Umblând în cuibul mierlei

[Tudor Cicu]

Umblând în cuibul mierlei

            (prozopoem)

 

     

     Mai mică de statură, sora mea lunatecă (născuți în aceeași zi), odată cu căderea serii ridica mâna stângă și arăta, prin fereastră, la ceruri. Nimeni nu înțelegea ce arăta acolo sus. O altă năzărire? Mama sărea de după sobă, lăsa fusul de tors pe cufărul dăruit cu zestre cândva, și striga la tata: „Mergi, Ioane, de te închină și aprinde candela la icoană!” Dar tata glumea cu mama și spunea că de câteva zile în zarzărul din fața casei noastre și-a făcut cuib o mierlă. Că pesemne, ea îi atrăsese atenția. Mai târziu am întrebat-o ce vedea ea acolo sus, pe cer. „Gândurile mele”, mi-a spus. Noaptea, înainte de a adormi mă tot gândeam la ceea ce numai ea „văzuse” și credeam că  dezlegasem iţele lor odată cu zorii. Din lăcașul memoriei se ivea, ca prin vis, Thetis, mama lui Ahile, care-i spunea: „Ce rău şi ce jale te-apasă,/ Spune şi nu-mi tăinui. Împlinit e din partea lui Zeus/ Tot ce-ai poftit înainte, când braţe ai-nălţat şi fierbinte/ Tu l-ai rugat”. Și visul îmi dezlega misterul. Vedeam un păr plin cu pere de aur la marginea unei câmpii cu spice de aur și păsări care ciuguleau boabe și ele din aur. Multă vreme am crezut că acel vis fusese toată copilăria mea. Nicidecum altceva. Visul acela revenea când și când. Era precum ploaia venită cu norii. Precum lacrima ce-mi scânteia ca raza pe colţul pleoapei.

   Nimeni până atunci nu mai văzuse o așa minune. Era ca şi cum cineva le furase numai lor luna şi soarele de pe cer. Mai târziu povestea repunerii lor pe boltă am găsit-o într-o carte. Și mi-am zis că o carte e ca şi o oglindă în care cauţi să ghiceşti fizionomia autorului. Iar cel care îi cerceta urmele pașilor, mi-am zis, era criticul. Și mi-am mai spus: criticul e un hăitaş! Goneşte, ţipă, se agită în luminiş, dar nu ucide. Poate că el doar apără o taină, dar o taină care se deschide şi se dezleagă, până la urmă. Ca și sub trăsnet, bolţile cerului. Am descoperit mai apoi, dincolo de casa noastră, câmpia. Și că după furtună și trăsnet tot grâul avea să fie trântit la pământ ca după un nor de păsări. Până şi paiele toate erau culcate la pământ de nebunele gadine cu clonţul de fier. Pusesem pândari lanului, în vise, zi şi noapte. Lăsasem poruncă să nu doarmă vreunul, să nu piardă strop sau mişcare a vântului, ori urmă şi semn că vulturii au să-mi ia spicele-n gheare. Și nici nu erau vremuri pentru vulturii zvelţi ce coborau dinspre soare ori dinspre zări zdrenţuite ca frunza codrului. Nici pentru mierla din copacul de la geam unde cânta ea fără încetare. Grija mea? Să se secere grâul. Ţineam la asta cu dinţii: „Să nu se scuture boabele!”

   I-am spus visul meu soră-mii. Dar după perdelele de la geam, ca și cea care se numise cândva Borivoje; şi Galaction o lăsase pe sărmana fată să moară de iubire, soră-mea a spus că acesta e un poem. Că  poemul gândit de mine are însă ochii neliniştitor de mari, trupul subţire, plete negre şi drepte. Mi-a părut rău că ea trecea drept un oarecare călător pe strada noastră, poemul meu. „Până într-o zi!...” îmi spuneam (în gând) și umblam, pe ascuns, în cuibul mierlei. Speram că voi găsi părul cu fructe de aur și va afla și ea adevărul cel mare. Dar mai știam că încercând să descifreze enigma Sfinxului, Oedip chiar pierde totul! Iar adevărului meu nu-i venise încă timpul. Și totuși: niciodată nu strică, nicicum, cineva să facă o nouă încercare.

 

 

[Tudor Cicu]

Mihaela Popa: mă-nclin și eu pentru frumoasa trecere pe aici.

[Tudor Cicu]

Mihaela Suciu: Nică a Petrei umbla după ouă de pupăză prin cuiburi, de ce n-aș umbla și eu? (Între noi fie vorba, la mine la țară, pe vremea copilăriei mă urcam la pădure în vârful salcâmilor, dar după pui de cioară. Îți mulțumesc pentru frumusețea gândului tău minunat. Mult drag.

[Tudor Cicu]

Gina: Cu întârziere (plecat fiind alte trei zile la Mangalia, acasă la ai mei), îți răspund că am încercat să umplu zările cu ceva din poezia ta! Cu drag.

[gina zaharia]

Cântec ce umple, de triluri, înălțimile!

[Mihaela Suciu]

Mi-s dragi cuvintele... Pe acestea le-ați dibuit în cuibul mierlei.

[Mihaela Popa]

un text minunat

mă-nclin!

[Chris]

foarte frumos, citit cu placere

[Ion Lazăr da Coza]

Un text cu valoare literară. Nu l-aș încadra vreunui gen, ci unui curent - douămiismul.

da Coza

[Gabriel Cristea]

 Ați creat imagini frumoase, nuanțându-le cu Iliada!

[Sofia Sincă]

Susțin ceea ce spune Ana Cîmpeanu: în acest text e mai multă proză decât poezie. Lirism este la început și la sfârșit, restul e un basm cu pere și păsări de aur. Și eu cred că locul lui este la proză. Interesant este că și tu îți dai seama de asta... :))

Dar am citit cu plăcere,

Sofi