obosită de lume

am ațipit cândva în podul copilăriei mele fără să număr poveștile

degetele se-ncurcau smerite în mătăniile inocențelor

ca-ntr-o prescură

pleoapa se-nfrățește cu infinitul

observai mângâind un dor scuturat de cireșii din poartă

doar de arsura tainelor legănat mi-e timpul iubite

nu știu cum din scrinul cu minuni

au scăpat pe carosabilul efemerului arborii cu fructe de visuri

a devenit o știre doar când

le-a deschis venele un carambol de umbre și cenușă

pe limbă

ambrozia iubirii fură morții eternul