între morți și între vii

toate sunt mai sus cu două suflete

întunericul drămuieste lumina

iar cerul își paște caii în gura nopții

îngerii dorm când noi trezim iarba

neodihna lor numără anii de glorii

nu cad vii pe scara vieții

sunt doar comete cu cozi de egrete

zilele se nasc în zori scad vii și cresc morți

cu luminile din palme

despart sori ori despart nori

inima mea descreste în lan

pe măsură ce soarele…

sunetele verii sapă poteci înspre râu

dorm în vizuini bursuci multumiti pe iluzii

cine sapă la umbra unui pom în floare

când timpul mă zvârle din șa ?

din aluni se scurg șerpi lucioși până lângă ochiul de apă

tulbure

pot să îmi mai beau liniștea ca un cerb

rotindu-mi coarnele înspre cer

cu ochii deschisi spre lumină?

ciuperci răsărite după ploi colorează

iarba într-un roșu crud

mă tem, alunule, să nu te frângi…

calea spre strâmta singurătate se bifurcă...

în piața mare columbii așteaptă ziua de pensii

zilele cad ca niște firimituri uscate

golaș pomul de la ușa bisericii mușcă din căldură

mângâind umbra câinelui

de la atâta arșiță apele răpesc minute

cu burți umflate de pești

singurătatea sparge pietre lupul pădurii își linge coada

licantrop de nopți fierbinți

fantastic vântul îmi suflă în ceafă

îmi respiră neliniștile cu o discreție de…

ne putem curața de cuvinte

în toate diminețile când băutul cafelei

devine epopeic

am arta de a nu-ți face pe plac

de a bea dintr-o ceașcă minusculă

zațul clipelor/fâlfâit de berze în surdină/

în zile patinate cobor la demisol cu anxietatea

că praful zilei se va așeza pe umerii

orașului

iar tu îți vei pierde iarba din palme

vopsind pomii ca pentru o vară fără omizi

nu-ți mai vin păsările cerului

la ora de…

eu și cu tine suntem două sfere translucide

potcoave de lumină efemere

ne înrudește coama nopții ce ne cântă în palme

raze de lună pe felii de cer

suntem copaci de umbră zilelor atinse

de întrebări mister și iluzorii aspirații

sau poduri suspendate peste o dunăre de clipe

miriapode cu suflete o mie și-un infinit de brațe

temeinic ancorate

tu și cu mine nu sângeram cuvinte

sub arcul de triumf

iar în chiuvetă…

se scutură duzii aerul este siropos

îți scriu pe șapte frunze de arțar

cu pletele pline de omizi rubiconde,

ce îmi devoră

sufletul culcat în iarbă,

dulce aureolă

șuier nopțile șubrede,

presar sare pe trotuarul fierbinte

cu inima învelită în staniol

tu-mi taci și râzi înainte

cele două sorți se rotesc ca la ultima

vară desculță

fluturi polenizează câmpul roșu de cuvinte

prin oraș circulă aburul poeziei,

sufletul meu…

îmi șterg de crinolina nopții

otrava scrisului cu gust de tei

transpiră prin toți porii sufletul

ce-mi crește-n palme ca o zi de ceară

la colț de lumi tu bei același vin neutru

cu buzunarul plin de ziare versuri iubiri și stații

scriu un prozopoem despre lumea

pe care o porți în pantofi

ai însingurat ferestre și am rătăcit

arborii lunii

doar tu ai cheile de la mansarda

unde femeia-poem

își dezbracă…

cuvintele sângerează rănite de echinocții

ca o balenă albă înghit mâna dreaptă

până la ultimul harpon

cu negru de fum scriu

pe scalpul neliniștilor mele

vocale își împart salturile cu delfinii

botul lor prelung

amestecă norii cu sentimente sărate

consoane ascunse în alge

miros a iarbă de mare

caracatița de sentimente a poetului

prinde vrăbii cenușii

cu pâinea zilelor în cioc

vino, flămândule, să te scrii pe valuri,

lup…

spumoasă este liniștea amiezii

o bei când ai legat stelele nopții

iar din carul-mare împarți vise în sandale

diminețile călărești cu zăbala înfiptă

în dinții de armăsar

nu-ți este foame de răsărit

nu-ți este sete de un apus

îți arde umbra aceea de inimă

seara te întorci cu fața spre un nor

și înghiți bob cu bob singurătățile de piatră

cal liber soarele nechează în ostrovul unde

crește liniștea pe…