NOVALIS - HYMNEM AN DIE NACHT / IMNURI CĂTRE NOAPTE

[Ligia Mihaela Ionescu]

 

 

                        HYMNEM AN DIE NACHT / IMNURI CĂTRE NOAPTE

                                       (1799-1800)                          

                       

                                                1.

Welcher Lebendige, Sinnbegabte, liebt nicht von allen Wundererscheinungen des verbreiteten Raums um ihn, das allerfreuliche Licht – mit seinen Farben, seinen Strahlen und Wogen; seiner milden Allgegenwart, als weckender Tag. Wie des Lebens innerste Seele atmet es der rastlosen Gestime Riesenwelt, und schwimmt tanzend in seiner blauen Flut –  atmet es der fulkelnde, ewigruhende Stein, die sinnige, saugende Pflanze, und das wilde, brennende, vielgestaltete Tier – vor allen aber der herrliche Fremdling mit den sinnvollen Augen, dem schwebenden Gange, und den zartgeschlossenen, tonreichen Lippen. Wie ein König der irdischen Natur ruft es jede Kraft zu zahllosen Verwandlungen, knüpft und löst unendliche Bündnisse, hängt sein himmlisches Bild jedem irdischen Wesen um. –  Seine Gegenwart allein offenbart die Wunderherrlichkeit der Reiche der Welt.

Abwärts wend ich mich zu der heiligen, unaussprechlichen geheimnisvollen Nacht. Fernab liegt die Welt – in eine tiefe Gruft versenkt –  wüst und einsam ist ihre Stelle. In den Saiten  der Brust weht tiefe Wehmut. In Tautropfen will ich hinuntersinken und mit der Asche mich vermischen. –  Fernen der Erinnerung, Wünsche der Jugend, der Kinheit Traüme, des ganzen langen Lebenz kurze Freuden und vergebliche Hoffnungen kommen in grauen  Kleidern, wie Abendnebel nach der Sonne Untergang. In andern Raümen schlug die lustigen Gezelte das Licht auf. Sollte es nie zu seinen Kindern wiederkommen, die mit der Unschuld seiner harren?

Was quillt auf  einmal so ahndungsvoll unterm Herzen, und verschluckt der Wehmut weiche Luft? Hast auch du ein Gefallen an uns dunkle Nacht? Was hältst du unter deinem Mantel, das mir unsichtbar kräftig an die Seele geht? Köstlicher Balsam  träuft aus deiner Hand, aus dem Bündel Mohn. Die schweren Flügel  des Gemüts  hebst du empor. Dunkel und unaussprechlich fühlen wir uns bewegt- ein ernstes Antlitz seh ich froh erschrocken, das sanft und andachtsvoll sich zu mir neigt, und unter unendlich verschlungenen Locken der Mutter liebe Jugend zeigt. Wie arm und kindisch dünkt mir das Licht nun – wie erfreulich und gesegnet des Tages Abschied – Also nur darum, weil die Nacht dir abwendig macht die Dienenden, säetest du in des Raumes Weiten die leuchtenden Kugeln, zu verkünden deine Allmacht – deine Wiederkehr – in den Zeiten deiner Entfernung. Himmlischer, als jene blitzenden Sterne, dünken uns die unendlichen Augen, die die Nacht in uns geöffnet. Weiter sehn sie, als die blässesten jener zahllosen Heere  –  unbedürftig des Lichts durchschaun sie die Tiefen eines liebenden Gemüts – was einen höhern Raum mit unsäglicher Wollust füllt. Preis der Weltkönigin, der hohen Verkündigerin heiliger Welten, der Pflegerin seliger Liebe – sie sendet mir dich – zarte Geliebte – liebliche Sonne der Nacht, –  nun wach ich – denn ich bin Dein und Mein – du hast die Nacht mir um Leben verkündet – mich zum Menschen gemacht – zehre mit Geisterglut meinem Leib, daß ich luftig mit dir inniger mich mische und dann ewig die Brautnacht währt.

                                            *********

                                                                     1.

Ce ființă vie, rațională nu iubește, înainte de toate fenomenele miraculoase ale întinsului spațiu din jur, lumina atotîmbucurătoare – cu culorile ei, cu razele și undele ei; cu blînda ei atotprezență ca zi deșteptătoare. Ca al vieții cel  mai adînc suflet, o respiră lumea urieșească a stelelor fără odihnă și plutește dansând în fluxul ei albastru – o respiră stânca scînteietoare, în veșnică tihnă, planta-nțeleptă ce o absoarbe și animalul sălbatec, fierbinte, multiform -, dar, înainte de toți și de toate, străinul strălucit, cu ochii săi adînci, umbletul plutitor  și buzele cîntătoare. Ca o regină a naturii pămîntești, ea cheamă fiecare ființă la nenumărate prefaceri, leagă și dezleagă nesfârșite-nțelegeri; înseamnă cu chipu-i ceresc toate ființele pămîntului. Prezența ei doar arată minunăția împărățiilor lumii.

Spre adînc mă îndrept, spre sfînta, nespusa, tainica noapte. Lumea-i departe – căzută-ntr-o criptă adîncă, pustiu și singur e tărîmul ei.  Între coardele pieptului adie adîncă tristețe. În picături de rouă vreau să cad în jos și să m-amestec cu cenușa. – Depărtări ale amintirii, dorințe ale tinereții, visuri ale copilăriei, scurte bucurii ale întregii, ale lungii vieți și zadarnice speranțe vin în haine cenușii ca negura serii după apusul soarelui. În alte spații, lumina întinde corturi vesele. Să nu se-ntoarcă niciodată la copiii ei care o așteaptă cu încredințarea nevinovăției?

Ce izvorăște dintr-o dată  atât de plin de presimțire sub inimă și soarbe aerul moale-al mîhnirii? Afli și tu o plăcere în noi, întunecată noapte? Ce ascunzi sub mantia ta, de-mi ajunge nevăzut-puternic pînă în suflet? Ales balsam picură din mîna ta, din mănunchiul de maci. Aripile grele-ale firii le ridici în sus. Ne simțim mișcați nespus și tulbure – văd un chip grav plăcut înspăimîntat care, evlavios și blînd, se-nclină spre mine și, sub buclatele-i plete, Mamei i-arată tinerețe plină de iubire. Cât de sărmană și copilăroasă mi se pare lumina acum – cît de îmbucurător, de binecuvîntat rămasul bun al zilei. – Doar pentru că noaptea ți-i înstrăinează pe cei ce te slujesc, semeni în  depărtările spațiului strălucitoarele sfere, pentru a da de știre atotputernicia ta – reîntoarcerea ta – în vremurile absenței tale. Mai dumnezeiești decît lucitoarele stele ne par ochii nemărginiți pe care noaptea i-a deschis în noi. Ei văd mai departe decît cele mai îndepărtate dintre nenumăratele mulțimi (de astre) - fără-a avea nevoie de lumină, ei pătrund adâncimile unui suflet iubitor care umple cu nespusă plăcere un loc mai înalt. Laudă Ție Regină a Lumii, Înaltă Vestitoare a lumilor sfinte, Protectoare a iubirii ferice – Ea mi te-a trimis – fragedă iubită – dulce soare al nopții, - acum veghezi, căci eu sunt al meu și al tău – tu mi-ai vestit noaptea ca viață, m-ai făcut om, mistuie cu focul spiritului trupul meu, ca ușor și mai adînc să mă unesc cu tine și-așa noaptea nunții veșnic să dăinuie.

(NOVALIS, GEISTLICHE LIEDER / CÂNTECE RELIGIOASE,  INSTITUTUL EUROPEAN  IAȘI, 1996,  Traducere Ioan CONSTANTINESCU)

[Vasilisia Lazăr]

Place.