Pe scara lumilor ascunse

[Cristian Je]

Când sar din poala vieţii în cea a veşniciei
şi rătăcesc legat cu lanţul de argint,
redesenez cupola a nopţii şi a zilei
din lumile ascunse, cu tot ce pot să simt.

În libertatea vastă atotcuprinzătoare,
unde liantul magic este a mea voinţă,
există doar puterea de a creea o stare
prin care rătăcesc şi-o ultimă dorinţă.

În nişa dintre lumi (culoar printre saloane)
curios cuprind cu ochiul arhitecturi bizare,
a celor ce-au sudat cu mostre de şabloane
un trup ce-i dependent de mâini şi de picioare.

Sunt creatori mecanici, iar alţii sunt de stări
ce-l definesc pe eul din a mea lume vastă,
şi voi le daţi ofrande, le oferiţi şi dări,
când ei ne ţin departe de exclusiva castă.

Când noaptea odihnesc în al meu pat stingher
şi pot să-i păcălesc cu raţiunea trează,
ajung în lumea lor, săpând că un miner...
ei cred că-n somnul meu, lumina îmi visează.

Altare sub cupole şi nimbul fermecat
ce le oferă stiinţa mileniilor ce sunt
între a noastră vrere şi zeii ce-au plecat
şi ei din alţi artişti, ce sunt acum cuvânt.

Când timpul va fi bun, doar pentru-a fi sărit
şi nu va ticăii cu limbi pe mâna stângă,
vom fi cântaţi şi noi de un bărbos şcolit
să i se-nchine sclavii cu banii spre-a lui pungă.

Hilară e cămaşa de care sunt legat,
câte un nod mai pune în fiecare an,
mă simt la balamuc înlănţuit de pat,
doar nopţile sunt liber, când zbor din propriul van...

Şi zbor departe, departe de a mea menire!

[Vasilisia Lazăr (da Coza)]

A spus Sofia aproape totul. Aș mai adăuga (deși am mai spus-o) că ultimul vers e inutil. Ar fi idei, ar fi și lirism, dar sunt acoperite de balast.

[Ion Lazăr da Coza]

Zaț.

O cafea-filtru n-ai?

da Coza

[Valeria Merca]

Am citit cu interes.

[Sofia Sincă]

Da, acum am înțeles. Dar este foarte vagă, superficială metafora. Prin lanțul de argint poți înțelege multe alte legături, în afara celui de purtat la gât. Oricum nu m-am gândit la ultima variantă. Argintul simbolizează în poezie noblețe, puritate, lumină pură, se folosește în descântece. Nu ține neapărat de acel cordon ce duce la decorporalizare, cel ce ține legătura dintre fizic și metafizic. Dacă-i spune-ai chiar așa, cordonul de argint... era mai sigur și mai simplu de înțeles, unde vrei să ajungi. Apoi, ți-am mai spus: tu fabrici subiecte pline de ezoterism, pe care nu toată lumea le cunoaște și le ții cumva, puțin explicite. Le arunci în lumea largă și zici, luați de aici! :))

Apoi, dacă luăm această idee te complici mult, sunt fraze, strofe chiar de prisos. Cum ar fi strofa a doua. Se poate scoate, mai ales că există un dezacord: prin care rătăcesc şi-o ultimă dorinţă. Oricum ai lua-o devine confuză.

Din punctul meu de vedere în lumea dintre cele două stări nu mai există nici voință și nici luptă, există doar magie.

După mine, ar fi o poezie de sine stătătoare, cu o temă interesantă, doar strofele 1, 3 și 4. Ce mai cauți în pat stingher, după această stare? Rămâi acolo și faci altă poezie cu restul.

Dar este poezia ta, dorința ta, voința ta. Nu trebuie să-ți ceri scuze, doar de asta suntem aici, să ne consultăm, să ne contrazicem.

Succes!

Sofi

[Cristian Je]

Doamna Sofi, îmi iertați îndrăzneală de a vă îndruma spre înțelegerea acestor versuri. "Lanțul de argint" este o metaforă a "Cordonului de argint" dacă nici cordonul de argint nu vă spune ceva, există google pt a vă ilumina... 

[Cristian Je]

E greu doamna Sofi, e greu... Mulțumiri pt timpul acordat părerilor! 

[Sofia Sincă]

Mesajul... un fel de struțo-cămilă. Scuze! Între meditație și critică asupra realității sociale cu defectele ei. Acum, nu că nu s-ar putea și împreună, însă nu există liant între cele două idei. Tu încerci întotdeauna ceva sofisticat, te complici și nu iese nimic. În primul rând e mult... poezia este prea mare, apeși pe aceeași pedală, până se încinge și explodează. Până ajungi la subiect se uită începutul. Mai ales că ieși din ritm și scrii agramat în unele cazuri pentru a reuși, cumva, ritmul.

Ex : redesenez cupola a nopţii şi a zilei - corect, redesenez cupola nopţii şi a zilei, dar pierzi o silabă.

Ai uzat mult de pronumele posesiv, a mea, al meu, a celor și pronume de tot felul. Este mult balast. Poezia se poate reface la jumătate din dimensiuni, cu mai multă esență, creând emoție și fior liric.

Succes!

Sofi