Copacul de coral* - de Rafael Obligado

[Gabriel Cristea]

Copacul de coral*

de Rafael Obligado

 

Am amintiri legate de ale tale frunze,

te-ador cum se iubește al caselor umbrar,

surâzător prieten zorilor vieții mele,

copac splendid al regiunii Paraná!**

 

Orele verii pierdute-n a ta umbră,

depind brațelor tale, hamace guarani,***

un sentiment etern prin inimă îmi trece,

ducând spre viitor comoară de-armonii.

 

Și-n multe zile, multe, înflăcărata frunte,

prăjită-n raze de foc meridional,

brumată de zăpada luminii din gândire,

îți căuta frunzișul prea prospăt și amar.

 

Acolo, sub nervoase ramuri, răsfirate

țesând dantelării cu florile-ți carmin,

păstorii își suspendă în aer adăpostul,

hamacul preferat al suavului zefir.

 

În brațe ți se-aruncă, tânjind la sânul tău,

mii de destine cu lâni multicolore;

și răspândesc victorioase o purpură de flori,

ghirlande insulare, coroane fastuoase.

 

Îmi amintesc albastre valuri surâzătoare

ce-n succesive glorii se întorceau mereu,

și-acele vânturi reci, stăruitoare, vâjâinde,

ce așezau covor de spume în pasul tău.

 

Evoc acele după-amiezi de aur, liniștite,

pline de-arome, de cântece și-amor,

în care estompate vise, dormind în suflet,

trezesc  blânde emoții, după somn.

 

Apoi, rumorile sălășuite în ale tale frunze,

muzici pierdute confundă cu valul tău,

și zboruri de păsări, fâlfâinde, întrezăresc,

rătăcitoare cărări prin verdele rogoz.

 

Momente savuroase de uitare, de speranță!

Scântei ce luminează frumoasa tinerețe!

Aici se nălucește iubirea așteptată,

explozia luminii din ochi incandescenți.

 

Te rog, prieten al punciei, în genunchi

că-n ziua-n care, iubita mea va fi doar floare,

că-n ziua-n care, iubita mea va fi doar floare,

să înfășori cu ea zăpada tâmplei tale.

 

Fie ca Dumnezeu să nu-nsorească umbra ta

copac-coral al gândurilor mele, stăpâne Paraná!

Ce aș putea să las în versurile mele, doar inima,

trăind destinul tău și bucurându-mă în pace!

 

Când praful se v-alege din cântăreț, și vei rămâne

a sa statuie, umilul său cortegiu funerar,

voi ști că-n scoarța ta bătrână și mușchioasă

o mână iubitoare numele meu îl va grava! 

Notă*

Copacul de coral*- (Arborele de coral) sau ,,El seibo’’(titlul original al poemului) este un arbust caduc (cu frunze căzătoare), cu trunchi drept si ramuri subtiri, arcuite si înzestrate cu spini. Frapează atât prin aspectul și forma florilor - asemănătoare cu mici fluturi grupați strâns în vârful ramurilor, dar mai ales prin culoarea lor - roșu corai - foarte strălucitor. Frunzele lungi, de culoare verde, cu aspect pielos, sunt formate din 3 foliole coriacee, dispuse alternativ pe un pețiol subtire.

Se găsește în nord-est și în centrul și estul Argentinei, în estul Boliviei, în sudul Braziliei, în mare parte din Paraguay, și aproape în întregul Uruguay.

Este arborele și flora națională din Argentina și Uruguay.

Paraná** - (aici în sensul de regiune) Denumirea Paraná provine din indiană si înseamna "râu mare". Fluviul izvorește în Brazilia, străbate această țară, Paraguayul și Argentina. De asemenea dă numele statului Paraná din Brazilia și a regiunii cu același nume din Argentina.

Guarani*** - (aici în sensul de apartenență) trib amerindian autohton din America Latină. Limba cu același nume se vorbește în Brazilia, Argentina, Bolivia și Paraguay, unde este și limbă oficială alături de spaniolă.

El seibo

De Rafael Obligado

Yo tengo mis recuerdos asidos a tus hojas, 
yo te aino como se ama la sombra del hogar, 
risueño compañero del alba de mi vida, 
seíbo esplendoroso del regio Paraná. 

Las horas del estío pasadas a tu sombra, 
pendiente de tus brazos mi hamaca guaraní, 
eternas vibraciones dejaron en mi pecho, 
tesoro de armonías que llevo al porvenir. 

Y muchas veces, muchas, mi frente enardecida, 
tostada por el rayo del sol meridional, 
brumosa con la niebla de luz del pensamiento, 
buscó bajo tu copa frescura y soledad. 

Allí, bajo las ramas nerviosas y apartadas, 
teniendo por doseles tus flores de carmín, 
también su hogar aéreo suspenden los boyeros, 
columpio predilecto del céfiro feliz. 

Se arrojan en tus brazos, pidiéndoles apoyo, 
mil suertes de lanas de múltiple color; 
y abriendo victorioso tus flores carmesíes, 
guirnalda de las islas, coronas su mansión. 

Recuerdo aquellas ondas azules y risueñas 
que en torno repetían las glorias de tu sien, 
y aquellas que el pampero, sonoras y tendidas, 
lanzaba cual un manto de espumas a tu pie. 

Evoco aquellas tardes doradas y tranquilas, 
cargadas de perfumes, de cantos y de amor, 
en que los vagos sueños que duermen en el alma 
despiertan en las notas de blanda vibración. 

Entonces los rumores que viven en tus hojas, 
confunden con las olas su música fugaz, 
y se oyen de las aves los vuelos y los roces, 
vagando entre las cintas del verde totoral. 

¡Momentos deliciosos de olvido, de esperanza! 
¡Destellos que iluminan la hermosa juventud! 
¡Aquí es donde se sueña la virgen prometida 
y es lumbre de sus ojos la ráfaga de luz! 

Amigo de la infancia, te pido de rodillas 
que el día en que a mi amada la sirvas de dosel, 
que el día en que a mi amada la sirvas de dosel, 
para ceñir con ella la nieve de su sien. 

¡Que nunca Dios me niegue tu sombra bienhechora, 
seíbo de mis islas, señor del Paraná! 
¡Que pueda con mis versos dejar contigo el alma 
viviendo de tu vida, gozando de tu paz! 

¡Ah! ¡Cuando nada reste de tu cantor y seas 
su solo monumento, su pompa funeral, 
yo sé que en la corteza de tu musgoso tronco 
alguna mano amiga mi nombre ha de grabar!