Tot mai departe ne iubim

sălbatic popor de heruvimi

Costel Zăgan, DISTIHURI REBELE

Sunt angajatul sorţii

M-am înşeuat la jug,

Se-nvârt în juru-mi hoţii

De zile. Un' să fug?

De câte ori cu toţii

Nu ne-am trezit sub plug?

Ca angajaţi ai sorţii,

Ca înşeuaţi la jug...

Viţel în faţa porţii

Adeseori sunt rug,

M-aruncă-n jar netoţii

Şi-mi pun de gât un drug.

Sunt angajat al sorţii!

"E inadmisibil, de exemplu, să se pretindă că…

a sosit,

se odihneşte-n braţele mele.

Mă uit

la el şi-mi (a)pare ca o carte

cu toate anotimpurile vieţii.

Se întinde

foaie după foaie

cu lunile din an.

N-am ştiut niciodată

de ce a zăbovit în mai

mai mult.

O fi ştiut că-mi plac

vişinele, dar ele apar

mai târziu,

prin iunie, iulie şi…

dacă mă arunci peste litere

te voi învăţa să-mi atingi ţesutul

mai întâi încătuşaţi în destin

şi-poi e mai simplu

decât o străpungere în derivă

a unui adio…

iar sentimentul acesta pãtrunzãtor precum o sãmânţã

care îmi creşte din întuneric şi cautã lumina

nu e decât începutul germinaţiei unui alt univers

şi mai infinit şi mai nesfârşit şi mai alb

decât toate celãlalte beţii de dinaintea beţiei primordiale

la urma urmei o duc frumos dintr-un chef într-altul

cum o fac mai toţi muritorii fericiţi cã s-a inventat otava

poate şi pelteaua de trandafiri de pe buzele tale

spun poate doar aşa din alint

pentru…

Necunoscuta ştrengara clipă

ascunde sângele proaspăt

al speranţei în ierarhia gândurilor

primul cel pripăşit în braţele iubirii

despre care se spune c-ar izvorî dintre sfinţi

dar ştie cineva că iubirea se strânge şi moare

în sângele de împrumut al inimii

al doilea spune-se că este cel despre moarte

(deşi eu cred că este primul)

care-şi are izvorul (am auzit)

dincolo de sfinţii aceştia

dar ştie cineva că moartea vine să prindă…

nu e nimic imposibil acum nici măcar
uciderea lunii
care simulează plânsul de nou-născut

e ziua în care îmi strâng patriile într-o valiză
ce cuprinde doar 30 de kilograme
iar cea de mână 10 kilograme de ură
necesară conviețuirii mele cu neantul

e o bătaie crâncenă aici pentru
petele de sânge și de lumină
nimeni nu dă nimic pe cenușa copacilor

e ziua în care îmi smulg rădăcinile
și plec definitiv în brațele unui infinit strigăt...

într-o mare de trupuri

sleite de oboseala unui drum

pe care nu-l cunoscusem

mă ridicasem să privesc orizontul

dar gura femeii îmi mușcase glezna

de foame aerul sigilase fiecare sunet

aș fi strigat

aș fi strigat sângelui din apus

că nu-i de ajuns să-mi curgă prin vene

că moartea unei zile

e singurul moment în care mă întreb

pe unde mai respiră călătorul din mine…

Afară plouă…

Picăturile mari cad neîncetat

asemenea iubirii pe…

Imponderabil Dumnezeu

deasupra neamului meu

Costel Zăgan, DISTIHURI REBELE

m-ai întrebat dacă mai am bucata aceea de scândură

pe care îmi răsfirasem ierburile

nu credeam că m-a zărit cineva dacă mi-am răsucit masca

am sperat că aerul tăiat de chipul meu

nu mai poate fi respirat

de ce ai adunat tot fânul lângă foc

nu vezi că fântânile au luat-o la fugă

cu ce te ajută al treilea cântat al greierului

a murit într-un oftat

lângă un crez colosal

ai doi de plus și un versant pe care…

pe strada Zorilor, colț cu Aleea Magnoliei 67 stă un pensionar

stă și mestecă soare, încet, pe-ndelete, până răsare

e obișnuit cu asta, e de profesie numărător de primăveri

în tinerețe a locuit în cartierul inimilor de sticlă

acolo începuse o afacere proprie, colecționar de cioburi...

acasă, la asfințit, le scotea afară și le înșira pe gard

zicea el că strânge culoare pentru suflete gri...

între timp soarele s-a privatizat, se fabrică în sticluțe…

La Bran s-a-ntâmplat într-o noapte

când luna de stânci s-a lovit,

să iasă din ziduri şi spaimă şi şoapte

dând veste că moartea cu Vlad a sosit.

Domniţe-mbrăcate în rochii de foc

şi largi decolteuri pe sânii crescuţi,

privesc cum se mişcă al umbrelor joc,

cum trec cavalerii prin ziduri tăcuţi.

Se cântă tangou şi vals fără viaţă

pe tronul de sânge doar Ţepeş e domn,

se leagănă frica pe-un capăt de aţă

şi-ntregul castel…

Viitor fluture, viermele.

Viitori viermi, pasărea.

Ce să alegem?

Hoit?…

                                 “ Oraşul mic te fură-ncet

                                    Cu ale lui tăcute strade”

                                                     Al. Macedonski

Oraş de zombi, oraş sicriu

Cu prea inguste străzi deşarte…

Bunul meu era o floare

avea cal şi-o vacă mare

şi un ochi de sticlă-avea

şi prin el lumea iubea

vedea-ntregul univers

sărbătoare-n care-a mers

cu grădina de zambile

să mă cumpere pe mine

Îi plăcea să mulgă vaca

îl iubea şi ea roşcata

o blajină cu ochi mari

şi cu ugerele tari

nu lovea-n găleata ei

dădea laptele cât trei

şi-nc-o cană mare lată

pentru-a bunului…

sunt mai mică decât ultima mea pelerină

supravetuiesc defilând cu o poftă nebună de atingerea lumii

și vreau să învăț cum să respir poezia fără anestezic

numai sufletul iubitului meu

e strigătul ce îmi umblă pe limbă

și mă gândesc dacă jocul de-a îmblânzirea iubirii

îmi va dicta locul unde el și eu vom învăța zborul tandru

așa cum fiecare sălbăticie învață să primească de jur împrejur lumină

sunt de aceeași vârstă cu o noapte secetoasă…

e porţia mea de somn

din timpul zilei.

Mi-o servesc

dimineaţa, la prânz şi seara

neuitând de cea dintre mese.

Cu ea,

visez cu ochii deschişi,

noaptea în care alerg

spre tine să facem dragoste

nebună de noi

detaşaţi

de trup.

Doar sufletele împreunate

în dorul adunat peste ziua

plină de tăcerile…

Peste piciorul femeii căzuse bruma

de la rupere nimic nu prevestea o nouă naştere

oricum nu eram pregătit

uşa magazinului se deschisese brusc în afara mea

închisă de-a binelea peste piciorul femeii numai bruma

sigila în cuvinte litere moi

femeia râdea cu dinţi de vampir

îşi pipăia singură sânii apoi

îşi încălzea palmele între picioare

numai de n-aş fi văzut

stăteam în zăpadă pe canapea de unul singur

şi-mi pipăiam orgasmul…