Mi-e sufletul o rană, tristețea - o povară

Ce-și plânge neputința ascunsă în cuvânt,

Se zbat în mine gânduri menite să mă doară,…

Cât timp în mine versul prinde viață

E semn că încă nu-s înfrânt,

Iar pentru mine Moartea-i o paiață

Ce-și sapă singură mormânt.



În cimitirul celor fără cruce

Sunt singurul care mă pierd

În noaptea unde totul se reduce

La veșnicia-n care cred!



Prin mine strigă alte înțelesuri,

Doar poezia mi-e destin.

Ating cu palma cerul printre versuri

Și-n fața stelelor mă-nchin!…

(acceptarea unicității este condiția de bază a unui studiu corect)

Dincolo de ploaia rece și de amintiri,

dincolo de soarele crud și de gânduri

este lumea, un amalgam ciudat de forme

pe care încerc să le înțeleg,

să le clasific după criterii bizare

de parcă de asta ar depinde existența mea.

În toată această imixtiune

rețin numai formele care-mi plac

încercând a mă dezice astfel de tot ce este…

lui Ovidiu Băjan

Ce tristă mă privește o fată oarecare,

Amar, în colțul gurii, se stinge un surâs,

Iar palmele unite a sfântă invocare

Sunt aripi de speranță, cutremurate-n plâns.



Ai fost și tu menită să guști extazul vieții,

Dar prea devreme gheara ursitei…

O frunză-n vânt cântă poeții,
Un tremur stins, căderi, suspin;
În fața vieții și a morții
Să fii un om e doar un chin.

O nostalgie trecătoare,
Un dor ascuns de Neștiut
Se zbat în suflet și cât doare
Să tinzi mereu spre absolut.

Deschide ochii și privește:
E-atâta frumusețe-n jur!
Ascultă frunza care crește
Din trupul lutului impur.


5.10.2016