sunt aici și dincolo

un bărbat aproape copil aproape bătrân

cu amintiri irizante prinse în viscerele timpului

Pendulul lui Foucault se apropie ușor ușor

scrie o istorie stranie pe nisip

nimeni nu va ști

poate doar marțienii albaștri

am reușit să înșel timpul câteva milisecunde

ne amăgim privind pe marginea turbionului

începutul este dulce-amărui

precum cireșele acelea din copilărie

viitorul este despre…

revăd filmul întâmplărilor

întotdeauna apare o nuanță-n plus:

piatra cu nervuri verzi este în altă poziție

salamandra ba înghite soarele după-amiezii ba îl regurgitează

actorii sunt aceiași dar nouă nu ne pasă

și uite îmi spui/  tu ești Piatra

eu doar colțul ei răsturnat peste lume

și fără să vreau în Iris îmi crește-o inimă nouă

un soare ghemuit și ghebos din care ies viermi de lumină

împreună ținem pe…

orice altceva e mai bun decât mi se întâmplă

ar trebui definit cuvântul „bun”, nu-i aşa?

aproximările pot fi un exerciţiu al învierii

ai crede că vreau să rămân aici

personaj în istoria asta a gesturilor mărunte

să trec prin mine fiecare linie a trupului tău

în lumea aceea zeppelinul era singurul lucru adevărat

se plimba prin cerul palmelor tale

dragostea urcase multe octave

literele scrise cu markerul

creşteau…

amintirea aceea trebuia să rămână acolo ca un soldat în armata de teracotă

nimeni niciodată nu ar fi trebuit să conducă lumina spre el

să-i distrugă culorile feţei



s-a întâmplat altfel

unii scriu tot felul de tâmpenii pe wall-uri

de exemplu că totul se întâmplă cu rost

ce rost avea să-i găsesc telefonul pe net…

dimineaţa asta are urme de îngheţată pe buze

deschid portbagajul

dincolo de ele se văd vârfurile tuiei

strivită astă iarnă de muntele de zăpadă

scăpat dintr-un excavator

angrenajul ţipă scurt

albastrul e gata să lovească luneta

durerea din umăr a dispărut

semnele morţii apar si dispar ca o viespe

lichidul…

cu băieţii la o bere conceptele iau forma bulelor de pe marginea halbei

se măresc apoi dispar suflate de un copil

ca într-o fotografie developată în timp ce uşa se deschide din greşeală

vezi adevărul doar o secundă şi hârtia se înnegreşte

dacă o fărâmă din inima ta s-a trezit pentru mine e suficient

pe acolo pot intra trăgând albastrul cerului în fire

vei spune că suntem un apendice al absurdului

precum un…

fiecare secundă cufundată în styxul realităţii

smulsă somnului este o un ac înfipt sub unghii

poate Ghilgameş nu voia să învingă moartea

doar să simtă implozia lentă a fricii şi poezia fermentată de lumină



în pleoapa visului mişcam obiectele din jur

simţind reculul şi depărtarea ca o personificare a dragostei

stringuri de cenuşă prinse în alveole albastre

decorau peretele de la intrare

deasupra uşii desenat în 3D

îmbrăcat în jeanşi tricou…

savanţii au clonat urechea lui Van Gogh

scannerul urmăreşte precis curbura

lobilor inimii creierului…

stăteam în roiul acela de cuvinte

părul tău era plin de polen

duminica în zori mierea amăruie

umplea cofrajele de ouă care placau mansarda

cântam la chitară

aveai un fel ciudat de a asculta

cu bărbia ridicată

cotul drept mereu între dungile albastre ale…

tu ochiul stâng eu cel drept

privim lumea în patru dimensiuni…

aş vrea să pot spune că nimic din ce este frumos nu-mi este străin
că odată am mângâiat o pisică şi am ştiut ce este pisicismul
am aruncat o piatră în apă iar cercurile se strângeau în jurul ei
aducând-o la mal spre liniştea înţelepţilor

ar trebui să mint şi minciuna să fie elaborată
ca un experiment Philadelphia
singurul lucru adevărat rămânând imaginea copilului
ce alerga printre oglinzile deformate iarna din Crâng

33 seamănă cu două trupuri care fac dragoste apoi dorm

o să-mi spui că e prea puţin

mintea şi corpul se constrâng reciproc



nu contează că eşti pe alt meridian şi dorul nu te poate ajunge

chiar dacă tehnologia îl prinde uneori din urmă pe dumnezeu

un lucru ştiu sigur

orice fac orice gândesc te influenţează

liberul…

pot să presupun că stâlpii de pe dig sunt ace înfipte într-o epidermă de elefant

nu pot să-mi închipui că ar putea vindeca cotul râului

nici că podul este un deget al oraşului pe care apa să-l muşte

când are o criză de epilepsie

un lucru este sigur

realitatea respiră altfel în tentaculele ficţiunii

ventuzele ei intră adânc…

dacă la început a fost cuvântul

avea branhii în locul ochilor

jur-împrejurul curgea în ele

lua durerea şi o folosea

mărturisesc asta cu un soi de infirmitate



trebuia doar să pună catargul şi camera începea să plutească

deasupra Amazonului

indigenii defrişau o palmă din selvă

pământul rodea doar trei ani

apoi plecau şi cântecele se auzeau…