merg singură
prin oraşul de fier şi ciment
tăcerea propriilor paşi mă loveşte cu pietre
în asfalt s-a gravat răsuflarea ta
păşesc încet
ca să nu-i şterg urmele
bulevardele tac în ritmul şoaptelor tale
eu refac itinerarii
ca să te regăsesc în ele
soarele mă priveşte cu un ochi tulbure
rotindu-se nesigur
sunt cu ţinta ratată
nici măcar nu mai ştiu unde duceau paşii
din poza salvată atunci
încă o zi ne-a surprins pe străzi paralele, iubite...
Adaugă un comentariu
Ba cred că erau pe acolo, Carmen, dar eu eram prea rătăcită ca să-i observ. :) Mulțumesc!
frumos, bine că nu te-ai lovit de oamenii- statui...cum o fac eu , zilnic...
încântată de poemul citit.
Îmi place foarte mult această poezie... un soi de bulevardistă romantică căutându-şi perechea. Îmi plac oraşale mari, metropolele... mă simt şi eu mare în oraşele mari.
Şi desigur te poţi pierde sau merge în paralel în aceste grandioase citadele.
Cu deosebită admiraţie, Sofy!
inversasem străzile, le confundasem
le amestecasem cu iluzii,
orașul era cu brațul rezemat de cer
urma să plouă
cu ropote de săgeți,
ritualul abia începuse
până la scări se vor fi perindat
toate neliniștile...
semnul meu de duminică,
g
Citit cu plăcere....
Dan
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: Lazăr Vasilisia
(CEC Bank)
*
DONATORI,
începând cu septembrie 2020:
© 2021 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al ÎNSEMNE CULTURALE !
Alătură-te reţelei ÎNSEMNE CULTURALE