despre femeia care s-a aruncat

în fața morții tatălui meu

cu riscul de a mă naște

despre femeia care și-a însemnat numele

în inima mea cu fier roșu

apoi m-a  rugat să o uit

despre femeia care își prinde zilele de răsărit

așa cum ai prinde lemnul de un capăt

și-mi bate cu ele în poartă

încă bate

despre femeia care mai poate doar să se roage

pentru mine

și Dumnezeu o…

Câine am fost

ținut în lanț

toată lumea știa până unde se întinde lanțul

acolo se termina omul

și începea câinele

toată lumea mai puțin tu

omul nu se termină niciodată

credeai 

mori de vânt vedeai ochii mei roșii

mori de vânt vedeai colții mei albi

„unde ești tu, cel care ești?”

înfigi unghiile în carne

și rupi din tine

să dai mâncare câinilor

care te citim

carnea ta

are gustul nopților nedormite

are gustul uitării de toate

curând nu ne vor mai sătura cuvintele

și vom veni după tine

ai intrat pe ușa librăriei 

fără să știi că intri în viața mea

pantofii tăi aveau un șiret verde unul roz

și suna diferit când călcai tu și când călcam eu

și suna diferit când respirai tu și când respiram eu



ți-ai descoperit capul

și-ai așezat casca de biciclist pe brațul fotoliului

în cască ai deșertat 

un pachet de biscuiți cu nucă de…

stau cu orele să citesc poezii

de fapt asta face omul

când citește poezii

le probează să vadă cum îi vin

unele mă strâng

de

nu

mai

pot

să respir

altele mi-s prea largi

sau

prea lungi...

dar mai dau de câte una

de nu-mi mai încap în piele

de bucurie

parcă mă îmbrac cu sufletul omului

de-a scris-o

privirea îmi dispare undeva

înăuntrul…

lucrez ca manechin 24/7

nu clipesc nu respir

nu mă mișc

nici măcar atunci când tanti Esty

mă dezbracă mă îmbracă

și mă pune înapoi în vitrină 



oamenii se opresc mereu

în fața vitrinei

mulți nici nu mă văd

copiii îmi mai scot limba

îmi fac cu mâna



și mai este o bătrânică

vine din când în când

și îmi povestește despre Dumnezeu

Dumnezeu e ca o gură de aer

mi-a zis

nu-ți fie…

Tata are ochi albaștri

răsuflarea lui are ceva din briza mării

într-o noapte mi-am pus urechea

pe pieptul lui 

și am auzit valurile



peste ani am aflat

că eu am fost 

primul lui castel de nisip

pe care valurile l-au luat

și l-au dus departe

în larg



...



mai vine pe la mine…

în spatele ultimului raft de cărți 

am un borcan de compot

– încă mai miroase a caise –

plin cu nasturi rămași în urmă...

uneori dau borcanul jos

și mă uit la ei

ca la pozele din albumul copilăriei 

nasturi de palton,

cu flori,

cu steme,

cu dragoni,

nasturi mici și albi de cămașă

de ți…

când pășesc prin apă
tălpile-mi sunt aripi
și-mi vine așa
o sete de zbor

un copil strângea la piept o prescură
în formă de inimă
a rupt o bucățică
și mi-a întins-o

am zburat din mine
ca dintr-o colivie
și am luat-o

m-a condus cu privirea
până când
tot ce mai vedea 
era un punct
mare cât inima Lui

ești vie în gândul meu

ca o tăietură adâncă de sabie

ce nu se vindecă

dâre de sânge las în urmă

pe trupurile femeilor

care s-ar fi vrut ținute minte

te caut în îmbrățișarea lor

ca nebunii ce-și caută moartea

și fără voia lor

 devin eroi

după ce s-a oprit ploaia
a strâns cioburile rămase pe străzi
și le-a așezat 
după chipul și asemănarea lui
în balta din care îl privea Soarele

apoi  l-a sărutat

toți cei care se vor privi în oglinzile lui

îi vor semăna

și se vor recunoaște:
Cei sărutați de Soare

în locul unde doarme bunicul 
a răsărit un munte
cu păduri 
și animale sălbatice

pe fruntea lui coboară soarele 
prima dată
în fiecare dimineață
și le îmblânzește
mă găsește uneori
rezemat de tâmpla lui
dormind cu mâinile pe vreo carte
citită pe nerăsuflate

follow the track of the 75 wolves*

scrie pe fularul meu

și nu sunt singur pe urmele lor



pe scaunul din fața mea e un domn

cu o pălărie mare, neagră,

cât umbra nucului

privirea lui, mai rece decât umbra

ajunge până la capătul lumii

pare că ziua plecării

nu mai e demult o taină pentru el



cu noi în…

cel mai bun loc să te prindă noaptea
e-n inima unei femei

învelit în îmbrățișarea ei
auzi îngerii
citind din Epistola întâi către Corinteni
până adormi

dimineața îi povestești
despre visul tău
în care se făcea că dragostea
nu cade niciodată...

poezia aceasta se numește
seara în care m-am îndrăgostit
de mâinile unei femei frumoase
nu mă cunoșteau
și nici nu știau că le privesc
ascultau Chopin vorbindu-le despre spini
și-au început neliniștite
să deseneze pe genunchi

florile aveau unghii roșii

călca pe vârfuri 
iar vârfurile o împungeau 
și urlau că nu joacă după reguli

 mersul ei începu să se albăstrească

ce frumos e cerul
gândeau oamenii care-și aminteau câte ceva
despre zbor
și ochii lor îi sărutau tălpile

noaptea și-a așternut plapuma

peste văile munților

doar câte un opaiț

mai luminează cerul



la ceasul ăsta

lelea Corbeanca de care nu știe nimeni ce vârstă are

iese goală pe ulița satului

și tot ce are sânge…

mi-aduc aminte că pe vremuri

privirea mea se tăia în tot ce atingea 

și sângera

puțin câte puțin roșul mi s-a scurs tot

într-un pahar



lumea a devenit alb

lumea a devenit negru

ca în orice film mut tăcerea a început să vorbească

fiecare om 

fiecare lucru

avea tăcerea lui



la o masă mare…