Altazor by Vicente Huidobro - prefata

[Anca Tanase]

Postez pentru prietenii din insemne culturale prefata unui poem care-mi place enorm, Altazor (poem in 7 canturi), de Vicente Huidobro; este o incercare de traducere din spaniola, cum insa ma straduiesc sa invat singura aceasta limba, accept sugestii, recomandari si corecturi, sunt binevenite.

PREFAŢĂ

 

M-am născut la treizeci şi trei de ani, ziua morţii lui Cristos; m-am născut la Echinox, sub hortensii şi sub aeroplanele caniculei.

Aveam o privire gânditoare de porumbel, de tunel şi de automobil sentimental.

Suspinam ca un acrobat.

Tatăl meu era orb şi mâinile lui erau mai frumoase decât noaptea.

Iubesc noaptea, această pălărie a tuturor zilelor.

Noaptea, noaptea zilei, a zilei din ziua următoare.

Mama mea vorbea ca aurora şi ca dirijabilele care urmează să cadă.

Avea părul de culoarea stindardelor şi ochii plini de nave îndepărtate.

Într-o după-amiază mi-am luat paraşuta şi am spus: “Între o stea şi două rândunele.”

Iată moartea care se apropie ca pământul de globul care cade.

Mama mea broda lacrimi goale în primele curcubee.

Şi acum paraşuta mea cade din vis in vis prin spaţiile morţii.

În prima zi am întâlnit o pasăre necunoscută care mi-a zis: “ Dacă aş fi dromader nu mi-ar fi sete. Cât e ceasul?”. A băut picăturile de piatră din părul meu, mi-a aruncat trei priviri şi jumătate şi s-a îndepărtat, zicând: “Adio” fâlfâind superba-i batistă.

În acea zi, spre ora două, am întâlnit un aeroplan deosebit de frumos, plin de solzi şi melci. Căuta un colţ de cer în care să se adăpostească de ploaie.

Acolo departe, toate ambarcaţiunile ancorate, în cerneala zorilor de zi. Deodată, au început să se desprindă, una câte una, trăgând dupa ele, ca pavilion, zdrenţe din incontestabila auroră.

Odată cu plecarea ultimelor, aurora dispăru în spatele unor valuri umflate nemăsurat.

Atunci l-am auzit vorbind pe Creator, fără nume, cel care este un simplu gol în vid, frumos, ca un ombilic“Am făcut un zgomot mare şi acest zgomot a format oceanul şi valurile oceanului.

Acest zgomot va fi întotdeauna lipit de valurile mării şi valurile mării vor fi întotdeauna lipite de el, ca timbrele pe o carte postală.

Dupa aceea am împletit o sfoară lunga din raze de lumina ca să prind zilele una de alta: zilele care au un est legitim şi reconstituit, dar de necontestat.

Dupa aceea am trasat geografia pământului şi liniile mâinii.

Apoi am băut puţin coniac (din cauza hidrografiei).

Apoi am creat gura şi buzele gurii, ca să cuprind în închisoare zâmbetele echivoce şi dinţii din gură, pentru a supraveghea grosolăniile care ne vin la gură.

Am creat limba gurii pe care oamenii au deturnat-o de la rostul ei, determinand-o să înveţe sa vorbeasca…ei, ea, frumoasa înotătoare, întoarsă pentru totdeauna de la rolul ei acvatic şi atat de curat mângâietor”

Paraşuta mea a început să cadă vertiginos. Astfel este forţa de atracţie a morţii şi a mormântului deschis.

Puteţi s-o credeţi, mormântul are mai multă putere decat ochii iubitei. Mormântul deschis cu toţi magneţii sai. Şi asta ţi-o spun ţie, ţie care atunci când zâmbeşti faci pe oricine să se gândească la începutul lumii.

Paraşuta mea s-a încurcat intr-o stea stinsă care-şi continua conştiincios drumul pe orbită, ca şi cum ar fi ignorat inutilitatea eforturilor sale.

Şi profitând de această odihnă bine-meritată, am început sa umplu cu gândiri profunde sertarele mesei mele:

“Adevăratele poeme sunt incendii. Poezia se propagă peste tot, iluminându-şi arderea cu frisoane de plăcere sau de agonie.

“Trebuie să scrii într-o limbă care să nu fie maternă.

“Cele patru puncte cardinale sunt trei: sudul şi nordul.

“Un poem este ceva ce va fi.

“Un poem este ceva care nu este niciodată, dar care ar trebui să fie.

“Fugi de sublimul exterior dacă nu vrei sa mori strivit de vânt.

“Dacă n-aş face ceva nebunesc măcar o dată pe an, aş înnebuni”

Îmi iau paraşuta şi de la marginea stelei mele în mers mă arunc în atmosfera suspinului final.

Mă rostogolesc la nesfârşit pe stâncile viselor, mă rostogolesc între norii morţii.

O întâlnesc pe Fecioara aşezată într-un trandafir, care îmi spune:

“Priveşte-mi mâinile: sunt transparente ca sticla becurilor. Vezi filamentele din care curge sângele luminii mele prea-curate?

“Priveşte-mi aura. Are câteva spărturi, ceea ce-mi dovedeşte bătrâneţea.

“Sunt Fecioara, Fecioara fără pata cernelii omeneşti, unica, cea care nu sunt incompletă , şi sunt conducătoarea celorlalte unsprezece mii care erau într-âdevăr cu-asupra de măsură restaurate.

“Vorbesc o limbă care umple inimile după aceeaşi lege cu cea a norilor comunicanţi.

“Îmi iau mereu adio, dar nu plec.

“Iubeşte-mă, fiule, căci iubesc poezia ta şi îţi voi destăinui secretul acrobaţiilor aeriene.

“Am atâta nevoie de tandreţe, sărută-mă pe păr, l-am spălat de dimineaţă în norii zorilor de zi şi acum vreau să adorm pe salteaua clădită de valurile ceţii.

“Privirile mele sunt sârmă la orizont pentru odihna rândunelelor.

“Iubeşte-mă”.

Am îngenuncheat în spaţiul circular şi Fecioara s-a ridicat şi a venit să se aşeze în paraşuta mea.

Am adormit şi recitat atunci cele mai frumoase poeme ale mele.

Flăcările poeziei mele au uscat părul Fecioarei, care mi-a mulţumit şi s-a îndepărtat, aşezată pe trandafiru-i delicat.

Şi iată-mă aici, singur, ca micul orfan al naufragiilor anonime.

Ah, ce frumos…, ce frumos.

Văd munţii, râurile, pădurile virgine, marea, bărcile, florile şi melcii.

Văd noaptea şi ziua şi axa întâlnirii lor.

Ah. ah, sunt Altazor, marele poet, fără cal hrănit cu seminţe, nici gât încălzit cu clarul de lună, doar cu mica mea paraşută, ca o umbrelă de soare deasupra planetelor.

Din fiecare picătura de sudoare a frunţii mele am făcut sa se nască aştri, ca să vă oblig să botezaţi asa cum se botează cu sticlele de vin.

Văd tot, am creierul forjat în limbi de profet.

Muntele e suspinul lui Dumnezeu, ridicându-se în termometru dilatat  până atinge picioarele iubitei.

Cel care a văzut totul, cunoscătorul tuturor tainelor fără a fi Walt Whitman, căci niciodată n-am avut o barbă albă ca infirmierele frumoase şi îngheţatele pâraie.

Cel care aude-n noapte ciocanele falsificatorilor de monede, care sunt doar astronomi în activitate.

Cel care bea paharul cald al înţelepciunii după potop supunându-se porumbeilor şi care cunoaşte a oboselii cale, siaj în clocot pe urma vapoarelor.

Cel care cunoaşte magazinele de amintiri şi de splendide, uitate anotimpuri.

El, păstorul aeroplanelor, cel care conduce nopţile rătăcite şi apusurile îmblânzite înspre polii unici.

Lamentaţia sa seamănă cu un năvod în care cad meteoriţii fără martor.

Ziua se înalţă în inima sa şi el îşi coboară pleoapele pentru ca noaptea să-i fie spre odihnă muncitului pământ.

Îşi ridică mâinile sub privirea lui Dumnezeu, şi îşi piaptănă părul ca lumina si ca recolta de biete spice ale ploii mulţumite.

Strigătele se îndepărtează precum o turmă pe coline când stelele dorm după o noapte de muncă neîncetată.

Frumosul vânător în faţa fântanii cereşti pentru păsările fără inimă.

Fii trist aşa cum sunt gazelele în faţa infinitului şi a meteoriţilor, aşa cum sunt deşerturile fără miraje.

Pâna  soseşte gura însângerată de săruturi pentru culesul viilor exilului.

Fii trist, căci ea te aşteptă într-un ungher al acestui an trecător.

Se află poate acolo unde viitorul tău cântec se sfârşeşte şi va fi frumoasă ca o cascadă în libertate şi bogată ca linia ecuatorului.

Fii trist, mai trist ca trandafirul, frumoasa carceră a privirilor noastre şi a albinelor lipsite de experienţă.

Viata este o călătorie cu paraşuta şi nu ceea ce doreşti tu să crezi.

Cădem, cădem într-una din zenitul în nadirul nostru şi lăsăm aerul pătat de sânge ca să se otrăvească cei care vin de dimineaţă să-l respire.

Şi-n tine-însuţi, şi-n afara ta, vei cădea din zenit în nadir deoarece acela este destinul tău, mizerabilul tău destin. Şi în timpul celor mai de sus căderi, cu cât mai de la înălţime fi-va  saltul, cu atât mai mult dura-vei tu în memoria pietrei.

Am sărit din pântecul mamei noastre sau de la marginea unei stele şi cădem într-una.

Ah, paraşuta mea, unica roză parfumată a atmosferei, roză a morţii, azvârlită  între astrele mortii.

Aţi auzit? Acesta e zgomotul sinistru al sânilor închişi.

Deschide uşa sufletului tău şi ieşi să respiri împreună cu tot ce te înconjoară. Poţi să deschizi cu un suspin uşa pe care a închis-o uraganul.

Omule, iată aici paraşuta ta frumoasă ca un vertij.

Poete, iată aici paraşuta ta frumoasă ca magnetul abisului.

Magule, iată aici paraşuta ta pe care un cuvânt o poate transforma în purtător  spre înalţimi, frumos ca fulgerul care ar dori pe creator să îl orbească.

Ce aştepţi?

Iată aici secretul Tenebrosului care a uitat să surâdă.

Şi paraşuta aşteaptă ancorată de uşă precum calul de galopul său fără sfarşit.

PREFACIO

 

Nací a los treinta y tres años, el día de la muerte de Cristo; nací en el Equinoccio, bajo las hortensias y los aeroplanos del calor.
     Tenía yo un profundo mirar de pichón, de túnel y de automóvil sentimental. Lanzaba suspiros de acróbata.
     Mi padre era ciego y sus manos eran más admirables que la noche.
     Amo la noche, sombrero de todos los días.
     La noche, la noche del día, del día al día siguiente.

Mi madre hablaba como la aurora y como los dirigibles que van a caer. Tenía cabellos color de bandera y ojos llenos de navíos lejanos.
     Una tarde, cogí mi paracaídas y dije: «Entre una estrella y dos golondrinas.» He aquí la muerte que se acerca como la tierra al globo que cae.
     Mi madre bordaba lágrimas desiertas en los primeros arcoiris.
     Y ahora mi paracaídas cae de sueño en sueño por los espacios de la muerte.

El primer día encontré un pájaro desconocido que me dijo: «Si yo fuese dromedario no tendría sed. ¿Qué hora es?» Bebió las gotas de rocío de mis cabellos, me lanzó tres miradas y media y se alejó diciendo: «Adiós» con su pañuelo soberbio.
     Hacia las dos aquel día, encontré un precioso aeroplano, lleno de escamas y caracoles. Buscaba un rincón del cielo donde guarecerse de la lluvia

     Allá lejos, todos los barcos anclados, en la tinta de la aurora. De pronto, comenzaron a desprenderse, uno a uno, arrastrando como pabellón jirones de aurora incontestable.

     Junto con marcharse los últimos, la aurora desapareció tras algunas olas desmesuradamente infladas.
     Entonces oí hablar al Creador, sin nombre, que es un simple hueco en el vacío, hermoso, como un ombligo.
     «Hice un gran ruido y este ruido formó el océano y las olas del océano.
     »Este ruido irá siempre pegado a las olas del mar y las olas del mar irán siempre pegadas a él, como los sellos en las tarjetas postales.
     »Después tejí un largo bramante de rayos luminosos para coser los días uno a uno; los días que tienen un oriente legítimo y reconstituido, pero indiscutible.

»Después tracé la geografía de la tierra y las líneas de la mano.
     »Después bebí un poco de cognac (a causa de la hidrografía).
     »Después creé la boca y los labios de la boca, para aprisionar las sonrisas equívocas y los dientes de la boca, para vigilar las groserías que nos vienen a la boca.
     »Creé la lengua de la boca que los hombres desviaron de su rol, haciéndola aprender a hablar... a ella, ella, la bella nadadora, desviada para siempre de su rol acuático y puramente acariciador.»
     Mi paracaídas empezó a caer vertiginosamente. Tal es la fuerza de atracción de la muerte y del sepulcro abierto.

Podéis creerlo, la tumba tiene más poder que los ojos de la amada. La tumba abierta con todos sus imanes. Y esto te lo digo a ti, a ti que cuando sonríes haces pensar en el comienzo del mundo.
     Mi paracaídas se enredó en una estrella apagada que seguía su órbita concienzudamente, como si ignorara la inutilidad de sus esfuerzos.
     Y aprovechando este reposo bien ganado, comencé a llenar con profundos pensamientos las casillas de mi tablero:
     «Los verdaderos poemas son incendios. La poesía se propaga por todas partes, iluminando sus consumaciones con estremecimientos de placer o de agonía.
     »Se debe escribir en una lengua que no sea materna. 
     »Los cuatro puntos cardinales son tres: el sur y el norte. 
     »Un poema es una cosa que será.
     »Un poema es una cosa que nunca es, pero que debiera ser.
     »Un poema es una cosa que nunca ha sido, que nunca podrá

ser. 
     »Huye del sublime externo, si no quieres morir aplastado por el viento.
     »Si yo no hiciera al menos una locura por año, me volvería loco.» 

Tomo mi paracaídas, y del borde de mi estrella en marcha me lanzo a la atmósfera del último suspiro.
     Ruedo interminablemente sobre las rocas de los sueños, ruedo entre las nubes de la muerte.
     Encuentro a la Virgen sentada en una rosa, y me dice: 
»Mira mis manos: son transparentes como las bombillas eléctricas. ¿Ves los filamentos de donde corre la sangre de mi luz intacta?
     »Mira mi aureola. Tiene algunas saltaduras, lo que prueba mi ancianidad.
     »Soy la Virgen, la Virgen sin mancha de tinta humana, la única que no lo sea a medias, y soy la capitana de las otras once mil que estaban en verdad demasiado restauradas.
     »Hablo una lengua que llena los corazones según la ley de las nubes comunicantes.
»Digo siempre adiós, y me quedo.
     »Ámame, hijo mío, pues adoro tu poesía y te enseñaré proezas aéreas.
     »Tengo tanta necesidad de ternura, besa mis cabellos, los he lavado esta mañana en las nubes del alba y ahora quiero dormirme sobre el colchón de la neblina intermitente.
     »Mis miradas son un alambre en el horizonte para el descanso de las golondrinas.
     »Ámame.»
Me puse de rodillas en el espacio circular y la Virgen se elevó y vino a sentarse en mi paracaídas.

     Me dormí y recité entonces mis más hermosos poemas.
     Las llamas de mi poesía secaron los cabellos de la Virgen, que me dijo gracias y se alejó, sentada sobre su rosa blanda.
     Y heme aquí, solo, como el pequeño huérfano de los naufragios anónimos.
     Ah, qué hermoso..., qué hermoso.
     Veo las montañas, los ríos, las selvas, el mar, los barcos, las flores y los caracoles.

Veo la noche y el día y el eje en que se juntan.
     Ah, ah, soy Altazor, el gran poeta, sin caballo que coma alpiste, ni caliente su garganta con claro de luna, sino con mi pequeño paracaídas como un quitasol sobre los planetas.
     De cada gota del sudor de mi frente hice nacer astros, que os dejo la tarea de bautizar como a botellas de vino.
Lo veo todo, tengo mi cerebro forjado en lenguas de profeta.
     La montaña es el suspiro de Dios, ascendiendo en termómetro hinchado hasta tocar los pies de la amada.
     Aquél que todo lo ha visto, que conoce todos los secretos sin ser Walt Whitman, pues jamás he tenido una barba blanca como las bellas enfermeras y los arroyos helados. 
     Aquél que oye durante la noche los martillos de los monederos falsos, que son solamente astrónomos activos.
    Aquél que bebe el vaso caliente de la sabiduría después del diluvio obedeciendo a las palomas y que conoce la ruta de la fatiga, la estela hirviente que dejan los barcos.
     Aquél que conoce los almacenes de recuerdos y de bellas estaciones olvidadas.
     Él, el pastor de aeroplanos, el conductor de las noches extraviadas y de los ponientes amaestrados hacia los polos únicos.
     Su queja es semejante a una red parpadeante de aerolitos sin testigo.

El día se levanta en su corazón y él baja los párpados para hacer la noche del reposo agrícola.
     Lava sus manos en la mirada de Dios, y peina su cabellera como la luz y la cosecha de esas flacas espigas de la lluvia satisfecha.
     Los gritos se alejan como un rebaño sobre las lomas cuando las estrellas duermen después de una noche de trabajo continuo.
     El hermoso cazador frente al bebedero celeste para los pájaros sin corazón.
     Sé triste tal cual las gacelas ante el infinito y los meteoros, tal cual los desiertos sin mirajes.
Hasta la llegada de una boca hinchada de besos para la vendimia del destierro.
     Sé triste, pues ella te espera en un rincón de este año que pasa.
     Está quizá al extremo de tu canción próxima y será bella como la cascada en libertad y rica como la línea ecuatorial.
     Sé triste, más triste que la rosa, la bella jaula de nuestras miradas y de las abejas sin experiencia.
     La vida es un viaje en paracaídas y no lo que tú quieres creer.
     Vamos cayendo, cayendo de nuestro cenit a nuestro nadir y dejamos el aire manchado de sangre para que se envenenen los que vengan mañana a respirarlo.
     Adentro de ti mismo, fuera de ti mismo, caerás del cenit al nadir porque ése es tu destino, tu miserable destino. Y mientras de más alto caigas, más alto será el rebote, más larga tu duración en la memoria de la piedra.
     Hemos saltado del vientre de nuestra madre o del borde de una estrella y vamos cayendo.

    Ah mi paracaídas, la única rosa perfumada de la atmósfera, la rosa de la muerte, despeñada entre los astros de la muerte.
     ¿Habéis oído? Ese es el ruido siniestro de los pechos cerrados.
     Abre la puerta de tu alma y sal a respirar al lado afuera. Puedes abrir con un suspiro la puerta que haya cerrado el huracán.
     Hombre, he ahí tu paracaídas maravilloso como el vértigo.
     Poeta, he ahí tu paracaídas, maravilloso como el imán del abismo.

Mago, he ahí tu paracaídas que una palabra tuya puede convertir en un parasubidas maravilloso como el relámpago que quisiera cegar al creador.
     ¿Qué esperas?
     Mas he ahí el secreto del Tenebroso que olvidó sonreír.
     Y el paracaídas aguarda amarrado a la puerta como el caballo de la fuga interminable.

 

 

 

Cuvinte cheie : Altazor, prefata

[Anca Tanase]

Multumesc, Elena, intr-adevar este un poem uluitor, as fi chiar tentata sa spun ca nu cred sa  mai fi intalnit ceva atat de frumos (am sa postez si restul, atat cat m-oi pricepe sa-l traduc); probabil ca sunt destule greseli, marturisesc ca am tradus mai mult intuitiv, pentru ca sunt un biet invatacel (pe cont propriu)de spaniola. Daca stii spaniola si vrei sa ma corectezi sau sa-mi sugerezi variante mai bune, accept cu recunostinata. Multumesc pentru trecere si semn!

Popescu Elena-Roxana a spus :

Divina! Nu-mi gasesc cuvintele pentru acest poem! 

Viata este o călătorie cu paraşuta şi nu ceea ce doreşti tu să crezi.

Cădem, cădem într-una din zenitul în nadirul nostru şi lăsăm aerul pătat de sânge ca să se otrăvească cei care vin de dimineaţă să-l respire.

Şi-n tine-însuţi, şi-n afara ta, vei cădea din zenit în nadir deoarece acela este destinul tău, mizerabilul tău destin. Şi în timpul celor mai de sus căderi, cu cât mai de la înălţime fi-va  saltul, cu atât mai mult dura-vei tu în memoria pietrei.

Am sărit din pântecul mamei noastre sau de la marginea unei stele şi cădem într-una.

Ah, paraşuta mea, unica roză parfumată a atmosferei, roză a morţii, azvârlită  între astrele mortii.

Aţi auzit? Acesta e zgomotul sinistru al sânilor închişi.

Deschide uşa sufletului tău şi ieşi să respiri împreună cu tot ce te înconjoară. Poţi să deschizi cu un suspin uşa pe care a închis-o uraganul.

Omule, iată aici paraşuta ta frumoasă ca un vertij.

Poete, iată aici paraşuta ta frumoasă ca magnetul abisului.

Magule, iată aici paraşuta ta pe care un cuvânt o poate transforma în purtător  spre înalţimi, frumos ca fulgerul care ar dori pe creator să îl orbească.

Ce aştepţi?

Iată aici secretul Tenebrosului care a uitat să surâdă.

Şi paraşuta aşteaptă ancorată de uşă precum calul de galopul său fără sfarşit

[Vasilisia Lazăr]

Tatăl meu era orb şi mâinile lui erau mai frumoase decât noaptea.

Şi-n tine-însuţi, şi-n afara ta, vei cădea din zenit în nadir deoarece acela este destinul tău, mizerabilul tău destin. Şi în timpul celor mai de sus căderi, cu cât mai de la înălţime fi-va  saltul, cu atât mai mult dura-vei tu în memoria pietrei.

 

Din cele traduse mai sus, sunt doar mică parte din cuvintele care mi-au rămas pe retină şi în suflet. Minunate metafore! Nu cunosc limba spaniolă, aşa cum, spre ruşinea mea, nu cunosc foarte bine nicio limbă (nici măcar limba română), dar traducerea d-voastră m-a încântat foarte mult. Nu e uşor să găseşti exact ceea ce a dorit să exprime autorul şi de aceea vă spun REVERENŢĂ!

[Anca Tanase]

Sunt convinsa ca n-am reusit sa exprim exact ceea ce a dorit autorul (care practica ceea ce numea "destructurarea limbajului-apare treptat, pe masura ce se merge spre cantul VII), tocmai pt. ca era de parere ca poezia nu poate fi tradusa. Dar daca ceea ce am incercat eu place, tot e bine, nu pot decat sa ma bucur. Multumesc in primul rand pt. rabdarea de a va fi aplecat asupra textului, ca si pt. comentariul onorant!.

O zi frumoasa

Cu stima,

Anca Tanase

Vasilisia Lazăr a spus :

Tatăl meu era orb şi mâinile lui erau mai frumoase decât noaptea.

Şi-n tine-însuţi, şi-n afara ta, vei cădea din zenit în nadir deoarece acela este destinul tău, mizerabilul tău destin. Şi în timpul celor mai de sus căderi, cu cât mai de la înălţime fi-va  saltul, cu atât mai mult dura-vei tu în memoria pietrei.

 

Din cele traduse mai sus, sunt doar mică parte din cuvintele care mi-au rămas pe retină şi în suflet. Minunate metafore! Nu cunosc limba spaniolă, aşa cum, spre ruşinea mea, nu cunosc foarte bine nicio limbă (nici măcar limba română), dar traducerea d-voastră m-a încântat foarte mult. Nu e uşor să găseşti exact ceea ce a dorit să exprime autorul şi de aceea vă spun REVERENŢĂ!

[Anca Tanase]

Am postat si originalul, ma bucur mult ca v-a placut, acest lucru ma incurajeaza sa continui. Multumesc mult!

Popescu Elena-Roxana a spus :

Bine, eu am retinut mai multe fraze care m-au impresionat ( e putin spus). Nu cunosc spaniola decat : "dupa ureche". Intreg poemul, atinge acea parte sensibila a noastra, in care ne recunoastem, si pe care o putem "recupera", asa cum spun versurile.

"Deschide usa sufletului tau, si iesi sa respiri impreuna cu  tot ce te inconjoara. Poti sa deschizi cu un suspin usa pe acre a inchis-o uraganul".

L-am recitit, si cred ca voi mai intra pe aceasta pagina spre a-l reciti. Nu s-ar zice ca are vreo greseala, desi nu cunosc originalul (adica limba spaniola). L-am inteles foarte frumos!  Tangibil, real de frumos!

[Sofia Sincă]

Foarte interesant şi unic, textul. Forme, formule de viaţă, definiţii şi trăiri celeste, contemplare a naturii, meditaţie, materie, timp, mişcare... un amalgam foarte bine realizat, între real şi divin.

Apreciez cu deosebire munca depusă, talentul şi voinţa, pentru traducere, Sofy!

[Anca Tanase]

Cu adevarat, unic, stati sa vedeti si canturile propriu-zise! Multumesc pentru ingaduinta cu care ati apreciat traducerea mea.

O zi frumoasa

Cu drag,

Anca Tanase