nu-mi tăcea deloc cu buzele întins lipite

pe cerul meu albastru când îmbrăţişam

crucea

din capul locului

în care te-am lăsat

Tată

şi

Sufletul.

Sufletul a venit, a ştiut că sunt la tine.

Indestructibilă legătură. Niciun cuvânt  

nu o poate rupe

când toate necuvintele şoptesc: Te iubesc!     

şi-a cerut noaptea pentru vise. Visele

cu ochii sufletului deschişi

spre albastru întins

peste roşul

pământ-

sclavul fără respiraţie al orizontului

cu tine.      

l-am lăsat să zboare în înalt. Să (mă) privească

de undeva de sus. Eu am obosit. Stau aşezat,

culcat

pe o piatră

cu palmele strânse căuş

să-mi susţină privirea spre el. Aştept să-şi apropie

(în)depărtarea.

Să-şi odihnească aripile pe umerii mei

sau

“norocul” să-mi cadă pe frunte,

să-mi dea putere,

pe faleza cerului, să alergam, să ne (cu)prindem în braţe,

în punctul acela

unde…

într-o clipă. În clipa noastră. A mea

şi a Sufletului. Nu ştiam să o măsor.

Nici eu, nici el. Doar ipoteze

izbucneau

din pieptul nostru

pe care mintea nu le înghiţea şi timpul. Da.  

Timpul

nu venea

să ne spună că acea clipă

îşi are începutul în pata de roşu de pe cerul meu.

Albastru

nu poate  

fi (cu)prins în niciun sfârşit.     

să-mi spună că vin de două ori pe săptămână

la întâlnirea

cu tine

şi

Sufletul meu.

Că s-a format cărare bătută între cer şi pământ

şi sunt albe pietrele ei. Sunt spălate

cu ploaia ochilor noştrii şi a fost

ieri când ţi-am spus “Să nu uiţi tată...”,

nu?

Eu n-am uitat nimic,

doar

timpul mai pune o piatră.      

am luat în dimineaţa asta

să văd,

să ştiu,

să-nvăţ

de ce când sufletul zboară

în albastru,

e egal cu doi. Le-am încercat

pe toate. Până la zece. Unu

îmi iese. Celelalte numere

nu contează,

nu există.

Zero e doar un cerc când eu m-aş afunda

în roşu, dar tot rămâne el, sufletul

în cerul meu.     

oglindă am luat să-mi privesc sufletul,

să te privesc

atunci

când nu eşti cu mine

să nu simt singurătatea,

să-mi străbată chipul

ridat de vremea fără tine  

în oaza albastră a ochilor cerului meu.      

imaginea zilei cu ochii închişi ai nopţii

în care cerul era plin doar de albastru.

Doream

visele să-mi picteze

roşul din lumina timpului

deschis

în poarta sufletului.    

mă laşi să-mi fie dor de tine când pleci

să zbori în noaptea de stele. Eu n-am aripi.

Voi înota prin cerul meu albastru. Îţi voi lăsa  

urme roşii din mine  

cu mâinile şi picioarele

în stilul acela

fluture. Să nu mă laşi

să-mi fie dor de tine...     

stau pe bancă, la taifas, cu Sufletul. Nu ne înţelegeam

vorbele. Eu le aveam pe cele ale pământului. El,

Sufletul pe cele ale cerului. Cerul meu albastru. Pe tata

l-am luat mijlocitor pentru noi.

El ştie.

El înţelege. A fost cu mine pe pământ. Acum e cu Sufletul

în ceruri

şi mă învaţă tăcerea din vorbe,

mă învaţă să tac. E limba Sufletului meu şi aştept

să afle că am învăţat

să-i şoptesc

în…