(V) Prozele participante la Concursul de poezie și proză scurtă „Ion Lazăr da Coza”, ediția I, 2021

        29. Precum pe ulițe, așa și noi 

 

          Mergeam grăbit cu mapa de un albastru pal în care aveam aruncate câteva notițe, manuale și două cărți de ficțiune, deasupra capului, folosind-o  pentru a-mi feri creștetul de ploaia iernatică. Ploua năprasnic într-o joi cam pe la început de ianuarie, iar eu înaintam cu greu printre bălțile enorme de pe ulița în capătul căreia se afla școala. Aceeași ploaie, mi-o amintesc, m-a întâmpinat și prima dată când am pus piciorul în mult iubita noastră localitate, municipiu, metropolă, pe care o voi numi, cu modestie, C. căci doar nu vreau să supăr pe vreun bun samaritean din părțile astea cu articolul meu care binevoieşte să fie unul de laudă la adresa sa.

          Drumul până la C. a fost aproape de vis cu păduri virgine de o frumusețe rară, dealuri întinse și verzi, pârâiașe repezi și limpezi, soarele de august care dogorea neîncetat microbuzul în care mă aflam și nu în ultimul rând priveliștea unei moșii viticole, însă nimic din toate acestea nu ar fi trădat peisajul dezolant pe care aveam să-l regăsesc în C.

          Proaspăt debutant aveam o urmă de sfială în suflet, o sclipire în ochi și o valiză plină cu cărți pe care niciodată nu am mai apucat să le citesc. Pe când am coborât din microbuz, parcă dacă nu mă înșel era într-o după-amiază de marți, am văzut toți norii pământului cum se adunau asupra acestui sat părăginit și uitat de lume. Microbuzul mă lăsase, bineînțeles, la intrarea în sat, iar  de acolo și până la noul loc de muncă aveam să merg pe jos, auzind în stânga și în dreapta-mi șușoteli care mai de care din partea bătrânelor înfofolite care stăteau pe marginea șanțului – cu toate că ploua, păreau că nu le pasă de acest aspect, căci doar noul venit și bârfa satului erau mult mai importante:

          – Ăsta al cui o mai fi?

          – Parcă e orăşean, nu ți se pare, fa?

          – Orăşean zici? Ce să cate unu aici?

          – Te pomeni c-o veni în locu` lu` dascălu?

          – Ei, na!

          Apoi oamenii începeau a râde cu poftă, ținându-se cu mâinile amândouă de burtă. Ceva îmi spunea clar că nu am nimerit locul cel mai potrivit: profesor de limbi clasice într-un sat fără copii și fără oameni dornici de clasicisme. Mergând mi-a atras atenția un panou de ciment pe care scria neîngrijit cu litere albe de cretă or var: „Sindicatul satului C.” amuzându-mă în sinea mea. Dar apoi ce? Chiar așa: ce a făcut, domnule, Sindicatul satului pentru localnicii lui? Ce-i drept nu pare a avea egal această, mult spus, așezare omenească: casele deplorabile, părăginite care stau cu acoperișurile picate – Dumnezeu știe de când – în sufragerii, cu prispele șubrede, ținându-se într-un pui de salcâm, cu noroaiele până în gat de pe ulițe și de prin curți, cu mormanele de gunoaie aruncate sau frumos depozitate într-un maldăr fix în fața unei ferestre a unei case mai bune, că în spatele caselor – unde în mod normal țăranii își țin orătăniile – localnicii C. aveau adevărate chei montane sau gropi ale marianelor. Așadar, așa arăta locul în care eu trebuia să mă perfecționez, să capăt experiență și să profesez. Peisajul mă îngrozea teribil și nu puteam să nu mă gândesc: „Ce făcuse, domnule, Sindicatul satului pentru sat?”.

          Într-o altă ordine de idei Sindicatul nu făcuse nimic pentru sat sau poate de fapt făcuse ceva, cândva, mai exact în urmă cu vreo o sută de ani, pe când cred, eu, că acest sat cunoștea un înfloritor viitor. Dar ce se întâmplase cu el până la urmă, nimeni nu are să știe. E un lucru deosebit de misterios acest avânt al satului care brusc a dispărut undeva în neantul uitării, la fel de misterios precum, spre exemplu, mergând spre inima sa nu ai cum să nu observi un monument gigantic, pe alocuri grotesc, ridicat în onoarea unui anumit batalion al armatei – nu mă pot pronunța cu exactitate cărui batalion îi era destinat, căci nu pot să mai citesc literele trasate cu dalta în granit, iar dacă aș vrea să întreb localnicii, despre acest fastuos monument care joacă rolul unui sens giratoriu, și aceștia ar spune că nu au habar. Trebuie totuși să mai analizez cu luare aminte acest monument, fiind deosebit de important – aproape la fel de important precum clădirea centrală, cea mai mare din sat, având etaj, în care se regăsesc ușă în ușă două partide rivale și nu pot să nu râd, în sinea mea, când în fiecare dimineață cam pe la vreun șapte fără un sfert liderii de partid vin la adunările generale, auzindu-i bolborosindu-și unul altuia, cu ziarul subțioară și ceașca nelipsită de cafea. Vorba aceea: „trăiască, Emirul!” și dădu gata dintr-o înghițitură toată ceașca cu cafea fierbinte.

          – Treci, treci! Voi, ăștia, opozanți nu știți ce e ăla respect! Intri ca vita în fața mea, huliganule!

          – Mergi, mergi cu Duhul Sfânt! Auzi: azi era rândul nostru să intrăm primii!

          – Ba, pe moaşă-ta! Auzi la ei!

          Pline de patos și delicatețe le mai sunt, chiar și astăzi, replicile președinților de partid. Ce ne-am face fără mărinimia lor? Deseori m-am întrebat ce hotărâri pot lua acolo, în Sediu și chiar cândva mi-a fost îngăduit să particip la o astfel de„ întrunire”. Ei, bine totul s-a desfășurat după cum urmează: domniile lor, nea' Mitică  președintele Partidului Liberal Țărănesc așezat la un pupitru improvizat – cum văzuse el la oraș când fusese cu ceva lapte și ouă de vânzare în piața mare – vorbea cu glas tare și cu înflăcărare:

          – Domnilor, oamenilor, ne-am adunat astăzi  în sfânta zi...

          De pe margine secretarul, om la locul lui cu ochelarii strâmbi pe nas, uscățiv și cu haine ponosite îi șoptea de zor: „ în sfânta zi de dumenecă ne-am adunat...”, iar nea` Mitică continua cu glas solemn să repete, stâlcit, ceea ce auzea, făcând liniște de câte ori publicul său începea să se agite:

          – Deci, liniște! Oamenilor, domnilor, ne-am adunat... Liniște! În sfânta zi de dumenecă ca să vă spun... Ce să vă spun? A, da! Partidul din opoziție ne-a sabotat cu opt sute la sută, dragi oameni!

Într-adevăr, oamenilor de jocul lor politic le ardea în acea„ dumenecă” când pe ei, sărmanii, îi lovise viitura și le luase orătăniile – și așa puține – din ogrăzi, dar apoi de, așa este politica. Imediat, alăturat lu' nea' Mitică, se afla – tot la un pupitru improvizat, pe principiul dacă are el, vreau și eu – ședea țanțoș conașul Grăblescu președinte al Partidului Socio-țărănescu care-l întrerupea des, des, pe adversarul său:

          – Prostii, azi e luni toată ziua! Minciuni! Opt sute la sută nu e posibil, oameni buni! Opt sute e mai mare ca o sută, cum să fie posibil?

          Mulțimea îl aclama energic în timp ce nea' Mitică renunța cu demnitate la discursul său denigrator la adresa opoziției. Astfel se încheia, aproape de fiecare dată, întrunirea partidelor și deci a Sindicatului satului, care dispăruse cu mult înainte de apariția opoziției, stabilite în mod verosimil în clădirea centrală, cu o singură sobă, geamuri îngălbenite și pestrițe și cu pereți doldora de afișe, bineînțeles cu fețele celor doi președinți.

          Revenind la monumentul care mi-a atras atenția pe când ajunsesem prima dată în satul C., vă pot spune că are amplasat, într-un mod strategic bineînțeles, două băncuțe cu răzimătoare pe care să se odihnească și să cugete în pace toți alegătorii satului – băncuțele sunt așezate fix în stradă, cu spatele la  monumentul batalionului, cel cu două imitații de tun pe lângă el, și care de cele mai multe ori servesc ca loc de popas pentru localnicii care-și așteaptă vitele să vină de la câmp. A fost o adevărată „revoluțiune” un sens giratoriu într-un sat unde doar căruțele și rare ori câte un microbuz se încumetă să pătrundă, vitejește, în dânsul.

          Cât despre profesia mea, strategic aleasă, nu pot spune decât cuvinte de laudă: profesor de limbi clasice într-un sat fără copii. După primii ani mă tot rodea o întrebare: „Ce-ar fi zis bietul meu tată, dacă m-ar putea vedea acum?” răspunsul l-am aflat câteva luni mai târziu când pe neașteptate taică-miu sosise în vizită și găsindu-mă în fundul unei cârciumi se înfurie și făcu cale întoarsă. Încă mai am valiza de cărți pe care nu mă mai încumet să le citesc, nu de alta dar m-ar deprima teribil. Încercasem în primii ani să-i fac o resuscitare zdravănă satului, școlii în special, însă copii nu se arătau pe holurile lungi și vopsite cu var alb, nici prin clasele dărăpănate cu pereții cojiți și cu bănci umflate de la apa care se infiltra prin tavan – mai cu seama, precum ploua afară, așa ploua și în școală. Singurul meu elev, om, care pășise în școală și stătuse aproape o săptămână la ore, făcuse pneumonie și plecase la oraș. Elev fidel mi-a fost un țap care zi de zi îmi sărea geamul la cancelarie și rumega ficusul din colțul încăperii.

          – Ce-mi mai trebuie mie să predau, când nu am cui? Lasă că merge și așa!

          – Ce spui, profesore?

          – Precum pe ulițe, așa și la noi, oameni buni!

          Afară încă ploua, mapa, cu alea câteva cărți pe care le căram pentru a da impresie bună, era aruncată undeva prin colțul cârciumii. Așteptam să se oprească ploaia, ciocnind cum se cuvine cu oamenii locului, apoi aveam să plec în clădirea centrală, căci îmi dăduseră și mie o cameră la mansardă unde-mi așezasem cărțile sub pat. Șoarecii mișunau, reşoul nu mai făcea față frigului, iar la parter hărmălaia partidelor era în toi. „Ce făcuseră, domnule,  partidele pentru noi?” gândeam adeseori.

.

.

.

        30. Tăcerea ca mierea 

 

          ,,Taci, fata mea, taci!Tăcerea e ca mierea!”, îi spunea bunica Auricăi, aproape în fiecare zi, ori de câte ori tatăl ei venea beat acasă, pus pe scandal. Era cea mai mare dintre cei șapte copii ai familiei. Familie formată din ei, cei șapte pitici (trei fete și patru băieți), mama, tata și bunica paternă.

          Bunica era de o bunătate ruptă din Rai și de o frumusețe afrodisiană. Multe femei din sat o invidiau chiar și la vârsta pe care o avea. Parcă trăise pe roze, fără necazuri și supărări care să-i brăzdeze obrazul, în condițiile în care nu folosise în viața ei vreo cremă cosmetică ori altceva. Aurica, era singura dintre fete care semăna leit cu ea. Poate și de aceea, relația dintre ele era una mai aparte.

          Nu-și putea explica, dar în sinea ei, bunica Auricăi, a avut mereu sentimentul că frumusețea și bunătatea copilei  nu are să aducă nimic bun în viața acesteia.

          Mama, femeie supusă, fără drept la replică în fața bărbatului, ca mai toate femeile de la țară, îndoctrinate de dogme și legi nescrise ale satului, deși cu mult mai tânără, ajunsese practic o umbră a femeii voluptoase de dinainte de căsătorie. Motivul? Cât se poate de simplu de imaginat!

          Tatăl nu fusese așa de la început. Avea de bine de rău un seviciu, care îi asigura un venit sigur lună de lună, reușind cât de cât să asigure traiul de zi cu zi al familiei, care devenea tot mai numeroasă cu trecerea timpului.

          Dar tot cu trecerea timpului, siguranța unui loc de muncă era din ce în ce mai precară.

          Și ca un făcut, o dată cu naștera celui de-al șaptelea copil, intreprinderea unde acesta lucra, în cel mai apropiat oraș, a dat faliment. Nu a fost singurul care ulterior nu a mai găsit nici un loc de muncă, însă singurul cu cea mai numeroasă familie. A fost demoralizat complet! Dar în loc să se adune, să se responsabilizeze și să-și onoreze obligațiile de ,,cap de familie”, a picat în patima băuturii.

          Așadar, ajutorul de șomaj, lună de lună, în loc să fie folosit pentru nevoile familiei, intra direct în tejgheaua cârciumarului.

          Singura sursă de venit pentru nevoile zilnice, rămăsese alocațiile copiilor. Era nefiresc de puțin în comparație cu cerințele. Aurica avea pe atunci cam paisprezece ani. Terminase clasa a opta. Visul de a merge mai departe, la liceu, se spulberase ca un nor. Vis ce nu avea să se-mplinească niciodată.

          Pentru a estompa, cât de cât, lipsurile, împreună cu bunica, a început să meagă la lucru în sat, în funcție de nevoile gospodarilor, pe bani ori pe bucate, pe mult sau pe puțin, dar de... dacă nu curge tot pică, cum zicea tot bunica.

          Munca cu ziua nu se termina niciodată. Se descurcau greu, dar sigur.

În schimb, la un moment dat, ajutorul de șomaj al tatălui s-a ,,gătat”, dar nu și apetitul pentru băutură, și mai nou, jocuri de noroc. De fapt, mai mult jocuri, că norocul i-a fost cam...chior!

          Și uite așa, alocațiile copiilor au trecut din bugetul familiei în ...tejgheaua cârciumarului. Un fel de redirecționare bugetară, însă prost gândită.

          A fost momentul în care decădera totală a pus stăpânire pe întreaga familie.

          Făcuse poteci și bătăi în talpă de căte ori mersese bunica în audiență la Primărie, să ceară ajutor autorităților locale. De nenumărate ori solicitase ajutor social, nu pentru ea, ci pentru bieții copilași, de mila cărora i se rupea sufletul când îi vedea zbătându-se din răsputeri să supraviețuiască, îngropați adânc în mocirla nepăsării de, însuși tatăl lor, cel care ar fi trebuit, legal și moral, să le asigure o viață liniștită și o copilărie fericită. Se simțea neajutorată și vinovată. Neajutorată pentru că nimeni nu o lua în seamă, de fiecare dată invocându-se lipsa de foduri și, vinovată, pentru că dăduse naștere unui monstru, nu unui om cu suflet și inimă-n piept. Blestema ziua-n care a venit pe lume, ziua-n care a dat naștere  unui asemenea..(.nici nu știa cum să-l mai numească),  își blestema soarta și traiul, dar se ruga în schimb și-n sculare și-n culcare, pentru sănătatea și binele copiilor, să nu li se întâmple nenorociri și mai mari. Spera, biata femeie, că vor veni și zile mai bune, că Dumnezeu își va întoarce fața și înspre ei, în mărinimia Lui. De la ceilalți, nu mai avea nici o așteptare.

          Primarul, cel pe care îl votase cu toată inima, crezând în el, la fel ca majoritatea oamenilor din sat, un sat uitat de lume, odată instalat în scaunul primăriei, a uitat toate promisiunile  făcute. Dezgustată și descurajată de răspunsurile primite, bunica se resemnase. Dumnezeu rămăsese singura nădejde. Dar... până la Dumnezeu, te omoară sfinții. Iar dacă nu sfinții, semenii tăi o vor face cu siguranță.

          Aceasta e jungla în care trăim... scapă cine poate! 

*****

          – Aurico! Unde ești? Ieși afară! Aurico!!! Nu se-aude? Ieși afară, că te snopesc!

          Era trecut de miezul nopții, vara. Fata împlinise șaptesprezece ani, de câteva zile, dar nu își amintise nimeni, în afară de bunica. Trecuseră trei ani de calvar, ani în care toată familia avusese enorm de suferit. Niciunul din copii, de vârstă școlară, nu mai frecventase cursurile, așa că alocația se redusese consistent. De unde bani pentru băutură, țigări și ,,păcănele”? Toată lumea se întreba, dar nimeni nu găsea un răspuns.

          Dar și când a fost găsit...

          – Auricoooo!, tună din nou în bătătură, abia ținându-se pe picioare, tatăl scos din minți, mai aprig ca niciodată.

          Aurica dormea împreună cu bunica și cele două surori, în mica cămăruță de lâgă casă. S-a trezit speriată neștiind ce se petrece de fapt.

          – Taci, Aurico, tăcerea e ca mierea, lasă-l să zică ce vrea. Taci, taci, îi repeta bunica mecanic.

          Tăcută, a ieșit afară numai în cămășuța de noapte, tocită de atâtea spălări, prin care se contura trupul zvelt, perfect și sânii obraznici de adolescentă cuminte. După cum era privită de tatăl său, își dădu seama că lumina lunii ce se revărsa cu generozitate asupra ei, făcea ca transparența cămășii de noapte să fie și mai vizibilă. Instinctiv, își încrucișă brațele în dreptul sânilor și privi rușinată în pământ.

          – Pune ceva pe tine și vino cu mine!

          – Unde? îndrăzni ea să întrebe.

          – Lasă întrebările, n-auzi să pui ceva pe tine? Și tu ce te uiți ca curca-n lemne? N-ai somn? se rățoi el apoi la maică-sa, care ieșise în pragul ușii. Se vede că nu ești obosită! Și voi? Ce ați dat toți năvală?

          Bagă copiii în casă, și intră și tu, strigă apoi la nevastă-sa. N-aștepta să-i bag eu! Auzi? Ei, drăcia-dracului!

          Aurica ieși îmbrăcată într-o rochiță scurtă, înflorată, pe care o primise din sat, în contul muncii depuse. Părul blond-auriu , ciufulit, îi încadra fața încă boțită de somn, dar asta nu făcea ca să-i știrbească cu nimic din frumusețea cu care o înzestrase Dumnezeu.

          – Ești frumoasă, fa! A dracului de frumoasă. Semeni cu mă-ta mare. O să-ți prindă bine frumusețea asta! Hai, vino!

          – Dar, unde? întrebă ea din nou.

          – Taci, că te....

          – Taci, fata mea, taci! Tăcerea e ca mierea, o auzi din nou pe bunica, și tăcu, supunându-se voinței tatălui.

          Parcă anticipând ceea ce avea să umeze, bunica începu să plângă încet, rostind blesteme aspre asupra fiului său, urmându-i spre poartă,

          O mașină mare, neagră, destul de scumpă după cum părea, era oprită pe marginea drumului, cu motorul pornit, gata de plecare. Aurica fu condusă spre ușa din spate, care se deschise imediat.

          – Asta e fata, spuse încet tatăl. V-am spus că este frumoasă. Este, așa-i? Sper să facă toți banii pe care vi-i datorez, mai spuse și îi făcu vânt fetei pe banchetă.

          Aceasta nici nu apucă să înțeleagă ce se întâmplă, că mașina și porni în trombă, spărgând liniștea nopții.

          – Nenorocitule, ai dat fata la cărți! Flăcările iadului să te ardă, câine! strigă bunica și se năpusti asupra lui. Acesta o prinse de mâini, o privi în ochi autoritar, și îi spuse:

          – Taci! Cum spui tu? Tăcerea e ca mierea. Nu? Atunci, ai grijă să nu-i schimbi gustu, ai auzit? Taci și întră în casă. Și uită tot. Nu știi nimic. De ceilalți am eu grijă, mai zise și întră în casă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

 

****

     

          În mașină erau trei inși. Tremurând de frică, aidoma unui iepure prins în capcana vânătorului,  Aurica nici nu mai respira. Îi privea  pe rând, mutând privirea de la unul la altul, neînțelegând ce se întâmplă .

          – Nu știi de ce te afli aici, așa-i? o întrebă cel din dreapta șoferului, întors spre bancheta din spate.

          Apoi, râzând cu gura până la urechi, dădu tot el un răspuns, pe care biata fată l-a înțeles mult mai târziu și anume:

          – Tatăl tău ți-a cumpărat, ține minte, pe bani grei, bilet spre Iad sau Rai... Asta depinde de tine, cât ești de cooperantă! Deci, ține minte, numai de tine... și începu să râdă din nou, ca de o glumă bună.

          – Lasă fata în pace! interveni cel de lângă ea. O sperii!

          – Mai speriată decât este, nu poate să mai fie, își dădu cu părerea și șoferul, privind în oglinda retrovizoare.

          – Tu taci, și vezi-ți de drum! Gata, lăsați fata în pace! Nu-i lua în seamă, păpușă!  mai zise acesta și întinse mâna spre ea, încercând să o mângâie pe obraz.

          Aurica își înăbuși un strigăt și se făcu una cu portiera.

          – Stai liniștită, nu îți fac nimic. Vrei să-mi spui cum te cheamă?

          Prinzând un pic de încredere, copila încercă din răsputeri să-și articuleze numele, dar nu reuși decât să-l mimeze.

          – Cum te cheamă?! Mai spune o dată, că n-am înțeles nimic. Fata se supuse și încercă din nou.

          –...rica! reuși ea să zică.

          – Rica, ce nume frumos! La fel de frumos ca tine.

          – Aurica mă cheamă, nu Rica! se trezi spunând, fără voia ei, văzând că nici de această dată  domnul de lângă ea nu înțelesese bine.

          – Lasă așa, Rica, e mai de... scenă, mai ușor de reținut. Deci, ați auzit, ea este Rica, se adresă el celor din față. Singura cu acest nume, dacă nu mă înșel, dintre fetele noastre.

          – Nu te-nșeli, șefu, chiar e singura. Cum s-ar zice, asta ne mai lipsea, că în rest, le-aveam pe toate! continuă cel din dreapta șoferului, râzând apoi cu gura până la urechi, de gluma ce o făcuse. Și cum râsul e... molipsitor, începură a râde cu poftă cu toții.  

          Inima bietei Aurica era cât un purice. Se simțea amenințată de ceva rău, știa că asta urma să fie, dar tot nu înțelegea ce se întâmplă. Cine erau acei oameni, ce legătură era între aceștia și tatăl ei, unde o duceau și ce era cel mai important, ce aveau de gând să facă cu ea?! Acestea erau întrebările care îi veneau de-a valma în cap, dar mintea ei refuza să caute răspunsuri. Se temea să afle adevărul. Voia să amâne cât mai mult impactul, în speranța că totul era numai un joc, o glumă proastă, o înscenare... și că totul, în scurt timp, va reveni la normal, și se va întoarce acasă la ai săi. Dar n-a fost să fie. Era crudul adevăr, începutul unui lung coșmar.                                                               

          Speriată, obosită, supărată, dezamăgită, descurajată, oropsită...prin toate aceste stări, și multe altele trecu Aurica în același timp. Lipită de portieră, se ruga în sinea ei, ca aceasta să se deschidă și să cadă din mașină. Era convinsă că acesta ar fi fost răul cel mai bun din toate relele pe care le anticipa. Începuse să-și dea seama că nu mai exista cale de întoarcere. Nu mai depindea de voința ei. Devenise, grație nesăbuinței tatălui ei, monedă de schimb. Fusese pur și simplu pierdută la jocuri de noroc. Se simțea... De fapt nu mai simțea nimic. Se considera un obiect, de care poți dispune cum vrei. Dacă tatăl ei avusese cugetul să o vândă pe ea, care era sânge din sângele lui, ce avea să se întâmple mai departe? Nici nu cuteza să se gândească.

          La un moment dat, răpusă, adormi!

.

.

.

        31. Există viață și după germani 

 

          La est de Varșovia, de-a lungul Bugului de Vest, se întind nisipuri și mlaștini, se înalță păduri dese de pin și de foioase. Locurile sunt pustii și apăsătoare, satele sunt rare. Călătorul pe jos sau cu mașina evită drumurile de țară prăfoase și înguste, în care piciorul se împotmolește, iar roata intră până la osie în nisipul adânc.

          Aici, pe ramificația feroviară Sedleț, se află mica stație retrasă Treblinka, la șaizeci și ceva de kilometri de Varșovia, nu departe de stația Malkinia, unde se întrepătrunde liniile de cale ferată, care vin din Varșovia, Bolostok, Sedleț. E locul unde visurile oamenilor se curmă, iar viitorul lor atârnă de cel mai subțire fir de ață. O dată ce ai ajuns aici, nu mai există cale de întoarcere. Nu mai există ajutor, nici loc de bine. Există numai moarte.

          Acest loc era coșmarul cel mai de temut al oamenilor din ghetou, știu că într-o zi o să urmeze, iar trenul morții o să-i conducă pe ultimul drum. Oricât încercau germanii să ne păcălească, însă odată plecați de aici nu o să ne mai întoarcem.

 ..................................................................................................................................................................    Proză eliminată deoarece a mai participat și la alt concurs.

https://confluente.org/ion_nalbitoru_1588169557.html    

.

.

.

        32. Domnița Diana 

 

          Domnița Diana, cea care peste dragoste domnește, a coborât din carul tras de porumbițe albe.

          Pe când se cobora, domnița s-a împiedicat în faldurile rochiei împărătești.

          Căzând pe pământ, mâinile ei albe, odată ce-au atins țărâna, au născut o plantă neobișnuită. Fecioarele și feciorii curați au cules vâscul, bucuroși, apoi l-au aranjat în buchete.

          Pelinul, proaspăt apărut din părul brun al domniței, a fost luat de fecioarele și feciorii necurați.

          După ce și-a adunat oasele, zeița s-a preumblat printre ei, vorbindu-le despre lucruri viitoare.

          Unora dintre fete le-a prezis căsătorii cu Feți Frumoși rupți din soare, altora le-a menit Feți frumoși rupți din lună. Cât despre cele fără noroc, le-a spus că vor fi țiitoarele zmeilor.

          Unii feciori urmau să aibă drept soții fete de împărat, alții fete de argat, dar printre ei se numărau nefericiți care trebuiau să se mulțumească cu zgripțuroaice și scorpii.

          După aceea, domnița a chemat fecioarele, dăruindu-le aur, pentru dragoste așezată la vedere, argint, pentru dragoste tăinuită, ori aramă coclită, dragostea pe care nimeni n-o voia.

          Spre sfârșit, a împărțit feciorilor fire din brâul colorat ce-l purta la mijloc, câte-un fir de căciulă. Roșu, dragostea arzătoare, albastru, dragostea senină, și cea mai rea: galbena gelozie.

          Tinerii care primiseră daruri luminoase au fost mulțumiți; de-îndată au încins o horă.

          Tinerii care primiseră daruri întunecate au cârtit, deși aveau dar după sufletul lor.

          La urmă, vin în fața Dianei doi frați: o fată frumoasă și-un voinic.

          – Cine sunteți și ce căutați aici? întrebă Diana, simțindu-i nepoftiți.

          – Eu sunt Fata Bătrână. Dragoste, bună sau rea, n-am găsit, nici nu m-a găsit. Ochii mi-au obosit. Noapte de noapte mă îndeletnicesc cu țesutul, visând la chipul ursitului.

          – Te uiți unde nu trebuie, grăi zeița, mustrător, după care scoase ochii fetei.

          – Ce mi-ai făcut? strigă oarba.

          – Treaba ta e alta, fată dragă. Vei urca cu mine-n Cer, să-mi fii ajutor.

          – Domniță a dragostei, mă vei lăsa fără soră? se înspăimântă fratele ei.

          – Cum ți se spune ție, băiete?

          – Eu sunt Flăcăul Tomnatic. Dragostea, dulce, amară, ori de altfel, m-a ocolit mereu. Deși cânt dintotdeauna despre dragoste, degeaba. Singur m-am născut și singur am să mor.

          – Tu trebuie să cânți la curtea mea, rosti Diana, după care-i reteză limba c-o secure.

          Apoi, din umerii rotunzi, domnița scoase doi sori minunați, ce străluceau, pe care-i puse în locul ochilor fetei; sorii i-au dăruit un altfel de văz, deosebit de-al oamenilor.

          Diana mai scoase din sân o frunză fermecată, pe care-o îndesă în gura băiatului mut; acesta începu să cânte de zece ori mai frumos decât înainte, înmuind inimile tuturor.

          După ce înfăptui minunile acestea, sub ochii uimiți ai tinerilor adunați la sărbătoare, frumoasa s-a suit înapoi în car, făcând semn fraților s-o urmeze. Aceștia s-au așezat lângă ea.

          De atunci, Fata Bătrână, ce-a căpătat numele Ursita, țese neîncetat, nemaivăzut, povești de dragoste, binecuvântate sau blestemate, după cum le urzește Diana.

          Despre Flăcăul Tomnatic se bănuiește că locuiește undeva prin palatul norilor purpurii.

          El cântă despre iubire, deși n-a avut vreodată o iubită, desfătând urechile zeilor.

          Oamenii obișnuiesc să-l pomenească când se îndrăgostesc, numindu-l, simplu... Dor.

.

.

.

        33. Beneficiile ceaiului de romaniţă

 

          – Giiiicuuu! Măi, Gicule! Scoală, măi lenosule! Scoală puturosule! – mama îl zdruncina şi râdea din plin. Îi era pe plac ritualul ăsta…îl aştepta… Cum se întâmplă ades, făcând ceva neînsemnat, avem, totuşi, senzaţia importanţei lucrului făcut. Probabil, chiar s-ar fi supărat dacă altcineva ar fi îndrăznit să-i trezească feciorul. – Scoală, măi Gicule! Vei întârzia la liceu.

          – Îîî! Aaa? Lasă că n-o să fugă liceul ăla de acolo. Mă va aştepta el oleacă!

          Dar îndată îşi dăduse seama că azi nu e o zi obişnuită. Trebuiau să fie anunţate notele ultimului examen. Terminase clasa a 9-a, iar notele examenelor de absolvire a gimnaziului erau substanţiale pentru trecerea în clasele liceale. Dar nu numai. Avea în planuri participarea la un concurs pentru studii în România, iar calificativele gimnaziale(5 la număr) erau parte importantă în ecuaţia de calcul al balului de trecere.

          – Gata, gata, mă scol! Uite, mă vezi!? Uite cum duc limba la nas. Vezi? Matale demult eşti pe picioare, dar aşa nu poţi! Aşa-i? Ia-ncearcă! – mama râdea. Gicu, păstrându-şi gravă expresia feţei, continua s-o îndemne – Ia încearcă! Nu ne face de ruşine! Uite cât e de uşor! – mama Nadea prinse la curaj şi a încercat să ajungă cu limba la nas, dar nicidecum nu-i reuşea.

          Acest lucru îl înveselise într-atât, încât Gheorghe răbufnise în hohote de râs de se auzea în toată casa. Râdea şi el, râdea şi mama. De prin alte odăi au apărut tata şi sora. Râdeau şi ei, deşi nu ştiau de ce. Gheorghe arăta spre mama, încercând să-şi explice bucuria, însă nu-i reuşea, căci nu izbutea să-şi calmeze entuziasmul.

          Într-un sfârsit, povestea limbii şi nasului s-a rezolvat pe înţelesul tuturor. Pentru o clipă, mama a ales să pară supărată, căci, vezi tu, a fost ruşinată!.. Dar imediat s-a liniştit, continuând să se bucure de moment. De fapt, starea acestei dimineţi era o normalitate pentru ea. Soţul ades glumea pe seama naivităţii celor dragi, astfel feciorul nu făcea decât să semene cu taică-su – o bucurie pentru ea…

          – Ei hai! Scoală-te! îi spuse mama, căreia i se părea că gluma e cam trasă de coadă deja. Du-te de te spală… Apoi la masă…

          – Întocmai, tovarăşă Năsoilă! mai trase puţin de glumă feciorul şi-a fugit în baie…

          Dejunul era deja pregătit. Deşi nu o duceau prea bine cu banii, mama Nadea, cum făcea, cum rotea, dar transforma mesele de dimineaţă (toate, de fapt) într-o adevărată poveste. Cele mai obişnuite bucate păreau divine. Poate era o iluzie, alimentată de anturaj, de atmosfera plină de dragostea mamei. Posibil. Dar, la sigur, Gheorghe nicicând, nici până, nici după, nu s-a desfătat din bucate ca la mama acasă.

          În acea dimineaţă, meniul era împărătesc: patru farfurii de terci cu stafide (un deliciu); un platou cu sandwich-uri (pâine de casă, salam Doctorskii, brânză de oaie, cu care îi servea nana Maria de la Năpădeni o dată la câteva luni, un rond de roşie, toate feliate subţire şi, noua găsire a mamei, o frunză de salată); ceai de romaniţă (culeasă de mama, desigur) şi, în sfârsit, un vas adânc, plin ochi, cu biscuiţi de casă (cei mai gustoşi, evident, fiind cu umplutură de vişină). Să fi fost sătul, oricum pofta şi-ar fi trâmbiţat melodia: vesel, sincer, fără pretenţii de conduită, zgomotos, pe alocuri indiferent, plăcut şi mult aşteptat, deoarece sub această melodie te saturi pe săturate.

          După ce nu a mai rămas nimic din terci şi sandwich-uri, tata Andrei s-a gândit că ar fi potrivit, la o sorbitură de ceai, liniştit să discute în familie despre planurile, după cum auzise, se înfiripeau în mintea feciorului.

          – Ei, Gicule, ce spui?

          – Aa!? Mm! gângăvi acesta, molfăind în semidelir umplutura de vişină.

          – Ce spui? Ce notă ai luat la Istorie? Cum crezi?

          – Păi, nu ştiu. Am scris destul de bine. Un 9 e sigur, dar sper să fie 10.

          – De unde atâta minte în capul tău? întrebă tata, făcându-i mamei din ochi.

          – Măcar unul să fie mai căpos! – glumi mama.

          – Bine! Ce ai de gând să faci mai departe?

          – Nu ştiu… mă gândesc să încerc la concursul ăla pentru România. Poate îmi iese ceva. Ştii doar!?! Ţi-am spus de el…

          – Ţin minte! spuse tata fără prea mult entuziasm. Totuşi, poate rămâi aici, la liceul din oraş sau la Chişinău… Se face carte şi acasă. Dorinţă să fie!

          – Ştiu, tată! Dar România e România! E un cu totul alt nivel. Profesorii sunt mai buni, condiţiile sunt altele, laboratoarele mai bune, cărţile mai noi şi, în general, ce perspective se deschid cu o şcoală românească în spate! Unde crezi, matale, că mai bine se învaţă : aici sau peste Prut? Eu cred că e evident!

          – Nu mai fi atât de sigur! Ia uite la mam'ta! Şi-a făcut studiile la noi şi uite-o cât e de deşteaptă, a zâmbit tata cu plăcere şi a sărutat-o încet pe frunte.

          Mama, în schimb, i-a întors dojenitor ocheane:

          – Uite ce director de şcoală avem în casă! Când îi vine vreo inspecţie la şcoală, ăia tremură, de parcă ea îi controlează, dar nu ei pe ea!

          – Ha! Păi, cum altfel? N-o să tremur eu în faţa celor, care numai la arătatul din deget ţi-s buni. Când ţi-i încep a le arăta cum e treaba pe la şcoală, fug! Şi ţi-i prind şi iar le-arăt! Dar aşa le-arăt că nu-i mai vezi curând la noi.

          Toţi râdeau în poftă. Ştia tata ce buton se apasă ca să explodeze mama. Era extraordinar să vezi cum ea, de fiecare dată, se lăsa luată peste picior şi se lăsa dusă de val, fără să-şi dea seama că, de fapt, e una din glumele tatei. Această naivitate şi credulismul chior nu făceau decât să fie mai iubită de către cei dragi.

          – Bine, măi Gicule. Dar tu înţelegi ce ai de pierdut?

          – Adică?

          – Păi… uită-te-mprejur : totul! Începând cu noi, care suntem mereu gata să te susţinem şi terminând cu cele mai simple lucruri : spălat, mâncat, călcat. N-o să ai parte de nimic din astea. O să fii nevoit să le faci singur. Plus, să înveţi bine. Aici, în schimb, o să-ţi fie mult mai simplu. Tu crezi că străinul o să-ţi sufle-n borş? Nu! Într-o oarecare măsură îi eşti un pic de duşman. Ai venit la el acasă. Îi furi, cum spui tu, din perspective. Îi iai din metrii lui pătraţi. Ştiindu-te pe tine, vei avea succes. Căci eşti deştept. Dar cei deştepţi, oamenii care au succes mereu au duşmani. Acasă suntem noi care te putem susţine sau, cel puţin, să-ţi dăm un sfat. Acolo vei fi singur! Cum te vei descurca singur? – deşi aparent era liniştit, se simţea cât de profund pătrunse grija în sufletul tatei…

          – Nu ştiu, tată! zise Gheorghe, luat prin surprindere. Nu bănuia că tata Andrei e împotriva plecării lui în România. Credea că totul e decis. Credea că singurul obstacol e testul de trecere. Înţelese că, de fapt, mai avea de trecut un test. Nu ştiu, tată! N-aş putea spune cum mă voi descurca. Nu am trecut prin asta. Ştiu doar că vreau din toată inima să plec! Sunt gata să fac multe! Şi… şi… nu am să ţi-o iert niciodată dacă îmi vei interzice să plec… Iartă-mă că ţi-o spun… Dar e aşa!

          Tata Andrei înţelegea perfect că trebuia luată o decizie. Nu dorea să-şi strice relaţia cu feciorul, iar Gheorghe era atât de hotărât să plece… Dar cum putea permite asta? Îşi cunoştea feciorul şi înţelegea prea bine că nu e pregătit de viaţa printre străini. Era visător, deci credul şi naiv. Nici preţul banului nu-l cunoştea, deci cum ar fi în stare să-şi cheltuie corect banii!?! Din câte îi mai spuse mama, studiile şi le plănuia la Bucureşti, dar acolo sunt atâtea tentaţii!!! Şi câte şi mai câte! Pe de altă parte îi era clar că fiul e foarte hotărât, iar acesta e un semn al maturităţii… Îl ştia încăpăţânat, iar cu încăpăţânarea poţi face faţă greutăţilor şi tentaţiilor vieţii… Mai avea dreptate fiul de posibilităţile ce ţi le pot oferi studiile în Bucureşti… Şi, totuşi, era prea tânăr să fie lăsat de capul lui! Mai era Cristina… Dacă va dori şi ea să plece undeva? Pe asta tata, la sigur, n-o putea permite! Trebuiau oprite din start aceste porniri! Dar cum s-o faci? Idei nu erau… De ceva timp încerca să găsească soluţia, însă nu apărea…

          Gândurile păreau să fi înnebunit până la supărător de incomod… Simţindu-l pe tata în impas, mama Nadea a intervenit:

          – Măi, Andruşa, dar tu câţi ani aveai când ai plecat de acasă? Nu tot pe atâta? Şi bodaproste! Nu eşti mai rău ca alţii!

          Deşi mama avea acelaşi chin în inimă, nu putea să nu-şi susţină fiul! Era grea această decizie, dar alta nu putea fi. Îi era clar că despărţirile vor fi lungi… Îi era clar că va fi nevoit să-şi poarte singur de grijă… Uneori chiar avea senzaţia că-l trădează din cauza asta… Dar îi era clar că nu e alegerea ei… Când a plecat din casa părintească, era la fel de tânără şi naivă. I-a fost greu, dar a fost alegerea ei. Ea a reuşit… A reuşit să fie prima în toate, a reuşit să-şi susţină fraţii, a reuşit să-şi facă un nume, dar, în primul rând, a reuşit să fie fericită… pentru că a fost alegerea ei! Cum putea, înţelegându-se astfel, să nu-i permită feciorului alegerea proprie?

          Citind aceste gânduri în ochii mamei, tata s-a găsit doar în a spune:

          – Daaaa!!! Amărui îi ceaiul de romaniţă azi dimineaţă! Și, demonstrativ, a mai sorbit o dată.

          Veselia şi buna dispoziţie au revenit, pentru că viitorul era obligat să fie luminos…

.

.

.

        34. I se spunea „Chaplin”... 

                                                                     

          Închin aceste cuvinte bunului Dumnezeu, ca o rugăciune de iertare pentru toți oamenii, fie încă trecători pe pământ, fie trecuți  în veșnicie...

                                                                   

                                 Motto: Mie îmi pasă și asta îmi ocupă toată viața, tot timpul, toată inima.

 

          Când l-am întâlnit pentru prima oară, am plâns.

          Stătea rezemat de o bicicletă veche, cu o privire cercetătoare în depărtare, liniștit și parcă neliniștit, totodată. Am grăbit pasul, știind că avea și el emoții. Nu știam despre el decât că avea probleme cu inima, că fusese operat în urmă cu ceva ani și că își dorea să lucreze din nou. Urma să se prezinte la un interviu de angajare. Îi transmisesem că îl voi aștepta în fața școlii, să îl conduc până la ușa Secretariatului, ca să îi atenuez, fie și cu un dram, emoțiile. Auzisem de el prea puțin și nu știam că viața mă punea în fața unui om care îmi va provoca cele mai frumoase și, în egală măsură, cele mai dureroase sentimente.

          Pe măsură ce mă apropiam de ușa de la intrare,îl vedeam tot mai bine. El nu știa cum arăta  persoana cu care urma să se întâlnească, de aceea îl puteam observa nestingherită. La un moment dat, i-am surprins privirea ușor pierdută în gol și apoi, dintr-o dată, am văzut că a privit scurt în direcția mea, în timp ce mă apropiam. Dar nu a stăruit cu privirea, căci, după câteva secunde, era cu capul plecat, apăsat parcă de o durere imensă. Eram deja doar la câțiva  pași de el și, când i-am văzut ochii întâlnindu-mi întâmplător privirea, mi-a strâns inima o durere cumplită, de parcă ar fi fost străbătută de sabie. Brusc, m-au inundat lacrimile. Am recunoscut tăișul acelei săbii, mă mai încercase o dată, pe când, copil fiind, fusesem despărțită de frații mei mai mici, după moartea mamei.

          Nici măcar vreun gând nu mă vizita. Mintea mi-era goală de orice idee, de orice gând. Era mai mult decât  un fulger de durere, căci m-am înfiorat de ceea ce simțeam, atât de  mult mă durea privirea lui, încât am știut că omul în fața căruia plângeam, fără a-l cunoaște în planul realității fizice sau în existența concretă, îmi va marca profund viața.

          Mi-a fost de ajuns să-i surprind privirea împovărată de durere, pentru a îi cunoaște sufletul. Eram în fața unui om ai cărui ochi și a cărui privire exprimau tot ce poate însemna, în același timp, durere, bunătate, iubire, sinceritate, noblețe, smerenie, într-o tragică și tăcută  amestecare. Și  simțeam ori ȘTIAM , intuiam, cu forța unei certitudini, că îi cunoșteam DINTOTDEAUNA sufletul.

          A încercat să mă liniștească, simplu și direct, cu o voce blândă din care răzbăteau, deopotrivă, teama și calmul. Privind  spre el, am văzut că avea și el ochii în lacrimi și din nou, durerea aceea profundă în privire. Rușinat cumva, mi- spus:

          – Nu mai plângeți, vă rog! Ce s-a întâmplat? Ce necaz aveți, vă pot ajuta?

          – Nu...  stați liniștit, doar mă gândeam la ceva, e în regulă, i-am spus, cu un zâmbet printre lacrimi. Cred că pe dumneavoastră trebuia să vă întâlnesc. Dacă nu mă înșel, sunteți domnul Gheorghe Amarandei.

          – Da, iar dumneavoastră trebuie să fiți doamna Crina Pană, care mă va conduce la secretariatul unde are loc interviul!

          – Așa e, îmi pare bine să vă cunosc! Îmi cer iertare dacă v-am necăjit cu starea mea, era doar o rememorare personală a unor lucruri , a fost ceva involuntar! A trecut!

          – Să vă spun o glumă, s-a înviorat el dintr-o dată, în timp ce ne îndreptam spre intrarea principală a școlii.Dar, a continuat el, nu înainte de a vă oferi un buchețel  de ghiocei din grădina mea și încă un buchețel  de flori  din magnolia pe care am plantat-o în fața casei când s-a nascut fata mea.! și , spunând acestea, a scos dintr-un buzunar larg de la piept florile minunate, legate cu panglică alb-violet...

          – Vă mulțumesc din toată inima, ador florile!

          – Și eu!

          Am tăcut apoi, dar imediat  și-a amintit că avea să îmi spună o glumă, la care am râs amândoi, cu sufletul ușor ca zborul  unei păsări  libere. Și, aproape alergând, ca doi copii, am intrat, tot râzând, în școală.

 --------------------------------------------------------------------------------------------------------------

          De atunci, zi de zi ne întâmpina pe toți, copii, profesori, părinți, cu un zâmbet, cu o glumă,  la poarta școlii, când veneam, dimineața. Ne ajuta să ne ducem „ghiozdanele” cu toții, ne  înviora întreaga zi,  Și tot el ne spunea „La revedere” când plecam spre casă. Era omul nostru bun la toate. El rânduia, repara, asigura buna funcționare a tot ceea ce  ținea de partea tehnică, materială, mecanică, electrică, din școală.Deși singur ducea tot greul atâtor treburi, în ciuda faptului că era bolnav, nu se plângea niciodată , iar treaba și-o făcea cu bucurie, cu drag, cu vrednicie și cu o inimă mereu ușoară. Doar în privirea lui citeam , mereu,  ceva-ul unei profunde și tainice suferințe. Și totuși,  aproape întotdeauna râdea cu noi, din toată inima,  când eram veseli, plângea cu noi, la fel de sincer, când aveam vreo suferință,  lucra cu noi, suferea ori se bucura cu noi, cu inima întreagă, mereu. Și ne asculta pe fiecare, fără ca celălalt să îl întrebe vreodată ceva despre el...

          Iar el tăcea...

          ...La fiecare Zi de Mărțișor și de 8 Martie, fiecare doamnă ori domnișoară primea din partea lui minunata floare din grădina sa, mărțișorul și zâmbetul lui, drag tuturor, încărcat de o umbră nedefinită.

          Până într-o zi, până într-o noapte geroasă de iarnă, când a ales să plece de pe pământ, lăsând ghioceii și magnoliile să întârzie, cu tot cu primăvară...

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------

          ...Atunci am aflat că i se spunea „Chaplin”...

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------                         

                                                                           O noapte și-un licăr de stea scăpărând 

                                                                           Rănitele inimi, în iarnă...

                                                                           Se stinge lumina și-o candelă-arzând

                                                                           Se-aprinde la sfânta icoană.

 

          Punctul temporal în care s-au scris acestea s-a deplasat spre veșnicie; covârșitoare e tăcerea, copleșitoare este absența unui om drag. Clipa în care l-am condus spre mormântul de la marginea unui cimitir s-a dilatat, lăsând veșnicia lacrimii. Durerea tragică din ochii lui a trecut în inima celor rămași. Dar sufletul, sufletul lui îl văd uneori zâmbind, ca privirea sa dăruind o floare, liniștind un copil speriat, vorbindu-mi ca cel mai bun prieten.

          Acum știu că am simțit în privirea lui, atunci, o clipă, tot trecutul și  prezentul durerii unei vieți de om iubind cu adevărat, cu bucurie și durere totodată, cu lumină și umbră în inima bună și curată, încercată  de  amar și greutăți, de boală și privațiuni împovărătoare pentru un suflet nobil, generos, sensibil, iubitor.

          Cuvintele acestea le-am pus pe lume  cu durere, pururi în rugăciune, cu sufletul o rană deschisă.

          Sunt ca un oftat al inimii, când absența s-a întins ca funigeii în toamna târzie, iar primăvară în care să înflorească ghiocei plini de veselie în grădina de pe pământ a unui anumit OM nu pare să mai fie...

          În curtea casei, acolo unde a trăit, printre ghioceii singuri și totuși, puternici în gerul iernii, a răsărit și pășește un alt fel de GHIOCEL, care deja îi calcă pe urme bunicului, nepoțelul Andrei, mult-dorit și visat...

          I-am povestit deja micuțului despre bunicul său, un om nespus de bun la suflet, cuminte și harnic, despre Iisus, Maica Sfântă și îngerașii care ne păzesc și ne ajută când ne rugăm; i-am spus o parte dintr-o  poveste adevărată și nemuritoare, în același timp, despre  bunicul său, arătându-i și  poze cu  el, în chip de Moș Crăciun... Și-i voi mai spune, privind alături de el dalbii ghiocei, că aceștia vor  râde la soare și vor răsări primăvară de primăvară în grădina lui doar fiindcă râsul lui curat de copil va alunga norii și va risipi frigul de gheață al iernii, spunând în același timp și o rugăciune pentru toți oamenii, începând cu bunicul său...

          Iar când va mai crește, îi voi mai povesti nepoțelului despre bunicul lui ca despre un  tragic cavaler, asemănător în noblețe Cavalerilor  Mesei Rotunde... și voi închide cartea amintirilor astfel încât timpul să îi inspire, peste ani,  următorul capitol al cărții începute. Altfel trăiesc, începând din noaptea aceea de Gerar, fiecare zi de iarnă, căci prin inima mea trece, ca o sabie, durerea sufletească a unui om nespus de drag. Cuvântul meu e ca o rană deschisă, poate asprit de gerul vieții, care a pecetluit în tăcere și durere inima și puterea de a dărui ale unui om minunat, persoana cea mai plină de omenie și de dragoste de semeni pe care am cunoscut-o vreodată, căreia, precum începusem a vă spune, i se spunea „CHAPLIN”....

.

.

.

        35. Lume răsturnată 

 

          Dacă Dumnezeu ar răsturna pământul, legile naturii și ale fizicii s-ar schimba.

Dacă munții și-ar prăvăli pădurile, înfigându-le în creste, rădăcinile… s-ar înrădăcina în cer. S-ar prinde ca niște tentacule de caracatiță de câte-un nor, de soare, ori de lună și s-ar aprinde în mii de lumânări.

          Am umbla în mâini, tocindu-ne unghiile și înfigându-ne țeasta în pământ.

          Iar palmele noastre ar mângâia pământul acesta bolnav și l-ar vindeca de boli. De când nu a mai fost alinat!

          Picioarele ne-ar deveni crengi, iar capetele, rădăcină. Din fiecare ar crește un copac: unul mai înflorit, altul mai noduros și uscat. S-ar naște o pădure de trupuri de copaci. După o vreme, cineva va veni să secere copacii uscați. Cu un baltag blagoslovit de Dumnezeu!

          Printre acești copaci bătrâni, uscați și noduroși, vor mai cădea și unii tineri, abia înfloriți și înverziți. Deh, ce să-i faci, îi doboară și pe ei, poate, pustiul de vânt sau le degeră trunchiul, ori le mănâncă putregaiul măruntaiele! Cad, uneori, mlădițe tinere, iar buruienile ori tufele bătrâne și sterpe își prind ancora și rămân așa, până se îndură de ele Dumnezeu și le pârjolește. Le mai usucă vipia și mor de sete, ori crivățul nemilos le roade oasele.

          Părul ni s-ar transforma în holde, iar cei pleșuvi ar ara pământul cu căpățânile lor, sfărâmând bolovanii cu ciotul cucuielor. I-ar purta așa, Dumnezeu, peste toată aria, până ar netezi-o. Ei sunt căpățânoșii.

          Eiii, dar câte tigve nu are pământul acesta înfipte în el! Unele sunt pline de semințe și sevă, altele… goale și seci. Din cele semințoase, Dumnezeu înmulțește pădurea, pe celelalte, le stârpește mai repede. Mai auzi câte una trosnind greu: cracc!, cracc!, apoi se desface și putrezește pe arie.

          Gata cu tigvele!

          Dar fruntea lor? Ehh! Cum s-ar pleca la pământ, implorându-L pe Dumnezeu să îi ierte! Le-ar curge broboanele de sudoare și ar scălda pământul cu ele.

          Apoi, gura! Iiii! Toate spurcăciunile spuse li s-ar înnoda de gât, în șerpi sau alte târâtoare și ar năpădi pământul. Gurile cele dulci îl vor înmiresma, înflorind pogoanele și îmbălsămând aerul de dulceață. S-ar mai duce duhoarea hoiturilor pline de păcate!

          Și ochii li s-ar inunda de verdeață sau de întuneric. Depinde de căutătură!

          Trupurile ar fâlfâi prin aer ca niște stindarde: trupuri arcuite sau trupuri înțepenite. Cele chircite se tem de pedeapsa lui Dumnezeu, purtând în cocoașă, multe păcate. Are Dumnezeu grijă să le biciuiască! Le trimite așa, un junghiu, ca un trasnet, să le încovoaie mai bine! Cele drepte și falnice, se reped către soare, dezmorțindu-se de acele gerului. Pe ele le mângâie aura lui Dumnezeu!

          Uite cum umblă o pădure de mâini, iar picioarele le stau spânzurate în aer!

          Iar mâinile acestea vor susține trupurile pline de dumnezeire, sau se vor fractura, fără putința de a le susține pe cele grele de necredință. Se vor târî, șoldii, acelea, ca niște șerpi bătrâni care se-ascund de lume.

          Iar după chin și molime, după lacrimi și căință, Domnul va limpezi lumea de păcate și va întoarce clepsidra, așezându-ne iar, pentru încă o bună bucată de vreme... OAMENI!

.

.

.

        36. Un fel de rămas bun 

 

          De luni de zile aștept o înțepare de pensulă în coaste. Caut acea durere care să mă facă să vreau să vomit pe o pânză procedeele creierului și ale imaginației, dar nu o găsesc. Mă uit la stele și aș vrea să le pictez. Mă ucide simplitatea lor vizuală și e departe de mine dorința de a le reda în schimbul complexității negăsite încă. Forme ce le-ar putea lua locul cândva.

          Cu cât văd mai multe lucrări făcute de alții, cu atât simt o invidie clocotitoare în mine ce îmi abolează întreaga privire și măiestrie.

          Când, pe loc, dintr-o dată, dintr-o secundă măsurată minimalist într-un fel de a spune, nu în durata ei reală, apare ceva. Dispare mai repede decât a apărut lăsând o dâră de necunoscut în urma sa. Poate revine. Poate e că un vis ce-l visezi de două ori. Deși nu cred. E doar un vis cu a cărui impresie te trezeșți de-ti compromite întreaga zi, de te condamnă la o căutare oarbă printre alte proiecțîi mentale fără cauze și scop. Toate menite să nu fie cunoscute vreodată. Acolo, în incontinența subconștientului din conștient, va exista pentru totdeauna. Va avea pretenția să fie dus în mormânt doar ca să se hrănească cu o evadare spirituală și să aterizeze în ascunsul altei minți omenești.

          M-aș muta. M-aș muta sub alți nori și aș sta în așteptarea vântului să mi-i aducă înapoi pe cei cu care sunt obișnuită, dar înainte ar trebui să mă distrug pe mine de aici.

          La două străzi de locuința ce va fi abandonată, stă un personaj aparte. Mă conving să-l vizitez pentru o ultima dată. Pornesc agale fără prea mare tragere de inima, știind deja cum va decurge întâlnirea. Niciodată nu spune nimic. Nu întreabă nimic. Stă. Stă și așteaptă să aleg despre ce să-i vorbesc sau dacă să-i vorbesc. Adevărul este că mă găsesc mai ușor în prezența unor persoane mute. Ciudățenia discuției nule mă forțează să caut acel ceva de la care ar putea porni un altceva.

          După trei copaci pe stânga și unul pe dreapta ajung în față căsuței verzi. Cutia de carton e aproape acoperită de gardul chicios din bare de inox, iar rugina porții ar putea fi scorojită și cu o unghie roasă la cât de desprinsă este. Desprinsă și totuși încă prinsă.

          Cu genunchiul împing poarta neînchisă din clanță și aștept cu răsuflarea tăiată să-mi fie jupuit auzul. Pare a fi proaspăt unsă căci nu se aude nimic. Familiaritatea deranjului îmi devenise dragă. Aș fi știut că îi întru pe poartă și de mergeam cu ochii închiși.

          Descompun cei 4 pași până la ușa în 10 încercând să lungesc preludiul inițierii în despărțire.

          Deschid ușa și salut domnul din tabloul de lângă pantofar. Mereu e primul suflet care mă întâmpină. Oare a existat? Ori, oare mai trăiește? Dacă da, aș vrea să îi spun cât de dragă-mi este înfățișarea sa. Tare mult aș vrea.

          Urc silențios 34 de scări la număr și pe ultima o lovesc puțin cu călcâiul cât să îmi fac simțită prezența. La 3 secunde distanță se aude un geamăt, un murmur înfundat și prelungit pe care niciodată nu le-am descifrat. Îl iau drept salut, deși poate de fiecare dată am fost înjurată printre dinți. M-am obișnuit să vin neanunțată. Și el s-a obișnuit să vin neanunțată. La început era un lucru intim și frumos, acum e doar un obicei prost.

          O rafală de vânt venită din baie îi crapă ușa de lemn. Îi zăresc scârboșenia și mă încântă că în toți acești ani nu s-a schimbat deloc.

          – Mă vei picta.

          Mă dezbrac stând cu spatele dorindu-mi să fiu privită. Am impresia că arăt bine astăzi. E una din acele zile. Știu că nu se uită la mine. Își pregătește pensulele. Va exista totuși o posibilă fugire de ochi care să mă străbată.

          Mă rotesc lăsându-mi privirea în urmă. O las fixată undeva pe diagonală într-un pahar de sticlă spart. Sunete fâsâite de o compoziție păstoasă încep să răsune. Stau așa minute în șir. Ore poate. Timp în care încerc să refac din priviri paharul. Ridic în gând fiecare ciob și-l pun la locul lui.

          El a terminat. Eu nu am terminat. Îmi lipsește încă o treime de pahar ale cărui cioburi nu mai sunt. Probabil a avut inițiativa de a le aduna, dar a renunțat. Atât de specific.

          Îmi dă pictura încă neuscată. Știu deja că o voi mânji pe drumul spre casă. Toată imaginea are să ajungă ca de ceață. Udă și neclară. Un tablou imposibil de judecat. Perfect.

          Îmi schimb poziția. Poate mai vrea să mă picteze. Nu vrea, dar eu rămân tot goală.

          Aștept ceva ce bănuiesc că nu va veni. Un cuvânt, o exclamație, o privire care să spună ceva. Pare doar rușinat. Rușinea, cea mai inutilă emoție umană. Ea ne-a născut, dar asta doar ca să ne privească murind câte puțin în fiecare secundă în care ne restăpânește.

          Mă răzgândesc. Nu voi pleca acasă cu pictura. Nu voi pleca acasă cu mine. Vreau să rămân aici pentru totdeauna. Să fiu atemporală în prezența sa.

          O apuc de șasiu și o duc în camera de lângă, cea fără mobilă. Aprind un chibrit și îi dau foc de pe margini. Ce frumos arde. Ce miros neobișnuit. Apare pisica neagră. Ochii ei se bucură de sclipire și parcă ar vrea să își atingă închipuitele-i noi jucării. Ies pe ușă și o închid în urma mea. Am lăsat-o să se intoxice cu fum.

          Nu îmi voi lua rămas bun. Nu știu cum să fac asta. Rămasul bun e oricum pentru cei care se vor mai vedea. Când mori, nu știi să îți iei rămas bun. Nici n-ai avea de ce. Ai minți, iar de vei ști că vei muri, nu vei vrea un păcat în plus.

          Cobor scară cu scară. De data asta zgomotos 39 de scări și silențios pe ultima. De parcă n-aș fi coborât-o. De parcă existența mea a rămas acolo, pe penultima scară.

          Ies lăsând în urma mea casa de carton cu gard de inox, scări de beton și uși de lemn.

.

.

.

Notă:

Prozele sunt postate pe măsură ce sunt primite, de către coordonator, de la concurenți. Ultima zi când mai pot fi trimise texte pentru acest concurs este 15 februarie.

Deoarece s-au trimis foarte multe texte la acest concurs și pentru că formatul acestui site nu permite decât un anumit număr de caractere pe o pagină, poeziile și prozele au fost postate pe mai multe pagini. 

Regulamentul concursului AICI

Poeziile participante (partea I) AICI

Poeziile participante (partea a II-a) AICI

Prozele participante (partea I) AICI

Prozele participante (partea a II-a) AICI

Prozele participante (partea a III-a) AICI

Prozele participante (partea a IV-a) AICI

Prozele participante (partea a VI-a) AICI

Vizualizări: 286

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: Lazăr Vasilisia 

(CEC Bank)

*

DONATORI,

începând cu septembrie 2020:

Valeria Merca 

Sofia Sincă 

Mihaela Popa

Tudor Cicu

Nikol MerBreM

Vasilisia Lazăr 

Activitatea Recentă

Utilizatorului Dinca Valerian îi place postarea pe blog Vestigiu a lui Reus
cu 9 ore în urmă
gabriel cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Ca roua dimineții pe frunza de stejar a utilizatorului gabriel cristea
cu 11 ore în urmă
gabriel cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Ca roua dimineții pe frunza de stejar a utilizatorului gabriel cristea
cu 11 ore în urmă
gabriel cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Ca roua dimineții pe frunza de stejar a utilizatorului gabriel cristea
cu 11 ore în urmă
gabriel cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Ca roua dimineții pe frunza de stejar a utilizatorului gabriel cristea
cu 11 ore în urmă
gabriel cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Ca roua dimineții pe frunza de stejar a utilizatorului gabriel cristea
cu 11 ore în urmă
gabriel cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Ca roua dimineții pe frunza de stejar a utilizatorului gabriel cristea
cu 11 ore în urmă
gabriel cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Ca roua dimineții pe frunza de stejar a utilizatorului gabriel cristea
cu 11 ore în urmă
gabriel cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Regatul lui Ion a utilizatorului gabriel cristea
cu 11 ore în urmă
gabriel cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Cu zvonuri vestind primăvara a utilizatorului gabriel cristea
cu 11 ore în urmă
gabriel cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Cu zvonuri vestind primăvara a utilizatorului gabriel cristea
cu 11 ore în urmă
Utilizatorului Mariana Suciu îi place postarea pe blog de actualitate a lui nicolae vaduva
cu 13 ore în urmă
Mariana Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog țărm interior a utilizatorului Mariana Suciu
cu 13 ore în urmă
Utilizatorului gabriel cristea îi place postarea pe blog Revolta a lui Darie Giurgiu
cu 14 ore în urmă
Postare de log efectuată de Reus
cu 15 ore în urmă
Taci(tu)! a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Voi ninge sub zăpadă a utilizatorului Taci(tu)!
cu 17 ore în urmă
Utilizatorului Reus îi place postarea pe blog Voi ninge sub zăpadă a lui Taci(tu)!
cu 19 ore în urmă
Lui Corneliu Ion i-a plăcut grupul CONCURSURILE NOASTRE al lui Maia Maria
cu 19 ore în urmă
Corneliu Ion a contribuit cu răspunsuri la discuţia Leatul meu a utilizatorului Corneliu Ion
cu 19 ore în urmă
Chris a contribuit cu răspunsuri la discuţia Leatul meu a utilizatorului Corneliu Ion
cu 21 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

Labirinturi  2018 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2021   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor