am mers prin păduri în flăcări drumul era plin de miere și furnici

trebuia să ajung  la galeria minunilor de ceară

acolo viermele din mărul de lumină se răsucea într-o busolă derutantă

tocmai se derula un film cu violonistul anonim

mi-a rămas imaginea lui cu pasărea spin atingând pământul

am zăcut trei zile a patra am pus lacăt la inimă

aveam dulceața fragilor dar nu-mi era de ajuns

trepte de gheață mă împiedicau să ajung la…

nu mă dau îndărăt lupilor chiar dacă ați venit cu ceata

peste scorbura mea

am aici toate armele pentru iarnă

nu uitați că v-am păstrat sufletul când v-ați îmbătat

și era mai gata să vă dați de gol

că ați sfâșiat cel mai adevărat cântec de dragoste

l-am peticit cu flori-de-colț

am turnat peste el cenușă de mai și-n fir de lână veche

l-am îmbrăcat

apoi am urcat pe o scară deasupra temerilor

în brațele asfințitului…

eram doi pescăruși fosforescenți

zburam deasupra Amazonului din când în când atingeam cu aripile umărul lui Apollo

eu trăiam muzica valurilor tu îmbrăcai nopți cu pelerine albastre

cineva trântea copaci peste maluri

așa am găsit muguri de care habar nu aveam



apoi am zărit orașul de sub ape

cine știe câți prizonieri cântaseră la același pian cu noi

cine știe câți au mers prin păduri de cactuși

cu tălpile goale…

încă mai văd imaginea aceea cu noi rostogolind soarele

voiam să-l ascundem undeva să fie al nostru în ceruri și pe ape

ce mici eram ce arși și ce orbi

ne-am trezit într-un sanatoriu de lumină nu avea legătură cu intenția

de a sfredeli pământul cu inima

eram niște hoți dar ne mândream că l-am înghesuit în bagaje



a doua zi ne-au forțat să ridicăm ziduri

să ne despărțim ca războiul de libertate

puneam cărămidă peste…

ia îmbrățișările noastre și mergi la izbândă

vei avea nevoie de foc nu-ți fie teamă

palmele mele au atins o vreme soarele apoi ți l-au dat să-l sorbi

așadar nicio rătăcire nu te va prinde

de vei obosi învață să-ți faci pat din stânci

doar ți-am arătat cum se împletesc zilele negre

nu le da cu piciorul se agață de tine ca pânza de păianjen

nu știi de unde unde vin și încotro te duc

stai cu ele la masă îmbată-le cum te pricepi tu…

o  picătură a mai rămas din noi

oceanul întreg a secat i se văd hainele ponosite cu mânecile pe dos

în ele și-au făcut cuib pescărușii

ni s-au umplut inimile de pirați ce să ne mai fure când dragostea

are mormânt din pietre și trandafiri

în fiecare zi venim să mai zdrobim o stea

cu o forță nebună...

mă rugam să nu te întorci să-mi așezi picătura aceea în ochi

aș fi orbit iar mintea oarbă e mai puternică decât soarele de aceea…

Printre nuferi și stele cetăți am clădit,

eram sete de doi

și rugă eram

pe-un ocean infinit,

te strigam de pe țărmuri cu nume de foc,

cine oare mai știe s-aprindă

atâtea scântei

într-un joc?



Am urcat, sara pe deal, pe-o scară de dor,

pictam plopi fără șoț,

tot mai mulți - enigmatic decor,

rătăcită prin corul de îngeri cântam,

cât de-adânc, cât de sfânt și-nțelept

te…

de câte ori am atins piscuri boreale

se pornea refluxul zăream răvașele mării

poate altfel decât mi le imaginasem din rogvaivul inimii

atunci am știut

că mă pot rezema de ocean până strivesc peștii

că tăcerea se îmbracă pe furiș

în cochilii de scoici

apoi stă cu soarele la o cafea

pe fruntea unui elefant de nisip

sunt eu de vină că zile negre au invadat acoperișul

de unde priveam

cum negustorii împart bacșiș celor care nu văd nu aud

dar cred în marșul izbânzilor

apoi își schimbă sufletul pe o vorbă la întâmplare?

am tremurat odată cu stejarii focul meu sfredelea pământul

nu înțelegeam de ce nu-mi ajunge hrana

luasem cu mine stupi

îi legasem de lună

toate păsările lovite de stele au murit le-am udat aripile și le-am…