Am citit, La umbra Vezuviului

[Sofia Sincă]

Am citit „La umbra Vezuviului”…

 

…iar conștiința, dar mai ales plăcerea mă îndeamnă să spun/scriu câteva cuvinte, câteva păreri personale.

De la începutul-începutului vreau să-mi exprim tulburarea, fascinația și admirația pe care le simt atât de vii după lectură. Tot ce voi scrie va fi sub aceste auspicii.

Nimic nu este ceea ce aștepți, ceva cu care ești obișnuit să citești când pui mâna pe un roman. Deși am previziuni destul de fidele, aici, în acest roman nu am putut prevedea nimic.

Spațiul acțiunii este plasat în interiorul Imperiului Roman, orașul Pompei, la poalele Vezuviului. Timpul – la granița dintre antic și apariția creștinismului, după documentarea personală a scriitorului.

Din legătura cu viața sfinților pe care-i pomenește și care au relații directe cu personajele romanului, nu putem vorbi de vreun an clar definit. Așa cum a sesizat și domnul Culiță Ioan Ușurelu în prefața cărții, nu putem vorbi cu exactitate de anul 1 (unu) al erei creștine, el trebuie a fi decalat cumva... Dar într-o lume atât de veche, ce mai contează câțiva ani, în sus sau în jos?

Personajele romanului sunt diverse: de la edili, alături de soțiile lor tinere sau mai puțin tinere, frivole sau nu, căpitani de oști, împăunați cu victorii răsunătoare, la sclavi; de la preoți, cu ale lor vestale sacre, la femeile ușoare care colorează urbea; de la hoți, la neprihăniți; de la păgâni, la creștini, cu viața și preocupările lor, cu ciudățeniile și prefăcătoriile lor, toți preocupați de un singur gând – câștiguri cât mai mari, goana după averi și, implicit, putere, supunerea celuilalt prin orice mijloace.

Ca personaje principale se detașează Saphira și Teodoros, născut infirm, fiul unei angelice soții de demnitar, Flavia Antonia. Aceasta din urmă, soția unui însemnat conducător de oști și edil al orașului, nu se poate prezenta în fața bărbatului ei, venit din grele expediții militare, cu un infirm și este înlocuit de fiul servitoarei, Saphira, născut normal. Astfel adevăratul fiu al Flaviei Antonia crește în condițiile impuse de Saphira, destul de dure, devenită femeie liberă prin grația stăpânei – mama naturală a ologului. Aflăm viața grea, nesigură a sclavilor, felul cum sunt tratați aceștia – destul de firesc pentru acea vreme –, dar și legătura de prietenie și nu numai, legături stabilite prin aproprieri impuse de viață și instincte, dintre Teodorus și Puerum – fiu de sclavi – care l-a crescut practic pe acest năpăstuit al sorții. Aflăm de asemenea despre relațiile creștinești fragile, încă în formare, despre corupții și decepții, despre sărăcie și opulență, despre politica nu departe de cea din zilele noastre, despre prietenii adevărate și trădări, și, mai ales, despre atrocități inimaginabile, orgii făcute cu bună știință, spre distracția aristocrației vremii.

Facem cunoștință cu o minte sclipitoare, descătușată de orice bariere, la un autor care își varsă preaplinul scriitoricesc într-un roman, ce, cu siguranță, va avea răsunet.

Nu vreau să expun mai mult firul narativ pentru a nu diminua dorința pasionaților de lectură de a citi această carte, însă nu pot să nu remarc forma impecabilă în care este scrisă, esteticul artistico-epic, folosit de autor.

Pretind că am citit tot ce a publicat Ion Lazăr da Coza până acum și vreau să vă destăinui că am descoperit și aici același tip de scriitor, detașat de orice inhibiție (nu că l-aș socoti inhibat), dezlănțuit, atent la fiecare frază, minuțios, dinamic, romantic, autor cu repere scriitoricești de valoare, cu idei de artă modernă în literatură. Puține substantive nu sunt însoțite de atribute care să le pună în valoare, procedeele și mijloacele artistice folosite transmițând cu prisosință emoțiile dorite, uneori cu extaz. Cine citește secvența ursoaicei în agonie sau a unui personaj înfășurat în mațe de porc și înghițit, apoi regurgitat de piton, nu le uită ușor. De asemenea cruzimile timpului practicate ca jocuri de plăcere, scrise cu expresivitate, ca pe o informație solidă. Și nu sunt singurele secvențe care trec cititorul prin furcile caudine. Sunt elemente ce remarcă cu ușurință siguranța autorului pe scrierile sale. Firul narativ are ritmul său aparte, apăsător, dinamic, dar mereu într-o premisă macabră. Rostirile religioase ale Saphirei, devenită episcop prin recunoașterea apostolului Petre, și anume că sfârșitul este aproape, îndemnul la pocăință, produc efecte perturbatoare în rândul celor ce o ascultă.

Ion Lazăr da Coza ne pune în fața unor trăiri decente sau indecente, dar nu scabroase, ne aduce în față scene grotești, uneori imprevizibile, trecându-le printr-un romantism apăsător. Pudibonderia dispare și nu te poți plânge. Îl gratulează pe Teodoros cu toate plăcerile vieții, uneori cu patos, alteori cu ironie seacă. Îl lasă să descopere cu febrilitate prietenia, iubirea, regretul, eșecul și durerea.

Pe parcursul unor pasaje întregi, cartea are ca obiect religia. Contrazicerile dintre personaje scot în evidență etapa de naștere a creștinismului. Nici politica nu lipsește. O campanie de alegeri ne oferă cu obstinație suspansul și comportamentul imprevizibil dintre Teodoros și Lauraentius – frați de lapte, cel puțin. Desigur unul trădează, joacă murdar... Cine? Vă las plăcerea să descoperiți singuri.

Ideea întregului roman se desfășoară după un fir rotund, începe și se termină cu aceleași personaje care s-au despărțit la un moment dat, dar care au destine comune, sfârșind în același mod, viața lor fiind pecetluită de capriciile Vezuviului.

Ultimul paragraf este făcut pentru a ucide orice formă de întinare sufletească. Mută cititorul de la extaz la agonie, făcându-l pentru moment să uite că totuși romanul are partea lui de ficțiune...

Cartea, „La umbra Vezuviului” este înțesată de pasaje în care se descriu, cu ironie sau nu, locuri, comportamente, evenimente, caractere, într-o atmosferă pur scriitoricească de mare valoare. Conține o aglomerare de detalii care-i sporesc farmecul.

Tot acest melanj de scene calme, exuberante sau violente, unele succedate de altele, conduse de o forță motrice, inspiratoare de disconfort uneori, atrage la lectură, la contemplare, acceptând impresia curgerii vremii într-o altă epocă, departe de tine. Sunt comori fabuloase, scoase la iveală pentru a afla cum s-a format lumea aceasta prin care viața transcedentală găsește în fiecare clipă esența momentului.

Alături de „Quo vadis” a lui Sienkiewicz, „La umbra Vezuviului” de Ion Lazăr ca Coza poate poposi cu siguranță în literatura de mare valoare, pentru că e o carte care are toate ingredientele.

 

 

Text scris la cald, azi 26 iulie 2016

Sofia Sincă.

 

[Vasilisia Lazăr]

Iată un cititor pe măsura cărții citite. Felicitări amândurora, dragilor!

[Corina Militaru]

Excelent, Sofy! :) Am citit cu mare drag!