armistițiu

[Tudor Cicu]

armistițiu

 

pietrele păreau a visa în fumul războaielor noastre

doar Dumnezeu deschisese fereastra în cer

și privea cu un ochi

cum se înălța destrămarea pe pământ odată cu ceața

eram în tranșee și îmi așteptam dușmanul

gerul lovea aerul ca niște săbii;

târziu în noapte am simțit doi ochi de gheață

întâlnindu-se cu ai mei.

pipăiam întunericul cu degetele

până când s-a prăbușit noaptea de plumb.

spre ziuă viscoliți de amintiri

cântam amândoi sub același palton:

„dacă dragoste ai avut tu pentru mine

nu voi ști niciodată...”

atât de mult am iubit vara aceea fierbinte

cu spaima că va fi ultima iubire

cu spaima că lumea nu va deosebi evenimentele

de urzitorii de intrigi.

odată cu gândurile suia la cer cântecul

frigul ne unise sub același palton

maci să fi crescut acolo pe câmp

pe toți i-am fi pus în țeava armelor

am fi scos și ceva tutun din buzunare

l-am fi împărțit

pentru că încep să văd

cum se deschid ferestrele la casele noastre

iar fiul nostru născut de cealaltă parte a lumii

ne arată cămășile de mire

și spune că e timpul să ne întoarcem acasă.

 

[Mihaela Suciu]

Mie-mi place lupta, dar dacă vrei armistițiu, fie!

E tristă poezia dar frumoasă!

[Ion Lazăr da Coza]

Într-adevăr, poezia postmodernistă incubă multă poveste, însă e meritul poetului să treacă, fie și cu un micron, demarcația, iar Tudor Cicu o face cu știință și har.

palton > manta

Aș scoate vreo patru pronume.

da Coza 

[Tudor Cicu]

Valeria: Încântat și eu. În fapt nici eu nu știu ce-i amintire, ce-i diurn ori fapt curent de la care înțelesurile și-au întors fața, aici. Calci trepte și-ți dai drumul în poezie, ca într-un tărâm unde n-ai intrat niciodată, doar atât. Cu mult drag! 

[Valeria Merca]

Un romantic incurabil, un poem precum un  cântec sfâşietor. 

Am citit cu încântare.

[Sofia Sincă]

Ai dreptate, maestre... ai dreptate! Oricum, acea metaforă de a împărți totul sub același palton, indiferent de care parte te afli, este fermecătoare.

Sofi

[Tudor Cicu]

Doamna Sofi: Uneori și din tema războailor se naște poezia „narativo-dramatică” cum bine ați precizat. Uneori (când nu te aştepţi), apare misterul de „o fermecătoare obrăznicie”, cum spunea F. Mugur. Dar cum nouă ne plac poveştile adevărate şi prea adevărate (vorba poetului dar şi criticului F. Mugur), pocnetul consoanelor, muzica vocalelor (de care se îndoia criticul) e singurul deliciu real al unei vieţi şi aşa zbuciumate. Că poetul (așa cum aude înlăuntrul său) pune exclamaţia unde vine interogarea şi invers, ori acolo unde niciuna nu stă în picioare, Dumnezeu ştie pesemne, unde vine exclamaţia, unde trebuia să vină ori să nu vină conjucția și repetiția, şi, poate că din această confuzie literară, le-a pus pe amândouă alături. Vorba lui moş Nechifor Coţcariul: – ,,Tă-vă pustia, priveghetori, să vă bată, că ştiu că vă drăgostiţi bine!”. Iar cititorii sunt îndreptățiți să vă caute comentariile, fiindcă fiecare observație a d-voastră e ca o fereastră de lumină. (Și, așa e! Poezia trebuie să cunoască mai multe treceri cu stiloul asupra ei. )

[Tudor Cicu]

Gabriela: Ne aleargă timpul și nu mai e timp de împăcare. Și atîtea vise mor asasinate. E timpul ca poetul să încarce arma cu flori. Încântat și eu de popasul tău.

[Sofia Sincă]

O proză lirică impresionantă, narativo-dramatică. O temă emoționantă - războiul care nu se știe niciodată cui aparține și cine câștigă. Întotdeauna fiecare parte pierde.

Foarte bine descris, trecut prin metaforă și alte figuri de stil conforme cu tema. Desigur se mai poate șlefui, ca orice. De exemplu, acea metaforă care induce, că se trăia sub  același palton, inamic și inamic, este de două ori. Da, adevărat e o prelucrare excelentă, dar e cam mult de două ori. O dată impresionează mai mult, decât de două ori. Apoi ar mai fi niște conjuncții de scos... adică de curățat textul.

Oricum, este frumos!

Sofi

[Ioniţă Gabriela]

mi s-a facut pielea de gaina...si nu glumesc! Reverenta!