în fiecare seară își așterne un preș pe marginea lunii
scutură teii sub care adoarme de obicei
și își spune rugăciunea cu voce tare
cât să-l aud cum binecuvântează calea dintre lumină
și întuneric
apoi își aduce o fântână aproape
să-și stingă dorul
pe care l-a urcat acolo când încă nu știa
că drumul dintre noi e un lan de tăceri
care pârjolește
singurătatea