Tudor Cicu: cronică la volumul "La margine de curcubeu", de Camelia Ardelean

[Camelia Ardelean]

Când paradisul coboară pe pământ

(comentariu la volumul La margine de curcubeu - Editura Armonii Culturale, Adjud, 2018)

 

Parcă vrând a da vuiet în cetatea Devei, poeta Camelia Ardelean scrie pătimaş, încercând cu pana sub stele poezia, cu plăcerea de a trăi printre întrebări și bucuria pe care ți-o poate da diversitatea genurilor poetice ce o modelează, fără a avea nevoie să capete răspunsuri, fiindcă șansa stă în admirația de a ridica „stânca lui Sisif” (cuvântul) până la sufletul cititorului. Lumea radicalizată de poetă este o lume înălţată până la condiția misterului și orice poem al ei este o stare a trăirilor, ca semnificație a bucuriei de a versifica în stil clasic, în rondel, sonet, ronset, pantúm, schaltinienă, fabulă, parodie ori haiku, iar realizarea acestei perspective e ținta oricărui contact cu lumea de dincoace ori de dincolo.

În volumul intitulat La margine de curcubeu, Camelia Ardelean se arată cititorului ca o poetă a bucuriilor pasagere, rămasă în cheia unui orizont cu suișuri și coborâșuri, dar împăcată cu tristeţile zilei care tocmai a trecut prin viața ei. Natura cvasipesimistă a poeziei (din cap. IV – Vers clasic), cu suflu puternic pentru accentul liric al acesteia, macină fiinţa poetei capabile de un „optimism” interior ascuns, dar pornit să înfrunte această imagine dezolantă a unei perspective de „anotimpuri în infern”, reinventat în rondeluri, sonete ori ronset  (vezi cap. I). 

În rondel o regăsim alături de simbolul curcubeului (acea coloană de lumină), unde „îngerii se-nclină”, trăind bucuria unui orizont nou în poezie. Alteori, printre „florile de tei” risipite peste „jurămintele din gară”, caută să ne poarte „în lumea pașilor de lut,/ pe ulițe de timp uitate”, dar pavate cu iluzii. Astfel, Rondelul patimilor noastre ne aduce la picioare „zăpada patimilor”, pentru că, gândind și simțind antropomorfic, natura e de căutat ca antidot al singurătății: „Plimbăm cuvinte printre astre,/ De întuneric mai săraci –/ Zăpada patimilor noastre,/ Căzând febril pe-un câmp de maci.// Hoinari prin suflete albastre,/ Ai curcubeielor cârmaci,/ În slove-ntinse pe araci,/ Unim simţirile, sihastre.// Zăpada patimilor noastre...”.

De departe o poetă feministă de o sensibilitate lirică uneori incandescentă, Camelia Ardelean face parte din categoria poeţilor care scriu o poezie anticonvenţională şi neo-suprarealistă la nivelul imaginarului, punând accente pe reconstituirea pseudo-epică a unor stări intime proiectate într-un tablou cotidian.

În sonete, îi simțim parfumul din „floarea de gutui” (vezi sonetul Sub scânteierea florii de gutui), unde iubirile ei sub patimi „zdrobite”, ca un torent în cascadă, au „gustul amărui” al nenorocului: „Şi domolind silabe-n călimară,/ Am cutezat, în vise albăstrui,/ Să îmi agăţ iubirile în cui,/ Ca pe-o ebóșă palidă, neclară.// Când degustăm himerele în doi,/ Precum o pâine coaptă-ncet pe vatră,/ Sau înotăm prin lanuri de trifoi,/ Sărind pe nenoroc, din piatră-n piatră...”.  

Când atacă genul pantúm, povestea ei are tandrețea unei aristocrate hipersensibile în poezie: „Cade iarna peste vie,/ Ca un voal de pânză gri;/ Sub a nopţii draperie/ Zboară gânduri în fâşii./...// (Din tenebre s-a ivit/  Şi în suflet îmi rescrie/ Buzele ce le-am iubit.)/ Cade iarna peste vie...” (Cade iarna...).

Ronsetul aduce, în cazul autoarei Camelia Ardelean, un alt simbol al purei mijlociri a elementului natură în universul a tot ce e omenesc. E un fel de a spune că, odată cu revigorarea naturii (pădurea trezită la viață: „Natura, toropită, iarăşi cască”), are loc (și) o reintrare umană în scenă, chiar și personalizată, a „amurgului” din jilțul de aur, „cu zarea și poemele în spate”, asemenea unui rege pământean: „Râvnind în taină doruri a-nţelege,/ Din nopţi târzii, al verilor confrate/ Îşi plimbă trena cu seninătate;/ Deasupra unui deal se reculege.” (Coboară-amurgul...).

Pornind de aici, eroticul e înălțat la rangul idealității. Poeta e pregătită să viseze, în fața acestei lumi misterioase și să devină melancolică dinaintea ei, pendulând între povestea de dragoste dintre „un el și o ea” (sub lună „la debarcader”) și peisajul obișnuit al toamnei ca anotimp: „Pe chipul tău e-o lume de mister,/ Un albatros îţi tremură sub gene;/ Când mă cuprinzi cu braţele, alene,/ Desprinse din sinapse, toamne pier” (Pe chipul tău...).

         În fabule (cap. II), aflată mai mereu în mijlocul evenimentelor din lumea celor care nu cuvântă, preferând voluptatea vizuală și senzorialul, autoarea notează și trăiește din plin toate aceste „mici delicii” oferite de personajele sale, la tot pasul. Imagistica discursului său liric (subtil ironic uneori) are, pe alocuri, o cruzime specifică, expresionistă, onirică. Iepurașul și bufnița e povestea unui iepuraș mult prea încrezător (dacă nu credul) în „ajutorul” unei vecine „de scorbură” (bufnița), iar pățania lui devine morala fabulei („Prietena” îl dirijă/ Direct în cuhnia-i bogată,/ Ţintind o pungă de salată,/ Apoi, grăbită-l devoră). Cu o notă distinctă a concretului, autoarea are umor, frământări de iscoditor al vieții cotidiene și chiar se simte teleportată în lumea necuvântătoarelor. De amintit, aici: Pupăza și vulpea; Libelula și bâtlanul; Furnica și cocoșul.

Cu genul haikuului (cap. III), sentimentele poetice sunt exprimate în acea „iluminare instantanee” a unui spațiu metafizic personalizat: „pe fața mamei –/ cârduri de nori cenușii/ așternând culcuș” (haiku II).

Cu Vers(ul) clasic (cap. IV), cititorul este atras într-o călătorie lirică. Savurând sonoritatea și cantabilitatea versurilor, cititorul nu știe ce poate admira mai întâi: sentimentul unei libertăți în a scrie despre tot ce se întâmplă în Edenul de dinaintea păcatului sau e doar participant la dialogul cu natura și omul bântuit de resentimente.

În poemul Trec nopțile-n convoaie, o găsim luându-și în pumni destinul sub „fâșiile de gânduri împunse de tristețe”. Alteori, doar „cu visele pe umeri” (din pânza înstelată), împletește poeme celui drag (vezi Ești luna mea). Forma sa lirică o întâlnim şi la poeții contemporani, în poeziile lor de dragoste, poezii formate prin două câte două versuri încrucișate, rimate.

În poemul De ce să fiu o lacrimă…, ne vorbește voalat despre damnarea poetului într-o lume fără fard, fără speranţe: „De ce să fiu o lacrimă ce ţipă/ În buzunarul vântului hoinar,/ Când pot să prind azurul de-o aripă/ Şi să-l dezbrac de crudul avatar?/ De ce să fiu o frunză care doare/ În legănarea-i ternă spre pământ,/ Când din ferigă pot să ţes culoare/ Şi s-o aştern pe mustul din cuvânt?” etc.

Rătăcind în lumea dezamăgirilor, a spaimelor şi angoaselor de tot felul, simțim cum excelează în retragere interiorizată printr-o notă dominant pesimistă: „Îmi ţin în palme inima, o frunză/ Desprinsă din copacul care sunt,/ Pictez pe ea nervuri, ca pe o pânză –/ Simţiri adânci cu freamătul cărunt” (vezi: Îmi țin în palmă versurile...), cum, de altfel, în poemul Dezbrăcați de suflet deplânge destinul celor îmbrăcați în „cămașa de iluzii roase”.

Dar odată ce se dedică poemelor de iubire, revărsate în mirajul unui univers solar, poeta se simte răsfățată și făcută „regină într-o seară”, acolo unde „tropotesc visările în doi” și paradisul se coboară pe pământ atunci când „povești din carul nopții toarnă” (ca în poemul  Când poveşti din carul nopţii toarnă).

Dacă ceva i se poate reproșa autoarei acestui volum, poate e doar pasiunea excesivă pentru o anumită tehnică de construcție a versurilor ce încorporează, uneori, cuvinte atât de ezoterice. Dar, putem noi, oare, a răspunde, privind „prin cioburi de oglindă strivite în pupile”, la întrebarea ce presupune un dans de umbre ce constituie o lume? Cine poate avea toate cheile de la acest anevoios și încâlcit vis al omenirii, fără să le încurce? Fie și numai gândindu-ne la aceasta, câtă fericire există în a visa, ce libertate a rostirii, cât spațiu se poate da poeziei când călătorești, odată cu poezia Cameliei Ardelean! Cititorul chiar va simți fizic prezența poeziei și, o da, ce să mai spunem de plăcerea lecturii!...

 

Tudor Cicu

(membru USR – Filiala Constanţa)

 

[Ion Lazăr da Coza]

Camelia, eu cred că ai greșit incluzând fabulele și haikuurile în acest volum.

Cronică excelentă.

da Coza