nu știu niarne*

dacǎ sufletu-mi are o culoare anume

cât cântǎrește

dacǎ îi e foame sau sete

cred cǎ este ca o adiere de vânt

fǎrǎ somn

cǎutând permanent celulele liniștii

afundându-se în cel mai adânc colț din mine

curgând apoi picǎtură în sânge…

mă stăpânesc să fac un gest niarne*

fără să cuget

intenţia i s-ar putea voala

iar eu aş trece prin acest veac

cu o tristeţe din ce în ce mai mare

că nu am fost înţeleasă

mi-aş ridica privirea spre lumina cerului

ochii mei atotînţelegători

şi-ar lepăda  lacrima…

caută-ţi un loc curat niarne*

aşază-te pe el nestingherit

acum în preajma sfintelor sărbători

eu mai curăţ înlăuntru-mi marginile existenţei

de aerul nociv

ce are tendinţa să treacă de la alţii la mine

printr-o vorbire neîntreruptă

mai am timp să-mi…

asmuţită de vaietul firului de iarbă

când se face verde

de parcă

sângele e-nfierbere

transformându-mi sufletul în clorofilă

mă acoperă o umbră

totdeauna verde

am impresia că sunt o ramură a vieţii

ascultându-și foşnetul

pe care-l bate în zadar vântul…

sentimentul cunoașterii

mă judecă din pricina convingerilor

iar tu

vei fi mai mult decât jumătatea lor

dacă voi trăi în numele păsărilor

îmi vei abate zborul

luându-mă sub aripa-ţi întinsă

simțindu-ți respirația înăbuşită

ca şi cum

cineva de…