I-AI ZDROBIT INIMA

I-ai spus tot ce voia s-audă: c…

Omul străzii verifică încuietorile orașului, și pavelele,

și castanii,  

sunt toate la locul lor, și sticla cu țuică în care-și îneacă bucuriile 

de demult,

așa i se pare că ursulețul de pluș nu l-a părăsit niciodată,

numai că s-a urcat în…

castelul de apă a adormit

în liniștea câmpului veșted

și toarce în somnul lui aiurit

fuioarele lunii pe creștet

mă-nvăluie-n taină umbre păgâne

mâna e gata să lase

mintea ce-ar vrea un cântec să-ngâne

din slove aiurea rămase

în noaptea de ceață lampe se sting

și piere viața în lume

în mine oricâte harfe ating

una nu vrea să mai sune!

plânge lumina, se-ndoaie... și moare

izvorul luminilor seacă

in foile-mi arse la…

te baricadezi înlăuntrul tău

singură cu anotimpul

din care mereu pleacă cineva



de mult nu mai simți

nașterea dimineților

aroma cafelei

frigul privește prin tine

ca printr-o fereastră

de cealaltă parte cerul

și chipul tău în oglinda unei ape

din care crește o liniște albă…

poetul care sunt se dă cu beladonă

și trece printre dame ca omul invizibil,

dar lasă o ușoară dulceață și-o aromă

de freză expandată  c-un kil de explozibil.

 …

rătăcesc pe cărări de abis translucid

nevăzut de tăceri în adânc mă frământ

nu…

Mă-ndeamnă Inima mereu: aici şi-acum să fiu prezent !

Între contrarii vieţuiesc, îndemnul ei îmi spune clar:

e timpul conştient să fiu de ce am fost inconştient,

profan, ereditar trecând de Sacrul care mi-a fost Dar.

Energii se scaldă-n mine, singur sunt, iar lumea toată

parea-a fi realitatea-n care să-mi petrec secunda,

înnodând pe rând suspine sub o Minte-ntunecată

de o entitate dură, care îmi coboară…

din prima vei bea lapte

de priceput al nopții

și-ai să izbești în pâslă

cu țipătul pe buze

vreo patruzeci de  zile;

pe cuadrantul sorții

vei fi hopa mitică

bălăngănit de muze.

apoi vei prinde cartea

de literele-aldine

și vei pleca pe-o gloabă

ce-ar devora jeratic;

ori vei servi ca …

mai bântui în unele seri
prin ierburi învinse
mai caut focuri de ieri
pururea stinse

acesta-i locul dintâi
pajiște mută
o floare strivită mângâi
rană tăcută

din ochii întorși înapoi
cad focuri stelare
însămânțez în noroi
migdale amare

pe locul unde-am pășit
alți pași se frământă
pe locul unde-am iubit
un greiere cântă...

Pierdută în înnoptarea pământească

Mă sting cu un minut mai mult ca ieri,

Legată de un trup gata să râncezească,

Absent trăind a clipei trecute mlădieri.

Apusul se preface în poarta mea lumească

Gonindu-mi sufletul spre zări de nicăieri

Pe care calc blajin, vremea să îmi zdrobească

Fărâma ce-am rămas, cu a sale adieri.

O ultimă suflare încearcă să hrănească

Al meu trup muribund cu-a vieții mângâieri,

Premeditând în taină secunda…

ora 7:00



am vizitat pacientul și m-a privit cu aceași sfidare în ochi

i-am fixat amprentele peste ale mele

și i-am măsurat intervalele dintre noapte și zi.

diminețile se-ntind sleite,

e ca un sunet agonizant în ureche,

ca o developare din Pearl Harbor

cu voința măcinată de durere,

apoi să-și destindă fiecare mușchi

în contratimp…

Se preling raze pe ramuri

Și se-ascund pierdute zării;

Zimbrii bolții, cu lungi hamuri,

Trag la plugul înserării.

Vântu-și saltă aspra coamă

Prin frunzișuri foc și…

stau întins și ascult melodia

ce simt că te poartă în sine

așa cum te poartă înfășurată iia

și volbura de crinoline

în valuri de sunet voi veni să mă scald

să te aflu goală în cântec

să-ți înfășor peste mijloc de sunete fald

drapel de regină pe pântec...

să zbor n-am să pot cu picioare de lut

de partea de lut mă descalț

vibrând ușor, ca din aer născut

în sfera sonoră mă-nalț

zbor în volute - albină-n lumine

dar tot…

  caută în fiecare dimineață o fereastră pe unde să evadeze

o fereastră în propriul corp pe unde să-și poată abandona

tristețea care îi urcă mai sus de frunte o depășește

oboseala roșie a unui apus în care soarele

are aceeași vârstă cu singurătatea ei



e doar o femeie care știe că de atâta melancolie

i-ar putea putrezi inima de aceea cântă

îmbrățișează și iubește…

Un martie confuz avea să vină
Și un dezgheț lugubru pe morminte.
Un cârd de ciori ne-o luase înainte,
Cu ochii sfidători, ca de jivină.

Privim, în timp, răpuși de neputință,
Cum îngerii din cer în cor suspină,
Simțind a omului nesocotință.

Spășiți de grele patimi, fi-vom, oare,
În lumea-n care ne-ncetat se moare?

Veniți, să ne unim întru credință!!

prin raze mărunte doar frunzele joacă

tăcere destulă pe loc nepătruns

amurgul respiră bătaia de toacă

cern apele prundul undit în răstoacă

secunda trudită de timp s-a ascuns



surpată lumina se-nclină departe…