Bătrân abac

de către Monica Pester

Apr 21

Mă doare cerul când respir lumină,

Când se-ntretaie stelele sub mine,

De talpa-mi goală, licurici se-anină

Să nu mai uit cărarea către tine.

Mă-nchid în sânul alb al dimineții

Vorbele cad, sunt pietre pe trotuar,

Domol pășesc în raiul tinereții

Cu pașii mici ca într-un  sanctuar.

Și  clipe număr pe-un bătrân abac,

Nisipul din apusa mea clepsidră,

Să-mi amintesc aroma de tabac

Să mă-nfășoare iarăși, ca o hidră.

Se stinge Luna, a jucat un rol,

Și-n treacăt îmi aruncă o privire,

Dar ce se vede-i doar un suflet gol

Ce mai așteaptă-o altă  devenire.

Din anii duși, se-ntorc ecouri mii

Aduse-n  portative nevăzute,

Se mai opresc doar dacă suntem vii

Și ne-amintim de clipele pierdute.

Load Previous Comments

  • chindea maria elena

    Umplerea prin golire este înălțarea pe-o altă treaptă a perceperii Monica, șarpele care-și lasă în urmă pielea în care i-au murit trăirile stoarse de seve până la ultima picătură. Din când în când ceașca vieții trebuie golită pentru a face loc noilor ambrozii! Și asta nu înseamnă risipă ci economie eficientă! :)

    Mi-a plăcut!

    Apr 27

  • Maria Mitea

     ”Mă doare cerul când respir lumină, ...”  să ajungem să respirăm lumină ...   durerea se ridică la  cer, iar strigătul parcă  (speră) să fie auzit ... ”Mă-nchid în sânul alb al dimineții ... este sinceritate aici, deschidere, poemul este ca o Invitație în casa Sufletului ... 

    un pic m-aș opri aici ” Vorbele cad, sunt pietre pe trotuar,” se citește mai greoi ( în comparație cu restul) ... dar poate așa trebuie să se citească, 

    Apr 27

  • petrut dan

    Un poem frumos, mi-au plăcut tare pașii aceia mici '' ca într-un sanctuar'' din ce în ce mai bine, fără sesizările colegilor, o scriere de apreciat, cu drag!

    Luni