nedumeriri

[Tudor Cicu]

 nedumeriri

 

mama și cu mine număram uneori stelele

îmi spunea: „vezi, unde ai să te încurci

și nu mai poți deșira ghemul lor,

acolo e sufletul tău”.

înseamnă că lucrurile stau rău cu mine

îmi spuneam în gând.

îi arătam, din ochi, mamei, doar că mi s-a făcut frig

mințeam fiindcă nu înțelegeam pe atunci

comportarea păsărilor și copacilor

care nu cereau nimănui o haină în plus.

odată, când a venit tata m-am uitat după el

prin fereastră

nu înțelegeam cum de se înțelege cu ploaia și vântul

acolo pe câmpia lipsită de copaci și păsări

fiindcă doar atât îmi puteam imagina.

și mă bucuram cu adevărat

când desfăcea traista, cum deschidea portița

scotea un pumn de grăunțe

și le arunca hulubilor de pe coama casei.

priveam doar, mirându-mă

că stelele de pe cer nu se repezeau să le ciugulească;

așteptau ca și câinele nostru îmbătrânit de așteptare

pe prag

să descâlcim împreună ghemul acela încurcat în tăceri;

apoi când o să mă mi se facă cu adevărat frig

și va fi prea târziu să mă mint

i-aș striga mamei:

„al cui e sufletul acela călător printre stele?”.

[chindea maria elena]

Stea între stele ne călătorește viața cu minunatele-i anotimpuri, pentru a ne expansiona strălucirea! Ne scriem pulsiunile în litere mici, comune, zicem noi „să le dăm dimensiunea cotidianului fără să epatăm”, dar dacă tot universul e-n noi ca parte integrantă a dumnezeirii pe care-o numim viață, stelele suntem noi în jocul fascinant al Divinului manifestat! În lumina unei supernove (precum la un foc de tabără cosmic) numărăm amintirile devenirilor noastre ca pe mătănii! 

Vibrant poem!

[Vasilisia Lazăr]

Un poem despre copilarie, această lume de miracole și de uimire, în care amintirile au rămas la fel de proaspete și vii, dovadă că, în noi, copilul încă trăiește. Nu trebuie decât să-l scoatem la lumină, iar dumneavoastră asta ați făcut. Bucuria şi naivitatea, fericirea şi suspansul dăltuite în inima noastră de minunile lumii înconjurătoare trebuie mereu retrăite. O lectură care m-a uns pe suflet. Cu drag!

[Grig Salvan]

Duioasă poveste de suflet-copil. Citit cu mare plăcere.

[Tudor Cicu]

Mihaela Popa: La începuturi cred că gândeam și eu ca Marin Sorescu, cel care spunea în postfața la „Tinerețea lui Don Quijote” cam așa: „sunt singurul cititor al gândurilor mele”. Pesemne a venit timpul să am mai mulți cititori ai gândurilor, acum... și îți mulțumesc pentru asta. Poetul însă, ca şi Oedip, înţelege să se bată până la capăt cu întrebările sale pentru aflarea adevărului şi limpezirea drumului său. Altfel, ne-am mai întreba dacă își aminteşte cineva de ce sunt eu pe aici?  Dacă n-ar veni uneori și câte un moment al poeziei ca mângâiere meditativă, ar trebui să-mi cer în  fiecare zi iertare fiindcă încurc lumea. Dar fiindcă suntem citiți, iată, spun și eu că suntem fericiți. Fericirea din Evanghelia după Matei e făgăduința unei recunoașteri și înțelegeri reciproce (aici: între poet și cititor).

[Mihaela Popa]

o lume fascinantă, trăiri autentice, nostalgia copilăriei și ce poate fi mai frumos decât amitirile despre părinții noștri

mă înclin!

[Tudor Cicu]

Mihai Katin: În poezia cu vers alb ne-am dori să transmitem și cititorului, ceva mai deslușit, cam ceea ce Nicolinka Bolkonski (fiul Lizei și al lui Andrei Bolkonski), cel care în finalul romanului lui Tolstoi avea să rostească profeticele fraze: „Dar va veni o zi când voi isprăvi cu cartea și atunci voi trece la fapte. Un singur lucru îl rog pe Dumnezeu: să fiu și eu așa cum erau oamenii pe care-i descrie Plutarh. Atunci voi săvârși fapte mari ca și ei. Voi face fapte și mai mari decât ale lor. Iar lumea toată mă va cunoaște, mă va iubi și mă va admira”. Cu alte cuvinte, fiecare dintre noi își dorește ca sufletul să-i ajungă acolo: într-o stea privită cu fascinația celui care o urmărește pe cer. Aceasta e cheia pentru taina lumii (de care amintea Ispirescu în povestea lui Șperlă Voinicul, când acela spunea că nu-i vrednic să se afunde în tainele lumii, pășind peste ființă, în adâncul tuturor lucrurilor.) Adică: o nesfârșită căutare a singurului lucru care există în lume, mai bine zis, chiar LUMEA.

[Tudor Cicu]

Alex Bolache: Se întâmplă ca în astfel de poeme, când îți adaptezi proustianismul epic la poezie, discursul întrucâtva poetic, prin lumea asta mult grăbită, să fie unul pseudo-autobiografic: despre viață și toate lucrurile și elementele existențiale care ne înconjoară. Fiindcă lumea în care trăim și alergăm, uneori prea tare după fericire (pe undeva intuită și în poemul tău ”Dialog în noapte”), își găsește un sens, pe când viața noastră pare un vis mai adevărat decât realitatea, deși bate pasul pe loc nepăsătoare la năzuințele noastre. De aceea versurile din aastfel de poeme merg pe aceeași formulă lirică a notației, a observației pe care o aducem în poetica confesională. Adică la granița dintre mine și celălalt. Te salut și eu, imaginându-mi că, aici în orașul nostru, doar o mână întinsă prin fereastră e ca și cum aș da de tine.   

[bolache alexandru]

Poeziile în care părinții încă trăiesc măcar în memoria noastră sunt pline de lacrimi... Pentru mine rădăcinile sunt baza a ceea ce suntem... Glasul mamei e un ecou care nu se va stinge niciodată! Super poezia dumneavoastră domnule Cicu! Mândru că v-am cunoscut!

[Mihai Katin]

scotea un pumn de grăunțe

și le arunca hulubilor de pe coama casei.

priveam doar, mirându-mă

că stelele de pe cer nu se repezeau să le ciugulească;

așteptau ca și câinele nostru îmbătrânit de așteptare

pe prag

să descâlcim împreună ghemul acela încurcat în tăcer  aici  este  acel   miez   al   implinirii  umane  prin  poem ,al   sufletului  ce  se cladeste  din  cuvinte  simple  dar   care  au   adancime  si   vibratrie  eterna  a cunoasterii  ce incepe  din  copilarie  ca o  mirare   si  pe  culmi  pune  doar  intrebarea:

„al cui e sufletul acela călător printre stele?”.   cu  multa  pretuire!