La fille rêvée - Irina Lucia Mihalca

Traduction réalisée par Laura Lucia Mihalca


Noli foras ire, in interiore homine veritas!

(Ne vous orientez pas vers l'extérieur, dans l'homme intérieur vit la vérité!)

 

Chacun est un miroir pour l'autre, où  il se voît soi-même – Shakespeare

 

Ce que tu rêves tout seul reste seulement un rêve, ce que tu rêves avec d'autres personnes devient réalité

- une réalité tirée des anciennes écritures tibétaines.

 

Pendant les soirées chaudes du mois de mai, à travers la fenêtre de son chambre, l'air est plein des parfums doux de la fleur La reine-de-la-nuit, des arômes doucereuses de lavande, parfum de jasmin, de roses, de chèvrefeuille et de menthe.

 

Devant la maison, il y a un tilleul qui répandit vitement les fleurs, le cire cerisier baisse ses branches chargées dans la brise du vent parmi les branches minces de lilas. Ça sent comme la tranquillité et comme les papillons du rêve. À partir du bord de la ville, la nuit se précipite avec les grillons.


L'adolescent préfère ces nuits pour la lumière mystique reflétée par le silence. Il y en a de temps un temps un cri perdu dans les lointains. Il lisait et il lisait énormément pour son âge. Un jeune homme, tout différent des autres, il créait son propre univers à travers les mots qui ne devaient pas être prononcés que pour soi-même. Il trouvait impossible le chemin pour avoir des amis et même une amoureuse. Penché vers la table de la chambre, il essayait d'écrire ses pensées à travers des fragments de romans commencés.

Serait-il un rêve ou c'était tellement la voix qui passait tendrement parmi le jardin de la maison?

Serait-il un rêve ou une réalité? Il était debout et en quelques pas il arriva dehors. Inquiète, il essaya à se rendre compte d'ou venait cette voix à peine chuchotée. Dans la cours de la maison, l'aile de la fenêtre coupait la pleine lune en des morceaux.
Tranquillement, à bas voix, une voix calme lui demandait: "Viens, viens!".
Il continua le chemin étonné, en suivant la voix de la fille, à travers l'allée qui menait vers la fontaine où il se refroidissait dès son enfance. En se penchant, dans sa miroir, une visage mélancolique d'une fille d'une merveilleuse innocence se reflétait, illuminée par les rayons de la lune.                 

 

À cette vue, il esquissait un souris et il lui dit:           
"Tu es venu! Il y a des éons de temps des que je te cherche. N'aye pas peur, viens avec moi, viens dans la Ville Solaire, Héliopolis, vas-y, tu vas le reconnaître, tu vas te souvenir."

La fille lui fit un signe avec la main, le demanda encore une foi. Des vibrations de lumière pourraient être vues à travers ses cheveux et sur son beau visage. Elle lui parait familière, mais il ne se rendait pas compte d'où et comment il la connaissait.

 

Il l'avait déjà vu, il en était sur, il sentait cela, d'une manière intense, mais il ne se rendait pas compte où et comment, car tout paraissait un rêve réel, encore mal compris.

Comme en transe, il commença à descendre les escaliers qui menaient vers la profondeur de la fontaine, vers le miroir de l'eau.

Il faisait un pas parmi le miroir de l'eau, en passant par un tunnel au bout duquel la Porte Etoile s'ouvrait parmi à travers une lumière bleue. Ce tunnel donnait vers un monde parallèle inondé dans une lumière étrange, intense et pure.

La fille avec les traits asiatiques le prit par la main, en le regardant en profondeur. En esquissant un souris, elle lui dit:

"Je t'attends d'une éternité, Chanchala Sarvaga, et tu le sait bien, regarde et peu à peu tu vas reconnaître tout dès que tu as quitté le Foyer. Régale-toi bien de ce voyage dans le temps!"

Il y avait une étrange sensation de silence, un sentiment de paix intérieure et de ralentissement  du déroulement du temps! C'était tellement étrange, il s'est rappelé le nom de la fille, Shanti Ramya!
Un aigle d'une beauté rare s'approcha, directement descendue du ciel, en flottant d'une façon ineffable. L'oiseau Phoenix, avec des ailes inondées dans un cercle d'azur, avec des éclaboussures comme une flamme, en porphyre et en or, en ayant des lumières dans les yeux, ou une lumière mystique étincelait. En les regardant, elle les avait transmis mentalement de monter sur ses ailes vers le pays du Soleil-Levant du Temple d'Or.           


Avec la vitesse de la pensée, ils avaient passé vers des pays avec une magnifique nature tropicale, vers des plaines étirées et vers des pâturages, vers une végétation luxuriante couverte par des fleuves et des rivières dont les rivages étaient bordées par des palmiers et des fougères géants.

 

Ils étaient arrivés dans un beau jardin avec des fontaines artésiennes. Au milieu, entourée par des arbres ornementaux, une allée commença vers la Porte Principale, comme une écharpe qui, une fois, ouverte, rendait de la cour intérieure "un chagrin sur les joues du temps", dans un temple magnifique situé sur une terrasse de marbre blanche, un bijou qui pétillait dans la lumière du soleil, entouré par des bâtiments imposants.        
Le temple n'avait pas du toit, pour que les rayons du Soleil-Ra puissent pénétrer. L'oiseau lui laissa devant le temple et disparu de façon similaire comme il avait paru.     
C'était le temple blanc de ses rêves, images qui lui revenaient périodiquement.

Avec des petits pas, Shanti Ramya commença vers le temple, accompagnée par le jeune avec les yeux noirs, brillants.

Entres dans le temple, ils allumèrent okoro, des bâtons parfumes d'encens, de myrrhe et de santal, ils regardèrent des fascicules de lumière en montant en haut dans l'essai de contenter les Dieux avec des prières parfumées, ils déposèrent des offrandes de fleurs, ils sentirent la paix et la tranquillité blanche, ils firent quelques pas en face et s'agenouillèrent, en se tenant par les mains.

En regardant par ses yeux, on déroulait le passe d'une histoire, l'histoire de leur vie.

Elle savait qu'elle avait été ici, il la reconnaissait comme étant son âme sœur, il connaissait des lieux et la vie dont ils avaient passe quelque temps, comme dans une pellicule déroulée en vitesse.           
L'âme peut sentir une douleur déchirante, une manque immense, un cri intérieur, le vide qu'il n'avait pas pu le remplir jamais. Des chagrins lui inondèrent les yeux, il revoyait sa vie entière, tout, y compris la séparation qui a été donné pour être, la rupture de leur fil de peur en face de l'amour, l'oscillation et sa manque de confiance.

[L'homme affronte la mort après une très courte durée de sa vie et sa vie parait ne pas valoir beaucoup. Presque rien! L'affaiblissement de la vue nous fait croire que le soleil, la lune et les étoiles sont plus pales. Le temps s'écoule, les expériences tristes se succèdent, les unes après les autres, les nouages retournent après la pluie.]

Ils sortirent du temple dans la douce lumière             du soleil-couchant.     

Tout obtient un charme tout à fait spécial quand la soirée tombe. Ils étaient partis vers l'allée d'où ils venaient, comme l'Oiseau de Feu réapparait du ciel, en les prendre au bout de la Porte Intergalactique.

Les larmes dans les yeux, Shanti Ramya l'embrassa fort, lui caressa le visage en l'embrassant, tout en lui offrant le goût de tous les printemps, ce manque de la personne aimée qu' elle désirait. "- Nous allons nous rencontrer, ne pleure pas, ne soit pas triste, vas-y, souris, Chanchala Sarvaga."

"- Tu sais que j'ai compris ta peur, je t'ai compris et je t'ai pardonné, tu dois seulement réussir à te pardonner, d'être libre, mais seul tu devras découvrir les pas perdus. Tu as répété la leçon à travers autant de vies et tu le feras encore jusque tu la parcourras. Je t'attendrai, j'aurai patience. Ne pleure pas, nous allons nous rencontrer!"

Le jeune passa à travers le miroir de l'eau de la fontaine et, sans percevoir, il se réveilla a la table de travail, dans sa chambre.         
Tout était un rêve si irréel? Si c'était ainsi, alors d'ou toute cette douleur intérieure, pourquoi il ressentit la larme coulant sur ses joues? Et son parfume et son visage, et son goût, tout était seulement un rêve?

Sur la table, une fleur bleue "Ne-m'oublie-pas" et une feuille de papier ou, d'une façon calligraphique, c'était peint avec l'encre, comme une idéogramme:

 

"Nous nous réveillons ensemble

d'une autre réalité,

en essayant à arrêter l'instant,

la continuation d'un autre temps

dans ce temps."

et au-dessous il avait remplit:

Est-ce que nous allons vraiment nous retourner?

Nous allons nous retrouver, plus jeunes que la mort nous a appelé,

en nous séparant,

plus propres que le ciel de printemps?

Enfant flottant dans la larme du temps,

en criant pour l'odeur de ta pensée!

Quelle est l' hauteur de l'amour qui nous a muni avec l'oubli?

Je te vois courant prés de moi

avec un souris de chapelet,

avec ton regard doux,

en tenant la main pour prendre le souffle, la respiration,

pour rejeter le chagrin...

Serions toujours NOUS?
...............................................................................................................................................

    

Est-ce que les rêves, les expériences eues, peuvent être rêves deux fois, comme la baignade dans le même fleuve deux fois ou tu devras renoncer à eux?

Les souvenirs, la fondation où tu peux construire les inscriptions collectées à travers les expériences, des fragments précieux avec lesquels tu peux tout remplir!

Une colonne tronquée, un chapiteau écrasé, les escaliers que tu essayes monter te rappellent de la splendeur d'un temple. Toutes forment le trésor absolument nécessaire de l'âme.

 La vision, si forte qu'elle pourrait être, dort si elle n'est pas réveillée par hasard par une chose de rien qui l'a concrétisée et, quand on ne les a plus, tous ceux-ci, c'est difficile de les retrouver.


Comme dans un sombre souterrain, tu dois descendre dans ton âme, tout en projetant des lumières, pour pouvoir savoir quelque chose. Penché vers le cœur, tu l'écoutes avec son battement du passée, comme tu mettras ton oreille prés de la terre, pour entendre un bruit sourd venu de la distance. Le corde bat, l'esprit ne peut pas oublier tout ce qu'il a recueilli, couleurs, arômes, sons et formes; la vue et l'ouïe qui les garderont; cette flamme qui a dormi, un instant, sous le cendre parfumé, la petite étincelle, l'énergie, et, une fois avec l'arrivée du printemps, avec le vent qui bat, tu sens que tout cela va renaître.


(C'est possible que l'histoire continue)


 

FATA DIN VIS

                                               Irina Lucia Mihalca

 

“Noli foras ire, in interiore homine veritas!”

( Nu vă duceţi în afară, în omul interior locuieşte adevărul! )
„Fiecare este o oglindă pentru celălalt, în care se vede pe sine însuşi.”

 Shakespeare
"Visul pe care îl visezi singur rămâne doar un vis,

visul pe care îl visezi cu alţii devine realitate."

din scripturile antice tibetane

 

 

     În serile calde de mai, prin fereastra camerei lui, aerul e plin de miresmele dulci de regina nopţii, suave arome de levănţică, parfum de iasomie, trandafiri, caprifoi şi mentă.

În faţa casei un tei îşi răspândeşte grăbit florile, corcoduşul şi-apleacă ramurile încărcate în adierea vântului printre crenguţele zvelte de liliac. Miroase a linişte şi a fluturi de vis.

Dinspre marginea oraşului năvăleşte noaptea şi ţârâitul greierilor.

Adolescentul prefera nopţile astea pentru lumina mistică reflectată în tăcere. Câte un ţipăt pierdut în depărtări. Citea, citea enorm pentru vârsta lui. Un tânăr, diferit de ceilalţi, îşi crea propriul univers prin cuvinte ce nu trebuiau rostite decât pentru sine. Găsea imposibilă calea de a-şi face prieteni şi chiar o iubită. Aplecat la masa din cameră încerca să-şi scrie gândurile prin fragmente de romane începute.

Să fie vis sau aievea glasul ce răzbătea tânguitor din grădina casei? Să fie vis sau realitate?
Se ridică, din câţiva paşi ajunse afară. Nedumerit, încercă să afle de unde venea acea chemare abia şoptită. În curtea casei, cumpăna fântânii despica luna plină.

Încet, un glas suav îl chema:  "Vino, hai vino! ”.

Înaintă mirat, pe urmele glasului fetei, "Vino, hai vino! ”, pe aleea ce ducea spre fântâna din care se răcorea încă de mic. Aplecându-se, în oglinda ei se reflecta chipul melancolic al unei fete de o fermecătoare inocenţă, luminat de razele lunii.

La vederea lui schiţă un zâmbet:

 - Ai venit! Sunt eoni de timp, prin timp, de când te caut. Nu-ţi fie teamă, hai cu mine, hai vino! Vino în Oraşul Solar, Heliopolis, păşeşte aici, ai să-l recunoşti, ai să-ţi reaminteşti!
Fata îi făcu un semn cu mâna, îl chemă încă o dată. Pâlpâiri de lumină irizau prin pletele ei, pe chipul ei frumos. I se părea cunoscută, nu-şi amintea cum şi de unde.

O mai văzuse, era sigur, simţea asta  intens, dar unde şi cum, căci totul părea un vis real, încă neînţeles. Ca-n transă, coborî treptele ce duceau spre adâncul fântânii.

Păşi prin oglinda apei trecând printr-un tunel la capătul căruia printr-o lumină albastră se deschise Poarta Stelară spre o lume paralelă scăldată într-o lumină neobişnuită, intensă şi pură.

Fata cu trăsături asiatice îl luă de mână, îl privi adânc. Zâmbindu-i îi spuse:

 - De când te-aştept, Chanchala Sarvaga, tu ştii asta, priveşte şi-ncet vei recunoaşte totul de când ai plecat de Acasă. Bucură-te de această călătorie prin timp!

Ciudată senzaţie de linişte, un sentiment de pace interioară şi încetinire a curgerii timpului!

Ce ciudat, îşi aminti numele fetei, Shanti Ramya!

Din văzduh se apropie, plutind inefabil, o pajură de o rară frumuseţe. Pasărea Phoenix, cu aripi învăluite într-un cerc de azur, cu pene strălucitoare ca flacăra, cu pete de purpură şi aur, iar în ochi o tainică lumină îi scânteia. Privindu-i adânc, le transmise mental să se urce pe aripile ei, spre ţinutul Soarelui-Răsare al Templului de Aur. Cu viteza gândului trecuseră peste ţinuturi cu o magnifică natură tropicală, peste câmpii întinse şi păşuni, peste vegetaţii luxuriante brăzdate de fluvii şi râuri ale căror maluri erau mărginite de palmieri şi ferigi uriaşe.

Ajunseră într-o frumoasă grădină cu fântâni arteziene. La mijloc, străjuită de arbori ornamentali, o alee pornea spre Poarta Principală, asemănătoare unui văl, care odată deschisă reda din curtea interioară o lacrimă pe obrazul timpului, un templu magnific aşezat pe o terasă de marmură albă, o bijuterie ce strălucea în lumina soarelui înconjurată de construcţii impunătoare.

Templul n-avea acoperiş pentru ca razele Soarelui-Ra să pătrundă în el. Pasărea îi lăsă în faţa templului şi dispăru tot aşa cum apăruse.

Era templul alb din visele ce i se succedau periodic prin timp. Cu paşi mici, Shanti Ramya porni spre templu însoţită de tânărul cu ochii negri, strălucitori.

Intrară în templu, aprinseră okoro, acele beţişoare parfumate de tămâie, smirnă şi santal, priviră fuioarele de lumină ridicându-se în încercarea de a îmbuna zeii prin rugăciuni înmiresmate, depuseră ofrande de flori, simţiră pacea şi albul liniştii lăuntrice, făcură câţiva paşi în faţă şi îngenuncheară, ţinându-se de mână.

Privind, prin ochii ei, se derula trecutul unei poveşti, povestea vieţii lor.

Ştia că a mai fost aici, o recunoştea ca fiind sufletul-pereche, ştia aceste locuri şi viaţa prin care a mai trecut cândva, asemeni unei pelicule derulate in viteză.

În inimă simţi o durere sfâşietoare, un dor imens, un ţipat lăuntric, golul pe care nu-l putuse umple cu nimic. Lacrimile îi inundară ochii, îşi revedea întreaga acea viaţă, totul, inclusiv despărţirea care le-a fost dat să fie, ruptura firului lor de teama lui în faţa iubirii, de oscilaţia şi neîncrederea lui.

[Omul înfruntă moartea după o durată foarte mică a vieţii sale, iar viaţa lui pare să nu fi valorat prea mult. Chiar nimic! Slăbirea vederii ne face să credem că soarele, luna şi stelele sunt mai palide. Timpul zboară, experienţele triste urmează una după alta, norii se întorc după ploaie.]

Ieşiră din templu scăldaţi de lumina blândă a apusului de soare. Totul căpătă un farmec aparte atunci când se lăsă seara. Porniră spre aleea de unde veniră, ca Pasărea de Foc să reapară din văzduh, ducându-i la capătul Porţii Stelare.

Cu lacrimi în ochi, Shanti Ramya îl îmbrăţişă strâns, îi mângâie chipul şi-l sărută, redându-i gustul tuturor primăverilor, acel dor nedesluşit după care tânjea.

- Ne vom reîntâlni, nu plânge, nu te-ntrista! Hai, zâmbeşte, Chanchala Sarvaga!

Ştii doar că ţi-am văzut frica, te-am înţeles şi te-am iertat. Trebuie să reuşeşti să te ierţi, să fii liber. Va trebui să descoperi paşii pierduţi. Ai repetat lecţia prin atâtea vieţi, o vei parcurge şi repeta până o vei înţelege. Eu te voi aştepta, voi avea răbdare. Nu plânge, ne vom reîntâlni!

Tânărul trecu prin oglinda apei fântânii şi, fără să-şi dea seama, când şi cum, se trezi în camera sa, la masa de lucru.

   Să fi fost totul un vis atât de real? Atunci de unde durerea lăuntrică, de ce simţi lacrima curgându-i pe obraz? Şi parfumul ei, şi chipul, şi gustul ei, totul să fie doar un vis?

    Pe masă găsi o floare albastră de nu-mă-uita şi-o foaie de hârtie pe care era pictat, caligrafic, asemeni unei ideograme, în tuşe de cerneală sumi, captând imaginea unor picături de apă, dincolo de linii:

 Ne trezim amândoi

dintr-o altă realitate

încercând să oprim clipa,

continuarea unui alt timp,

 în acest timp.


iar dedesubt el completase:                                                                            

Oare ne vom întoarce?

Oare ne vom regăsi, mai tineri

decât moartea ce ne-a chemat,

despărţindu-ne,

mai curaţi decât cerul primăverii?

Copil plutind în lacrima timpului,

ţipând după mireasma gândului tău!

Oare ce-naltă iubire ne-a pedepsit cu uitarea?

Te văd alergând lângă mine

 cu surâs de mărgele,

  cu privirea ta caldă,

întinzând mâna să-mi prindă suflarea,

să-mi alunge întristarea...

Oare vom mai fi NOI?

............................................................................................................................................................

Oare visele, trăirile avute, pot fi visate de două ori, precum scăldatul în acelaşi fluviu de două ori sau va trebui să renunţi la ele?

Amintirile, temelia pe care poţi zidi înscrisurile culese de-a lungul întâmplărilor, preţioase fragmente, cu care poţi întregi tot!

O coloană trunchiată, un capitel sfărâmat, treptele pe care încerci să le urci îţi amintesc de splendoarea unui templu. Toate alcătuiesc comoara de absolut, necesară unui suflet.

Viziunea, oricât de puternică ar fi, doarme dacă nu e deşteptată, prin întâmplare, de un lucru de nimic care a concretizat-o, iar când nu mai ai toate acestea, e greu să te regăseşti.

Ca-ntr-un obscur subteran, trebuie să cobori în sufletul tău, proiectând lumini, ca să poţi afla ceva. Te-apleci asupra inimii şi-asculţi cum bate-n ea trecutul, ca şi cum ai pune urechea la pământ, ca să auzi din depărtare un zgomot surd. Inima bate, mintea nu poate uita câte a adunat.

   Culori, arome, sunete şi forme; văzul şi auzul urmează să le păstreze, scânteia aceea care a dormit o clipă sub cenuşa parfumată, scânteia aceea mică, energia, iar odată cu primăvara, cu vântul care bate, simţi că va renaşte.

 

(povestea, poate, va continua)

 

21 august 2010

Vizualizări: 9

Insignă

Se încarcă...

Zile de naştere

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

 Folosirea virgulei

Activitatea Recentă

Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tainele durerii şi braţele cerului a utilizatorului LUMINITA SCOTNOTIS
cu 10 minute în urmă
Utilizatorului Valeria Merca îi place postarea pe blog tainele durerii şi braţele cerului a lui LUMINITA SCOTNOTIS
cu 11 minute în urmă
Utilizatorului Valeria Merca îi place postarea pe blog Un foc plăpând... a lui Camelia Ardelean
cu 13 minute în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Un foc plăpând... a utilizatorului Camelia Ardelean
cu 13 minute în urmă
Lui Valeria Merca i-a plăcut discuţia Mama mea (compunere) a lui Mihaela Suciu
cu 42 minute în urmă
Valeria Merca a contribuit cu răspunsuri la discuţia Mama mea (compunere) a utilizatorului Mihaela Suciu
cu 42 minute în urmă
Mihaela Suciu a contribuit cu răspunsuri la discuţia Să hie ș-o răgălie! a utilizatorului Mihaela Suciu
cu 57 minute în urmă
Utilizatorului nicolae vaduva îi place postarea pe blog "Rainbow daaaash" a lui Crinu Sorin Leşe
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului nicolae vaduva îi place postarea pe blog Din copite de mânji a lui Ada Nemescu
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului nicolae vaduva îi place postarea pe blog tainele durerii şi braţele cerului a lui LUMINITA SCOTNOTIS
cu 1 oră în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Din copite de mânji a utilizatorului Ada Nemescu
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Mihaela Suciu îi place postarea pe blog Din copite de mânji a lui Ada Nemescu
cu 1 oră în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog două păreri a utilizatorului nicolae vaduva
cu 1 oră în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a contribuit cu răspunsuri la discuţia Să hie ș-o răgălie! a utilizatorului Mihaela Suciu
cu 1 oră în urmă
Lui Vasilisia Lazăr (da Coza) i-a plăcut discuţia Să hie ș-o răgălie! a lui Mihaela Suciu
cu 2 ore în urmă
Valerian Bedrule a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Seminţelor li-i frică a utilizatorului Valerian Bedrule
cu 2 ore în urmă
Ada Nemescu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Din copite de mânji a utilizatorului Ada Nemescu
cu 2 ore în urmă
Lui Vasilisia Lazăr (da Coza) i-a plăcut discuţia Câteva cuvinte despre scrisul ce devine viu când îl citești a lui Marioara Visan
cu 2 ore în urmă
Ana Ardeleanu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog nu ştiu ce căutam a utilizatorului Ana Ardeleanu
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului Zarra îi place postarea pe blog Din copite de mânji a lui Ada Nemescu
cu 2 ore în urmă

frecvență trafic

© 2017   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor