De nesfârşita ploaie

suspinând salcâmii,

ca pruncii în somn,

de vârfuri se îndoaie…

Tu nu eşti Ana

Din ruinele cetăţii,

din noima cărărilor

voi clădi un poem să arăt

splendoarea singurătăţii

Şi n-ai să fii Ana  

Hai, iubito,

Hai, aruncă zarul

Poate îţi scade

Valoarea

Pe piaţa gri.

Să pot să te cumpăr

Cu un plictis

Sau două.

Hai aruncă zarul – 

Tu eşti un dumnezeu

În care nu mai cred

Demult.

Sentimentele mele –

Nişte plicuri îngălbenite,

Mirosind uşor a levănţică,

Roase pe la colţuri,

Cu timbre devalorizate,

Aruncate în cutii poştale,

Abandonate.

Mai nou,

Ele au devenit sms-uri

Şoldite,

Fără diacritice,

Trimise în reţele

Adesea

Necompatibile.

Viaţa

a putrezit

crucea

pe care visam cândva

să mă răstignesc.

Steaua s-a înecat

în acvariul

plin cu lacrimi

de pe razele ei prelinse.

Şi atunci…

Şi atunci

ce rost mai are

metafora?

O, biet Sisif

Mai stai

Te odihneşte

Şi stânca din pripor

Propteşte-o-n umeri,

Prefă-te doar o clipă

Gânditor,

Stai şi te-ntreabă

De-i cu putinţă

Blestemul tău să aibă

Un sfârşit.

…De fapt, continuă!

– E o dorinţă – 

Altfel 

Cu cine-aş mai putea să fiu

Asemuit?

Un izvor tu

Un râu amândoi

Un râu cu meandre

Pe câmpia aceasta a lumii.

Atenţie însă

Nu căuta să facem insule

S-ar putea ca marea

Să fie aproape

Mult mai aproape decât

Ne imaginăm

Şi atunci alte ape

Ne vor anula existenţa.

„În bulgărul de marmură

Sălăşluieşte statuia precum

Într-o scoică mărgăritarul”

spunea un sculptor.

Iar tu, poet –

O coală albă şi o pană

Şi-un colţ de linişte…

Şi-atât.

Nu te mira

Că timpul trece

Şi n-ai să aureşti hârtia

Cu albastrul nici unui cuvânt.

Ochii tăi sunt două pete de cer

în care cerbul se oglindeşte

prin frunzişul pădurii.

Părul tău e mătasea ierbii

pe care o culcă sfios

cu grafitul copitei.

Buzele tale sunt îmbătătorul izvor

la care se adapă,

însetat, în amurg.

Braţele tale sunt lăstarii

care-l înconjoară 

când caută muguri.

Sânii tăi sunt ascunzişuri de flori

unde cerbul veghează

la propria-i siguranţă.

Trupul tău e o…

Marea, ca o pendulă, numără clipele.

Ochii tăi, clipind, numără veşnicii.

…Te ţin de mână:

Părul tău, ca un roib odihnit, nechează-n vânt…

Eşti lângă mine.

Îţi sunt ca un gând…

Marea numără clipele,

Clipind, ochii tăi numără veşnicii…

Trupul meu e o amforă

Încă nearsă

Şi preamăresc somnul când

– Doamne, ce bine e – mă fac moină

Fără relief, fără

Nicio dorinţă de certitudine

Că exist.

Nostalgia mă mai încearcă atunci

Când visez

Căci visele-mi sunt grele ca nişte munţi

Pe care trebuie

Să-i duc în spate

Eu – o amforă

Încă nearsă…