Uneori mi-este teamă

De  cei  ce ating   limite.

In  mersul  fatidic

Spre  crepusculul  dat  de uitare

Ei  află   zidirea  ce  doare

 Cand  varul  moralei  se-ncinge

In legi  ce vor  a ne-nvinge

Atunci vreau labirintul ca sens

In discursul  pervers

Ce  aruncă  în stradă

Proşti ca  la paradă,

Inconştienti digerand  curcubee

Nebunia  agăţată de zmeie

În ereziile latente

Irepresibila  iubire a nefiinţei indolente

Soptindu-mi:

Cât de puţine sunt suflete  pozitive

Ce nu  devin nocive !

Uneori pereţii memoriei

Au dorinţa de a deveni ferestre

Şi ferestrele nori !

Noi suntem  crucificatii din zori

Am  zugrăvit tavanul  unui vis

Peste purgatoriul inchis

Uneori mi-este teamă

Că  voi  numara un milion de stele,

Si  toate  vor  spune

Aceeasi  teoremă

Sau  dilemă,

Eu sunt limitat,

Visele mele

Nu au limite...