Pentru sufletul meu
Sunt o casă veche…
Ştii ce e nou?
Foşnetul pelerinei tale de zeu
Prin sângele meu.

O petală de crin
Pe umăr
Să mă visezi,
Să mă ţii în palme
Să-mi sufli polenul.

O casă cu ghiocei la ferestre
Desenată pe cer,
O iubire eternă
Nu o femeie bătrână…

Spun ochii mei
Verzi,
De ce nu mă crezi?

Ştii? Gândurile vii lasă umbre

şi după moartea corpului biologic

- sub copacul greu al memoriei,

zâmbeai! – eu, o frunză de cristal

pe ramul aducerilor tale aminte

scrum şi flacără eram. Erai.

Nu mă iubi ca să dispar,

nu mă lua în braţe, nu mă săruta

nu mă risipi în ispite

sub pleoapa timpului, grea,

nu mă uita, iubite!

Altădată crezând că eşti vântul,

pluteam prin suflul ochilor tăi

imi legam de glezne pământul…

Iubito,

Fă-ţi şirag din nori, azi iarăși plouă despre noi

Statui pe frontul toamnei, copaci goi

Frunze gri şi ochii tăi…

Ce frumoasă eşti, toamna! – îmi spui,

Cerul din ochii tăi miroase a gutui

Zâmbeşti în bătaia vântului roșiatic!

Fericit, numeri păsări...  ţi-ai amintit

Anii de şcoală vedeai stoluri pe cer

Întrebai de ce zboară? Frunzele de ce pier,

Aşa vrea Dumnezeu?

Muşcăm miezul mărului cu păcat

Îndrăgostiţi pe…