Farsă cu năbădăi

[Giurgiu Silvia]

 

   Știu că sună destul de patetic expresia: ,,Pe vremea mea, era mai bine!” și că  aceasta e detonatorul garantat al conflictului  dintre generații, dar cred că fiecare suntem convinși de acest lucru. Cu rare excepții, toți purtăm în suflet nostalgia trecutului, pe care avem tendința să-l idealizăm, deși pare incredibil că ne plângem de prea mult bine. Și totuși, ne gândim cu emoție și dor la coltucul de mămăligă rece de proporții impresionante, alături de care biata mama punea câte o feliuță de brânză sau de salam ieftin, jalnic de minusculă, aproape de invizibil, pe care ni-l împacheta cu grijă și dragoste, strecurându-l neînduplecată în ghiozdanul prea gol, căci unicul caiet folosit la toate materiile și cele două manuale cu coperțile transparente, de atâta folosit (și nu mă refer la prea mult studiu, ci la nenumăratele generații de elevi care le-au tăvălit prin ghiozdane, fără să le deschidă, măcar), nu riscau să ne rupă de spate, așa cum se întâmplă cu școlarii zilelor noastre.

   Îmi vine în minte o întâmplare foarte hazlie, acum că a intrat în sfera amintirilor, dar care atunci îmi părea inspirată dintr-un film horror. Învățam în tura de dimineață, fiind în clasele mici și cum eram o fetiță grijulie și prevăzătoare, îmi pregăteam ghiozdanul de cu seară, ca să mai pot fura dimineața câteva minute de somn, în plus. De provizii se ocupa mama dimineața și cum era vorba de faimosul... sandwich popular, mereu același, nu prea mă înghesuiam să-l despachetez, mai mult de rușine, căci foamea, slavă Domnului, nu se ostoia niciodată pe deplin.

   Numai că mai era cineva preocupat să-mi umple ghizdanul cu mici surprize, destul de frecvent: năstrușnicul meu frate, ceva mai mare ca mine, care avea cam multă imaginație, încă de pe vremea aceea. În dimineața cu pricina, sub strachina de lut  folosită pe post de capcană pentru șoricei, confecționată de mama cu ajutorul unei nuci, pe care o înfigea la unul din capetele unui băț de chibrit iar la celălalt capăt, înfigea o bucățică de pâine uscată, menită să atragă șoarecele pofticios în cursă, tocmai căzuse o victimă. Teroarea mea de șoricei fiind binecunoscută în familie, venea adesea exploatată de acesta. Așa că se trezise dis de dimineață și eliberase șoricelul din cursa letală, punându-l chicotind în ghiozdanul meu, alături de bolovanul de mămăligă, învelit neglijent într-un ziar vechi. Ce 

trai pe bietul șoricel!... S-a ospătat cât l-au ținut curelele pe tot parcursul drumului până la școală și probabil că a făcut chiar indigestie, căci nu a reacționat în nici un fel când eu, cotrobăind orbește prin ghiozdan ca să-mi scot cele necesare pentru ora de curs ce abia începuse, am luat în mână ghemotocul moale, care abia se mai mișca, de sătul ce era. 

   Nu-mi aminteam să fi pus acolo nimic care să aibă asemenea caracteristici și l-am studiat curioasă, fără să am nici cea mai mică bănuială. Probabil că din cauză că ochii stăteau să-mi iasă din orbite, nu mai reușeam să disting prea bine despre ce poate fi vorba, dar senzorii palmelor mele au început să țipe înainte să deschid eu gura, sau poate că toate au luat-o razna în același timp... Am azvârlit cu oroare ghemotocul cenușiu, către prima țintă ce s-a nimerit în calea traiectoriei mele, însoțindu-mi ,, atacul” cu răgete animalice, îngrozind toată suflarea din clasă, care au apucat-o care încotro, speriați de moarte. Am aflat mai târziu că proiectilul meu a nimerit chiar în fruntea domnului învățător, care a rămas câteva clipe siderat, ca apoi să se amestece oripilat în busculada creată de un motiv neidentificat. 

   Pe mine parcă mă lovise paranoia, căci alergam bezmetică printre bănci, lovindu-mă cu palmele în cap, urlând precum Tarzan din serialul care rula la televizor pe vremea aceea. Asta după ce, total inconștientă de faptele mele, am deșertat conținutul ghiozdanului în mijlocul clasei, de unde s-a rostogolit mare și indecent, codrul de mămăligă a cărui existență eu o ținusem strict secretă toți anii aceia și pe care-l mâncasem uneori ferită de ochii lumii, căci mă rușinam teribil să-l scot la vedere, în condițiile în care, ceilalți colegi aveau sandwich-uri adevărate din pâine sau dulciuri felurite cumpărate de la magazinul sătesc de lângă școală, în care eu nu intrasem niciodată. Astfel, m-am pricopsit cu porecla de Tarzan, de care nu am mai scăpat până la sfârșitul școlii generale, mai ales că ideea fusese preluată cu entuziasm de satrapul acela încornorat de frate-meu, care numai așa mă striga, și acasă, nu numai la școală. 

   Dar cea mai grea rușine care mi-a pătat ,,onoarea” de școlar a fost  acel coltuc de mămăligă, pe jumătate mâncat de nefericitul șoricel!...

[Mihaela Suciu]

Foarte frumos povestit, de fapt ai stofă! Mă strânge în spate că eu fac parte din „ceilalți colegi aveau sandwich-uri adevărate din pâine” dulciuri nu-mi punea mama, dar mă gândesc că uitam să le mănânc și...  La capitolul șoareci sunt vitează! Drag!