spune un preț
cât de mare
să nu-l pot plăti niciodată
doar nu mă pune în fața luminii tale

lasă-mă să mă întorc
în lumea murdară
ce-și plătește cu sânge
fiecare gură de aer
lasă-mă să mă uit la stele
cum mor

dacă la început liniile

erau doar

linii

punctele doar

puncte

odată ce te-au conturat

ai rămas doar „Tu”

acum

dacă aș șterge o linie

dacă aș șterge un punct

ai fi

„tu fără o linie”

ai fi

„tu fără un punct”

într-o dimineață
Sfânta Vineri trecea prin sufletul meu
și când te văzu
zise:
cum luminătorii cerului
își odihnesc razele pe chipul tău 
și ochii mei 
te vor pomeni 
până la sfârșitul zilelor

te iubesc

locul în care mă găsești

chiar și atunci când nimeni

nu va mai ști de mine

m-ai învățat 

că prin viață se trece elegant

că sufletele mari

ocupă cel mai puțin loc

se pot face oricând nevăzute

fără să lase vreo urmă

dar uneori rămâne câte un surâs

pe chipul orbilor

când se roagă

în ochii ei ard lumânări

spre pomenirea tuturor

nu știam

până să-ți scuturi părul 

cât de văduvit era cerul nopții

de stele

o cheamă Nicolaida
și citim împreună povești pentru copii
la radio
ieri a fost fata cea mică a împăratului roșu
și am trăit fericiți până la adânci bătrâneți

avea dreptate zmeul
frați de cruce
până m-oi îndrăgosti

e felul tău de-a mă privi

chiar și atunci când vorbim la telefon

 felul tău de-a-mi spune

„faci parte deja din viața mea

dar dacă te-aș privi în ochi

ți-aș cere un răspuns

iar tu nu ești pregătit să mi-l dai”

nu,

n-am să-ți spun numele

așa te-ar recunoaște

doar cei ce nu te cunosc deloc

poezia aceasta

este despre femeia

care a plecat în mijlocul concertului

așa cum amanta pleacă

de la înmormântare

și a plâns pe umărul primului om

 întâlnit

un cerșetor care și-a stins țigara

când a văzut-o venind

el și astăzi crede că poezia lui

a făcut-o să plângă

am văzut o scânteie
cum se rostogolea
pe pielea ta
și se făcea tot mai mare
am văzut 
cum se naște Soarele

îţi mişti mâinile

cu atâta graţie

pare că dai mereu la o parte

pânze de păianjen 

cu grijă să nu le tulburi

eram mic
citeam din Cartea cu jucării
a lui Arghezi
îi lipseau coperțile

le-am găsit abia mai târziu
când te-am văzut dansând
în rochia făcută din ele

prietenul meu

s-a dus pe urmele culorilor

cuvintele

nu l-au putut însoți 

și-au rămas cu mine

liniștea mâinilor lui

creioanele tocite

aleile infinite

au rămas cu mine

lumea mea

e incredibil de aproape

mai aproape decât atingerea

și decât vederea

la fel de aproape ca Dumnezeu

( sau la fel de departe

mi-ar spune cei care nu au pășit

niciodată

în lumea lor )



e ușor să-i recunoști



sunt zidurile reci

printre care te strecori



casele cu uși…

o femeie

intră pe poarta casei mele

neliniștea se strecoară în inimile cailor

câinele se sugrumă în lanț

ea

nu mă vede

trece prin sufletul meu

fără să verse o lacrimă

fără să se-ntrebe

dacă în casa aceea a trăit cineva

vreodată

înainte să o pună la pământ

Polina se înregistrează
citind povești
e felul ei de-a-mi spune
mi-e dor de tine
povești
pe care nu mi le-a trimis
niciodată

aseară
le-a ascultat prima oară
după mulți ani
și-a zis : și mie mi-e dor de tine,
Polina

ți-am repetat numele
până când sunetul lui
mi s-a dizolvat în creier
și nu mai pot rosti altceva
orice aș spune se aude numai tu tu tu
mi-e foame - tu
mi-e sete - tu
noapte bună, neața 
unde-mi sunt cheile
oare am scos pisica din cameră
tu 

cel mai greu e când tac
atunci simt că înnebunesc

din lumina chipului tău

ielele ar face ie de mireasă

și-ar fereca-o în lada cu zestre

a lui moș Gheorghe

din lumina chipului tău

copii ce nu cunosc binele și răul

ar zugrăvi taina ieslei

în care Dumnezeu a deschis ochii