Unde mi-o fi rămas râsul?
Urechile nu-l mai aud.
O fi fost un val amăgitor,
Un vânt venit de niciunde.
Unde mi-o fi rămas chipul meu râzând?
Că, iată, din această undă de piatră,
O mână nevăzută a cioplit cu migală
Un alt chip,
Pe care
Nu-l mai vede nimeni,
Doar eu ştiu că e viu.
Adaugă un comentariu
Sfaturile Dvs. sunt pretioase pentru mine! Va multumesc cu inima, Domnule da Coza!
Renunță la rătăcit - e redundant.
stâncă de piatră... O fi și stâncă de cașcaval? Sugerez să păstrezi piatră.
Aș renunța și la cu o daltă, ori i-aș pune un epitet dălții.
da Coza
Multumesc din suflet, Mihaela!
încet, încet, începe să se mai risipească din timiditate
lasă razele poeziei să-ți mângâie obrajii
Am scris aceasta poezie plangand. Eu sunt cea care nu mai aude, am acelasi chip si, totusi, sunt alta...
Multumesc frumos, Gina!
Va multumesc cu inima, Doamna Valeria!
Originală regăsire/ cunoaştere de sine.
Mi-a plăcut mesajul poeziei.
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: Lazăr Vasilisia
(CEC Bank)
*
DONATORI,
începând cu septembrie 2020:
© 2021 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al ÎNSEMNE CULTURALE !
Alătură-te reţelei ÎNSEMNE CULTURALE