Tăcerea nopţii

era deplină,

stăteam cu ochii mari

deschişi în întuneric

supraveghindu-mi respiraţia.

Mă vedeam

îmbrăţişând puiul de pernă

şi gândeam

că liniştea nocturnă-i

alcătuită din mii de agonii.

În întuneric,

fără putere de împotrivire,

când iubirea

are timp

să se descompună,

cazi pradă

ispitelor minţii

şi furiilor

imaginaţiei

oarbe

din lumina

ştearsă a lunii

înghiţită

de vârcolaci.

Să ne scuturăm de pe piepturi

carnea fremătândă

a unui soi de inimă

ce bate haotic

din craniu

orbitele să le lăsăm

cu un ochi liber

să punem clepsidra

timpul să măsoare

cu nisipul ce curge

prin pâlnia loc

de gură şi furnal

în loc de nas

să hornăie

în orele de răgaz.

În noaptea umedă,

pune stăpânire

pe strada pustie,

slab luminată

şi încă zgomotoasă

de-un pas ce răsună,

o linişte nocturnă

plină de îmbrăţişări

şi agonii.

Peste timp,

de-a lungul şi de-a latul,

rămaşi la două gânduri depărtare,

prin regăsirea unuia în altul

în zbaterea de sânge,

aminte să ne-aducem

că suntem de-un veac de clipe împreună.

La câteva răsuflări de mine,

umbra minţii trecătoare

rătăcind prin oxigenul meu

din pribegie să întoarcă e în stare

călcâiul încrustat de vreme

şi sculptat în granitul

memoriei livide după tine.

Trecut sunt

prin cer şi mare,

în timpul ce fură

neliniştile… sufletului.

Cuprins

de zidul gros al ploii,

de sete de lumină

am băut îndelung

din fluviul calm

de ploaie şi fum.

Caldarâmul miroase a ploaie.

Peste oraşul urlând de tumult

căzuse ploaia în noapte.

A curat  şi-a verde miroase strada

în dimineaţa asta,

până şi negrele gânduri

umede de tristeţe

dispărură

cu raza de lumină ce străbate

trotuarul pe care calc.

Învăluit

într-o iubire

universală,

încerc să ies

dintr-un interior

melancolic

şi să aştept

pe un ţărm

pe care

am mai fost

pierdut

între valuri.

Pe verandă,

într-un şezlong,

întins, obosit,

priveam în gol

bătăile pendulei.

Timpul.

Aveam impresia

că-i aud respiraţia,

bate, ascultă

bate din nou…

Cu lacrimile mele,

trandafirii aş uda

să simt

durerea spinilor

şi sărutul încarnat

al petalelor.

Cu lacrimi…

Înfăşurat

în vuietul tăcerii

sub ţărmul de gânduri

de valuri atins

la marginile clipei,

în miezul de foc

al luminilor tale,

mi-e trupul ostenit

de aşteptare

sub vorbele căzute,

ce le strângi sub streşini

cu lacrimi

ca de îngeri.

O uşă?!

O  deschid - lumină,

privesc în urmă:

-E viaţa-mi, am grăit…

a rămas.

Ca un păianjen,

în pânza ţesută din vene,

îl simţeam cum creşte în mine

printr-o nesfârşită cădere.

Pe ascuns,

strecurat într-un oftat,

dorul de viaţă…

a plecat.

Tinereţea…

aburii pământului

ca şi apa care se scurge

printre degetele

ce se cască-n aer,

nisip ce curge

în clepsidră

şi nu-l pot reţine.

Forţă aparentă,

falsă prospeţime.

Tinereţea.

Sunt unul, dar în mine-s doi

şi unul trebuie să moară.

Se luptă-ntre ei

şi niciunul nu poate să biruiască.

Le trebuie un semn de la mine,

dar nu-l primesc,

nu ştiu

care dintre ei îmi va plăcea;

am să-i las

să se tot bată

până unul o să cadă,

şi-atunci o să-l ajut să moară,

dacă nu… voi pleca eu.

Sunt între viaţă şi moarte,

ca un circar pe sârmă

la mare înălţime,

de-o parte a sârmei - viaţa,

de cealaltă - moartea,

iar eu sunt la mijloc

şi trebuie s-aleg,

dar nu ştiu de care parte

e viaţa

şi de care - moartea,.

mi-e teamă

când, ajuns la capătul sârmei,

n-am ales

şi voi rămâne

între o viaţă şi… cealaltă viaţă.

Sub paşi tăcuţi,

vasul de sticlă

se spărgea

privind

la picioare invizibile…

în deşertul vieţii sale.

În cerul mototolit

şi umed,

colcăie

ca viermii între noi

printre alte cadavre duse

de atâta dor,

răbdarea şi nervii.