geana unui asfințit întârziat varsă
peste mine somnul
ghemul ăsta de viață își tremură
încă firul
împletim unu pe față doi pe dos
din întâmplare ne pricopsim cu torsade
câteodată înmulțim bucuriile
alteori scădem la capăt de rând
nu știm dacă e de ajuns
copacii ne strigă pe nume arar

tu mă mai vezi?

e verde pe ziduri

mă urci în fiecare seară

fără să știi că-n asfințitul clipei

se conturează încă o zi

oamenii tac

copacii se smeresc în fața tăcerii

până și păsările își leapădă zborul

pe un umăr

doar eu mai caut cuvintele tale

rătăcite prin fluviul ce nu-și părăsește

niciodată poveștile

și-mi arunc întru părăsire încă o piatră din trup



într-o zi voi fi…

pline de ochi

din văzutul trupului meu

n-au rămas decât niște scrieri

pe care el

în zilele când fluturii invadează mansarda

le așterne pe bucățele mici de hârtie

cuvintele se panichează uneori

zboruri mici le salvează

și-atunci inima soarelui se sfărâmă

din lumină se nasc drumuri

pentru pașii stelelor căzătoare

din fiecare moarte el culege un sens

până în ziua…

azi
în preeria de cuvinte
bate un vânt plin de sensuri
sunt mai bogată cu o primăvară
din fluturi
nasc ochi zburători peste nopţile
în care spaimele mele se topesc
încet
acum un soare de linişte curge -
e un râu unde clatin umbra
când mă aplec
spre desfătarea luminii din noi

în mansarda unde poeții

își numără în somn iubitele

venus le zâmbește

de pe măsuța din lemn de nuc

unde scrisorile ei

au început să se îngălbenească

ei tac

o zidesc în gând

cheamă guri de fluviu să o sărute

pentru că ea e singura femeie

pe care n-au putut

s-o ucidă

pentru că ea n-a lăsat golul să se scrie în piele

ci l-a aruncat în ochiul unui timp…

fluviul
cu ochii mei coborâți dintre fulgere
și i-am prins în rădăcini ploi
să le ducă departe
acolo unde câmpul nu cunoaște odihna
și unde livezile nu știu ce e frigul
apoi am dat la o parte frunze
de pe fruntea apei
am cules liniște
împărțind-o omului cu veston verde -
odihnea în el primăvara mea întârziată
ca o corabie într-o mare de surâsuri

dacă mâinile mele
pot cuprinde aşteptarea
în târziu risipesc zâmbetul -
praf de floare părăsită
în singurătatea unui drum
pe care nimeni nu-l mai cunoaşte
număr paşi iluzorii
şi-n poala fiecărei dimineţi
îmi las capul
ca un copil căutând mângâierea

mi-e dor de omul cu haina
plină de buzunare
într-unul ține poeme
în altul strânge emoții
pe care mi le dăruiește
când se apropie încet
de lobul urechii
să-mi șoptească
iubito, au înflorit cireșii

și eu care credeam că iarna
își găsise din nou adăpost
în ochii mei...

nopțile în care cuvintele

nu mai încălțau poante

Moartea lebedei

și apa întunecată a lui Saint-Saens



căutăm sunete

în galeria singurătăților noastre -

greieri printre ierburi

rătăciți în verile cu miros

de petunii



e răcoare

și fluviul își părăsește caii

pe câmpia adormită

hoții au trecut podul

drumul e gol

doar praful mai scrie

despre…

1.să te numeşti capriciu e uimitor cum te descompui lent sub lumina în scădere noaptea îţi e scut niciun gând nu te mai cuprinde lasă afară zâmbetul cu deschidere largă pe care doar stelele mai pot s-o cuprindă când păpuşarii lasă din mână sforile şi totul se umple de o linişte stranie

2.copilul din tine plânge îi fuge timpul desculţ din braţele mamei rămâne doar o chemare să se cuibărească acum e prea târziu pasărea se cufundă în somn cântecul ei îşi scutură…

1.Insomnie la marginea ferestrei mi-am uitat sufletul e buimac nu se mai termină corvoada nopților mele pline de sânge rănile neinventate deschid ochii pentru ele tristețea e marijuana zilnică nu ne mai strângem în cercul anonimilor puterea cuvintelor scade nici măcar tu omule cu joben auriu nu-mi mai zâmbești spun ziarele c-ar fi murit ultimul flașnetar



2. roata norocului roata norocului suntem un sac de…

ne însuşim întunericul

fără a gândi că prin traheea noastră

poate circula

ceea ce mulţi numesc libertate

dacă i-ai  asocia lumina

poate n-ai fi nevoit să renunţi

în lagună e linişte

cuvintele ei sunt frunze

prin vântul ca un cimitir

 în care mor sunetele

pe rând cum stelele se sting

fără nume

dincolo de oglinzi stă adevărul

drumul petrecut prin tine

e sinistru să nu te mai ştiu

mi se pare enorm cerul în care

mă arunci

nu mai e albastru în sticlă

verdele e o parte din memorie

o să spui

femeie, e iarba de sub picioarele

unei livezi cu dispnee

eu înfloresc aşteptări

sub ploile care-mi scutură rodul plăpând

şi netezesc ultima hârtie împăturită în grabă -

îmi scriseseşi pe ea un poem…

pătrunde lumina

e murdară de sânge, spui

eu cred în răsărituri

sau poate în povestea unui început

de lume cu oameni de hârtie

pe care să putem scrie poveşti

aşa cum făceam cu fluviul

când strecuram în adâncuri

nopţile cu moarte aburind ferestre

ne suflă viaţa în ceafă, îţi strig

şi tu îmi spui

că primăvara nu e decât o imitaţie

cu muguri decupaţi din…

pasărea se va întoarce

în inimă de piatră

ea își păstrează cântecul

viața - joc neterminat

o ascunde în iernile când plecările

se-mbracă în zăpezi pe care doar

noi le putem înțelege

și nu-i străpungeți zborul

din fiecare înălțare sângerândă

va înflori câte un răsărit

poate pentru fiecare din cei

care au uitat să-și deschidă sufletul evantai

răcorind dimineți cu…

apropiaţii tăi scutură ură

natura te strânge în chingi

mor poeţii pe câmpul de luptă

iar pacea nu ştie numele sărbătorii

schimbarea la faţă e doar o amintire

în fond

fiecare pasăre îşi are cântecul ei

şi tu femeie apuci ramura

mugurii îţi tresaltă sub pleoapă

chiar dacă primăvara

îţi plouă tristeţe pe marginea ochiului

până acum n-ai ştiut să te ascunzi

până acum n-ai…

în preajma voastră
faceți liniște

el pășește agale peste frunzele
prinse în capcane de ploi

drumul său neterminat
e pavat cu atâtea toamne
încât nu e nevoie să inventați sângele
pulsează în tăcerile sale
inima fiecărui copac
în care și-a ascuns iubirile

deseori întoarce capul spre fluviu
privește în gol
se leapădă încet de cuvinte
și caută în somnul apei
ochii unei morți adorate