Balada celui care se visa sub ciobul lunii

[Tudor Cicu]

Balada celui care se visa sub ciobul lunii

Sub salcâmul din prisacă

Stam la masa mea de brad

Și priveam un corb pe-o cracă

Ascuns sub penajul fad.

Iar sub zări de farmec pline

Luna se isca din codri

Pe sub stelele rubine

Scânteind sub verde fag.

 

Pe drum tot zorea frunzetul

Ca izvoarele de-argint

Dar visam precum poetul

Rătăcind pe mări de-absint;

Ori cel corb suflase vrajă

Și-n pădurea de mistere

Mă găseam la foc de strajă

Sub luciri de hyacint?

 

Păsări cu luciri de aur

Se-ascundeau printre frunziș

Și în piei ca de balaur

Porci cu râtu-n grohotiș,

Scormoneau rizomi și ghindă.

Eu aflat sub ciobul Lunii

Stârnind jarul să se-aprindă

Priveam totul în cruciș.

 

Singur și pierdut departe

Cui să cer a mă trezí;

Ți-aș fi scris de-acolo carte

Să te strig… M-ai auzí? -

Pieptănând tristeți de aur

Când aici, când pe niciunde

Și în frunză de țintaur

Cântecul îmi voi urzí.

 

Dar pădurea părea mută

Și stăpână pe tăceri

Doar cu vremea în dispută

Într-o lume de păreri.

Iar eu zac doar între rime

Sub salcâm… uitat în vise

Și-n sublima-ntunecime

Ard și astăzi ca și ieri.

Și-n tăcerea ca de gheață

Prinse corbul a grăi:

„Dragul meu, din toate-nvață

Chiar poveste, ori ce-o fi...

De povața lor să-ți pese;

Că și pentru-o biată muscă

Un păianjen pânza-și țese

Trăgând firul zi de zi.

 

Doar că vântul mai pe seară

Pânza-n zări a destrămat

Iar paingul ca din ceară

Alt lăcaș a ridicat.

Însă vulturul cu-aripa

În plin zbor după o pradă

Ca pe-un fum ce lasă pipa

Risipi și-acest palat.

 

Agățat în fir de-o creangă

Privind trist acest tablou

De la capăt mica goangă

Reclădi totul din nou.

Că n-avem mai multe soarte

Și nici a ne plânge-ntruna

Renunțarea-nseamnă moarte;

Ori cântec fără ecou”...

 

Eu visam sub ciobul lunii

Pe când corbul a tăcut

Și-auzeam prin colb străbunii:

„Ia totul de la-nceput!”

Iar sub zări de farmec pline

Luna îmi făcea cu ochiul

Pe sub stelele rubine

Scânteind neprefăcut.

 

[Tudor Cicu]

Sofia Sincă: e balada unui visător, deci nefiind o baladă despre „ceva” nu se pune la genul baladesc, de acord. (am eliminat acel odată... pentru totdeauna, se vede). Dumnezeu nu e coșmelia nimănui să le știe pe toate. Mulțumesc! Poate e despre „omul și nălucirile sale” și nu chiar o baladă... dar e ca la ceasuri (cum spunea un unchi de-al meu), unele o iau înainte, altele rămân în urmă... Dar cititorul, în acest gen de ficțiuni, ghicește de îndată subiectul. Un gând bun! 

[Sofia Sincă]

Așa cum zice titlul, - o baladă. Însă, cam subțire în subiect. Nu se întâmplă mai nimic... Un vis între frumos și singurătate, și gata.

Apoi, prima strofă se cere corectată mai bine la ritm.

Maestre... o dată nu se pune.

Sofi