am căutat,

am adunat,

am calculat

şi încurcat de socoteli întoarse de minte, nu

am găsit nimic să (cu)prindă legătura

dintre noi. Dintre mine şi Suflet. În albastrul cerului

voi scrijeli

cu buricele degetelor până la sânge,

sângele meu,

inelul etern al iubirii.  

între mine şi Suflet e (de) trei paşi. Unul

al meu, unul al lui şi celălalt e gardul  

dintre noi. L-am luat la măsurători. Am întins

ruleta. El are aripi.

Îi măsoară înălţimea ce mă desparte

de albastrul din privire necuprins de roşul

orizontului străbătut

în paşii

dorului de tot,

de întreg.

Întregul meu, al lui, al nostru.     

e clipa din pasul de azi ce aşteaptă să treacă pragul

plin de zgomotul punctelor în mişcare a zilei de ieri

pe faleza gândurilor

din albastrul nocturn

aşezat pe banca

ciupită de roşu-cărămiziu al zborului printre stele.    

între calcule şi cifre pe terenul alunecos al gândurilor

de peste săptămână, mi-am luat „acasa” sufletului meu

să-mi liniştesc privirea în albastrul

de peste roşu

stropit de noroiul clipelor plouat  

din norii revărsaţi potop

în calea bătucită de tălpile

animalului din mine.

A curat

şi

a frumos

miroase verdele din lanul speranţei. Iubirea.      

îmi legau sufletul de trup, între cer şi pământ. Eram

ca un saltimbanc al vieţii în viaţă şi încercam (mereu)

să mi le prind. Să fiu unul. Ca la cinematograf

mă priveau

când săritura mea în albastru,

era întoarsă-n roşul pământ

şi

toţi

aplaudau. Doar eu ştiam

(însă) că era una nereuşită. Ţintuit de frământările gândurilor, 

în glumă, azi mi-am conturat saltul în eter. Zâmbesc vouă,

tuturor din…

pe bancă, în faţa ta. Părea că avem atâtea

să ne spunem din clipele ce au zburat, dar

stăm şi ne privim tăcând.

Cuvintele gândurilor

nu vor să iasă.

Şi e albastru cerul

şi e senin

şi e cald

şi ce bine e la tine

tată,

cu pădurea ce-şi foşneşte vântul printre frunze.

În şoaptă strigă sufletul:

Te iubesc!    

a lăsat cerul să se odihnească o clipă,

pe pământ. Mi-a pus sufletul în braţe

şi grijă să am,

să-l învelesc cu pătura de stele

ce-şi coborau înaltul. Nu era niciun vis.

Era aievea. Fugise cu ele pe colina din zi

când zorii

îmi băteau ferestrele ochilor

să-mi spună

că mă aşteaptă

să termin curăţenia din casa gândului,

să mă primească. Albastru.   

în şir de clipe a bătucit pământul şi el  

a înghiţit-o. Toată. Strânsese tot albastrul

în cercul lui de roşu. Diguri de gheaţă controlate

aştern în locurile lui de răbufnire. La muşuroi.  

În soare

să se topească,

să se reverse  

dinlăutrul lui, toată apa. Să fie oglinda cerului.  

a rupt încordarea strânsă peste timpul

aşezat pe albastru. A curs în noaptea plină

de furnicări,  

de gânduri,

de râuri ce-şi plouă fără oprire grădinile din suflet

cu dor,

cu dorinţa de lumină, de zi

şi

continuă

să-şi scuture norii.      

brăzdează cerul din suflet. Avertizare de nori sparţi  

în privire. Se surpă malurile săpate în pleoape. Curg

pe obraji în cădere pe piept, să ardă dorul

(cu)prins de albastrul zilei

din zori

şi zbor

printre stropii de roşu-ars pământ

sub tălpi sfârâie jarul dorinţei. Cod portocaliu.    

şi-a lăsat roua pe iarba sufletului cu soarele răsărit

în zorii clipei de albastru spălat

în nouă ape

picurate strop cu strop

pe o sută ori şapte ani

de boabe de grâu cu poteci de miez de nucă pisat

peste lutul de roşu-pământ îngropat

în amintiri de verde.    

aşternută pe drum, îmi cade pe glezne

în stropi de noroi când păşesc

alături

de apele învolburate

de dorul din noaptea

cu steaua călăuză spre liniştea albastrului

din zorii ce-şi aşteaptă înmugurirea cu tine-

Sufletul meu.

şi-a început drumul cu ploaia de vara

rapid şi repede zăpuşeala

să continue

să curgă apa din mine. Îmi curăţ crengile de

uscături,

vreascuri ce ard mocnit.

Mi-e dor de mine cu mine în suflet.

aşteaptă impiegatul să schimbe macazul. Întorc

privirea spre origini-înainte să-mi asigur zborul  

pe şine. Colind vagon cu vagon să-mi ajung gara  

în care mai adaug unul. Curat să fie. Doar o canapea,

o masă şi o bibliotecă plină de cărţi

cu pagini goale

să le pot umple cu trăirea.

Sufletul.

Sufletul priveşte fereastra

prin care aleargă lumea să mă prindă. Mă voi aşeza

(doar) la umbra vişinului…

în verdele munţilor. Lutul din grădina

plină de ciuperci de după ploaie ieşite

şi loc nu-şi găsesc în lumea lor, îl las

în spatele umbrei mele

să colcăie

precum

viermii la morminte. Vacarmul îşi latră

la lună neputinţa. Râd durerii. Degetul la gură:

ssst.

Linişte.

Zbor albastru.

Sufletul e cu mine.       

în mine toate. Din tălpi şi până-n creştet

îmi furnicau toate venele. Nici nu ştiu

ce culoare mai aveau.

I-am dat afară

şi mi-am tras o plasă pe creştet. Am legat-o strâns

să (mă) doară

neputinţa de a vedea albastru. Şi ei. Da ,  

ei se-ncăierau în jurul meu până cerul a devenit negru.

Aştept ploaia.

Poate spală

gândurile de murdăria  

aşezată peste liniştea şoaptelor, să-mi aud sufletul.     

l-am pus la fiert, la foc mic. Îl aştept

să se înspumeze. Am timp să mă gândesc

dacă o iau toată sau mai las câţiva muguri

să fie sarea din viaţa mea. Piperul

l-am strâns tot când am alergat

să-l prind. Eram roşu la picioare cu albastrul cerului

pictat cu nori negri, de furtună. Am reuşit să-i înţep,  

să curgă

toată

şi

ei să rămână albi. Îl conserv la borcane

să am în iarna vieţii mele…

zi în care cerul mustea de flori şi senin

albastru. Norii erau albi şi dansau roată

în jurul focului. Stropii de apă strânşi

în colburi de suflet,  

răcoreau frunţile brăzdate de sudoare

roşu sfârâind

pe tălpile dorului de zbor în ciripit de păsări

cu vuiet de vânt printre frunzele de verde

întins prin pădurea

de ramuri ţinute (parcă) de mână.

Înălţare.

Iubire.

Viaţă.   

câine lătra la luna care nu se vedea

să-mi amintească

să privesc

noaptea brăzdată de fulgere pe cerul albastru.

Erau urmele pe care să zbor în visul gândului

aliniat la poarta sufletului, să bat

cu şoaptele tăcerii

în uşa zăvorâtă,

în locul acela numit inima- lacătul iubirii.     

de ce noaptea şi-a întins lumina mai devreme

(ca de obicei) pentru mine. Nu m-a lăsat

să-mi obosesc

picioarele gândului

prin vis

şi

m-a trezit în dimineaţa în care sufletul şi-a anunţat

popasul în grădina cerului cu albăstrele. Sper să mi-l ajung

cu dorul înainte de a amurgi

ziua.