Țipătul tău nocturn, printre păsări

[Tudor Cicu]

Țipătul tău nocturn printre păsări

                (prozopoem)

  

  

      Copil fiind mă întrebam: păsările mor şi atunci când cad în picaj, ca fulgerate, din plin zbor? Uliul de ce nu se strivește de pământ când se repede din înaltul cerului? Nici vulturii când se prăvălesc din soare! Nu găseam niciun răspuns, dar stam neclintit, privind pe fereastră. Și nici ploaia, ori vântul nu-mi răspundeau. „Acel ce n-a epuizat lumea în zbaterile lui lăuntrice nu va ajunge niciodată la Dumnezeu” – știam de la E. Cioran. Şi tot el se întreba: „De ce sfinţii se opresc în cer?”. Cu ochii pironiți pe cer, în copilărie, credeam că începând cu orbul Homer, poeţii au ridicat privirea spre cerul populat de păsări: „A plânge-n hohot, mai duios şi jalnic/ ca pajura sau vulturul cu gheare/ Încovoiate, când le fură puii...” Și nu vedeam nici soarele-n amurg, curgând prin „zdreanța lui”, nici Luna săgetată de Luceafăr izbindu-se cu cornul de gândurile mele. Iar eu, privind de la fereastră, nu eram decât un cerşetor de tăcere la un capăt de pod.

      De ce?... De ce?.. Din fundul lumii nu-mi răspundea nimeni.

   Până acum nu am descoperit decât muţenia nesfârşită a cerului și îmi tot vuiesc în ureche întrebările dureroase ale lui Pip (din Marile speranţe), atunci când avocatul Jaggers îi adusese vestea misterioasei moşteniri: „De la această persoană vin marile speranţe despre care ţi-am vorbit, şi taina aceasta n-o ştim decât noi doi”.

        - Și păsările au o taină... Păsările au o taină a lor, repetam. Dacă am ști, ar fi mai ușor să judecăm viața. 

     „Vremuri vor trece, se vor spune povești nerușinate/...La urmă va veni judecata și punerea în drepturi”, cum scria poetul Ion Gheorghe. Și o spunea ca unul care intrase cu bună știre în groapa cu lei sperând să-i fie salvată inima, așa cum se rugase Prometeu lui Zeus ca să-i fie salvat ficatul din ciocul hrăpăreț al vulturului. De-a lungul veacurilor, poeţii şi-au ridicat fruntea înspre cerul unde tronează doar el. Pui întrebări. Dar unde să cauți răspunsuri? Ce trudnică însă îmi va fi alergarea de la unii la alţii  când pe poduri de piatră, când pe schele de lemn. Și voi sfârși bătând în poarta cetăţii zămislită în mintea mea. Acum-acum coboară amurgul în cârjele lui de sticlă! Dar a ieşit Dumnezeu la margine de drum  și i-am făcut semn. I-am făcut semn  și ploii că poate să înceapă sarabanda cu care şi păsările, iată, trec pe lângă soare în ţipăt nocturn.

   Și tu erai, îmi spuneam, o nălucă zburătoare cu aripi ca de vis izbindu-se de fereastra la care mai visez încă și scriu. Când te-am deschis în gând, chiar erai o carte  încercând să te recompun filă cu filă. Încercând! Cu toată furia îndreptată spre cer. Cum s-ar înfuria un canar pe gratii,  să le roadă sau să-şi înfigă gheara ca pițigoii în gât, să învingă moartea.

    …Cu moartea pre moarte călcând.

 

[Tudor Cicu]

(Sosit acasă,în fața calculatorului, am să răspund, pe scurt, tuturor:

1. Mihaela: ceea ce spui, seamănă izbitor cu niște versuri ale lui Radu Gyr din Balada păsării măiestre. Rețin: „Iar pasărea-l chema să n-o ajungă/.../ De-acum, numai năluca ei în minte/Îl dogora adânc pe sub copaci”. Drag popasul tău, ca întotdeauna!

2. Doamna Sofia: așa e! Ca o boală, în scris, meteahna asta (la mine), dar am revizuit cele semnalate și încă, ici-colo. Mulțumesc mult. Vă rămân dator.

3. Mulțumesc, Aurel Conțu!  Mulțumesc,  J'Arrive! Un salut la amândoi: AHOE!

4. Poetului Ion Lazăr da Coza, o strângere frățească în brațe! Ca dacii noștri, pe vremuri.

[Ion Lazăr da Coza]

Abia spre final, textul devine prozopoem, însă valoare literară întâlnim încă din titlu.

da Coza

[Sofia Sincă]

Într-un melanj de poveste cu lirism, un prozo-poem plin de artă și emoție. Naștere și renaștere în timp și din amintiri, profitând de legende și de mentori universali, ca într-o proiecție cosmică, dăruind cerului ce e al cerului și pământului cele ce sunt ale lui. Neasemuit de frumos!

Însă nu te-ai debarasat de vechea meteahnă: repetiția. Mai ales în ultima parte, păsări se repetă cam mult, chiar dacă ele sunt subiectul principal.

Încântător!

Sofi

[Mihaela Suciu]

Un prozopoem-pasăre mă poartă în zbor, mă încântă și când mă simțeam în al nouălea cer dă cu mine „de fereastra la care mai visez încă”: „Vezi ce multe știe poetul? Tu?” Eu mă ridic, șotâng-șotâng (vechea hernie de disc renăscuse „cu moartea pe moarte...”) și întreb măiastra pasăre: „Aerul e fluid sau nu?” Ea-mi confirmă că da. „Atunci, înoată! Să te văd!”
Păsările mor în picaj? Posibil sau la fel ca oamenii când strănută, inima „sare o bătaie”. :))
Vă citesc cu plăcere fiindcă sunteți o persoană permisivă, iar ceea ce scrieți îmi lasă mereu un semn de întrebare, o surpriză și atât de multe necunoscute...