lasă-mă să-mi declar trecerea

[LUMINITA SCOTNOTIS]

apa şi ceaţa

labirinturi ce nu-mi dau loc

să-mi declar trecerea

sunt umbră a luminii neîncepute

îmi atingi moalele capului

şi copitele aburirii mă sfărâmă

 

fug

mă-nchid în ochiul de apă

iar graiu-mi trece într-o adâncă secetă

bulgări de sare lovesc aripile fluturelui

în rama caldă a icoanei

pânza îşi plânge tortura

mă deprimă pribegiile nesfârşite ale poeţilor

sunt ca nişte copilării pedepsite 

să-şi ţină braţele deschise

 

şi lor ca şi mie

se va-ntâmpla

pentru un strop de linişte

ne vor resorbi din absenţă

în alunecusul fascinant al minţii

vor dezgropa opreliştile uitate

din genunchii roşi ai cuvintelor

 

dacă-mi desenezi bucuria în susurul lunii

o clipă aş putea să-mi măsor lutul

 

ştii

privirile lungi

nu încap în apele adânci

şi nici în palma de ceaţă

sub care mi-ai înfipt stările

mai am o iarnă-nflorită

cu degete de plutitoare morţi

în care nu-mi vei putea ghici prezenţa

 

şi iar mă-ntorc în mine

ca şi cum m-aş arunca

în prăpastia deschisă pe creierul mic

 

când umbra-mi prinde viaţă

în sângele timpului

zări pofticioase trag soarele-n eclipsă

punându-mi piedică plecării

 

 

 

[Sofia Sincă]

A trăi între praguri... Din punctul tău de vedere concepția de a trăi este o repetiție a zilelor, a faptelor, umbrite de nori existențiali, mai ales în tagma poeților. Croiești drum spre dincolo... dar mai există un bob zăbavă.

Poem trist, melancolic, dar puternic metaforizat, reflecțând stări lirice.

Am citit cu deosebită plăcere!

Sofy