Crepuscul

[Ionel Mony Constantin]

Crepuscul
Îmi spui, stimată doamnă, că toamna vieţii vine
Şi-ţi este tot mai teamă că plec de lângă tine,
Sub soarele-n crepuscul ce împurpurează zarea,
Când zilele mai scurte îşi risipesc valoarea.
Din alte orizonturi nori negri se disipă,
Sunt pomii goi de frunze şi cucuveaua ţipă.
Tu mă aştepţi, de ploaie, ferită lângă porţi,
Iar nopţile rămase le vom juca la cărţi.
Cad stropi ce bat în geamuri cu degete imunde,
Ascunsă în odaie, nu te găsesc niciunde
Şi -nchişi în întuneric, în casă, noi nu ştim
Cât timp ne mai rămâne să ne crepusculim.

[Chris]

nota melancolica se incheie cu un zambet - specific dv.

am citit cu placere si va doresc sa crepusculiti multi timp de-acum inainte...

[Vasilisia Lazăr]

Citeam pătrunsă de atmosferă și sentimentul tristeții până am ajuns la ultimul vers care m-a făcut să zâmbesc. Nu ar fi domnul Moni dacă nu ar fi așa. Să dea Dumnezeu să vă crepusculiți toamne multe de-acum înainte! Felicitări pentru poezie! 

[Valeria Merca]

Îmi era dor de poezia dumneavoastră! 

Am citit cu drag și am reținut noul verb. Numai Ionel Mony Constantin putea să inventeze un asemenea verb. Încerc să-l conjug. :)

Prețuire!

[Sofia Sincă]

Versuri desprea toamna anotimpului și al vieții. O frumoasă romanță...

Am citit cu plăcere,

Sofi