Accesați

textele de proză participante (partea a II-a)

             1. Vulpea

 

          Fiecare om, îmi spunea bunicul, când va ajunge în toamna vieții, ajunge, vrând-nevrând, la nişte concluzii, pe care nici chipul, nici suflarea, nici întreaga lui făptură nu ar fi semnalat-o, ca și celui căruia moartea i-a pătruns într-o bună zi în odaie și i-a înfundat pe cap căciula, spunându-i că i-a cam venit vremea. Păi nu-i așa? Sfinte Dumnezeule! Își face omul cușmă lungă de un cot, ca să aibă cu ce-și acoperi țeasta, mai ca lumea, dar dacă i s-a terminat fitilul la lampă și apoi amnarul, cremenea și iasca – cine, mă rog, asupra vieţii în general, asupra propriei vieţi, asupra impulsurilor şi-a sentimentelor care-au dominat-o mai poate scoate fluierul de la brâu ca să-i zică o bătută de-o să stea, fir-ar naibii, și chisnovita moarte, smerită ca-n povetsea lui Ivan Turbincă? Măi, măi!... Trece toamna și nici nu vom avea timp, cu bunicu’ ista, la așternut povestea în așa fel, ca pe la miezul nopții să mă treziți domniile voastre și să o iau de la început. Și apoi, câmpia română în amurgul toamnei e plină de poezie. Lanurile cu porumbul încă necules, perdelele înalte de mătură cu fructele arămii aplecate spre pământ ca o ploaie de artificii ascunzând privirii lacome tarlaua cu dovlecii mari şi albicioşi, şi soarele ridicat fercheş deasupra, toate astea dau încredere omului de la câmpie că iarna năpraznică va fi şi ea trecută cu mai puţine griji şi fac să i se strecoare în suflet nădejdea primăverii care o să vină. Într-o astfel de toamnă, dincolo de păduricea de salcâmi, undeva în câmpurile unde-şi aveau sătenii mei viile, bunicul mă luă, într-o noapte, să prindem vulpea care tot da târcoale coteţelor de găini din sat. Îşi instalase o colibă, undeva, la marginea viei sale, în plin câmp, unde pusese, ca momeală, câteva păsări jumulite şi nişte porumbei vii, legaţi de picioare cu un capăt al sfoarei ce se termina la câte un capăt de par. Fâlfâitul aripilor, făcute de porumbeii care încercau să se desprindă de parii de care erau legaţi, după spusele bunicului, puteau ademeni, în plină noapte, vulpea care bântuia prin acele locuri. Îmi era milă de porumbeii aleşi drept momeală, dar, aveam încredere în bunicul, că lucrurile nu se puteau termina prost pentru ei. La urma urmelor, ascunşi între pereţii colibei cu înveliş din paie, învelit în şuba bunicului, şi cu el alături, nu aveam decât a ciuli urechile, când la zbârnâitul porumbeilor (ce încercau să se desprindă din laţul strâns de picioare, după care imediat urma ecoul unui zbor frânt prin troienele de zăpadă), când la marginile lizierei cu salcâmi, dinspre care bănuiam eu, că are să se ivească vulpea. S-a gândit bunicul, că, totuși, trebuie să fie pe undeva pe lume dreptate, că dacă i-a promis bunicii o blană de vulpe, „Doamne-ajută”, că doar Domnul ce are a chibzui? Vine totdeauna, pentru fiecare, o vreme să stea pe un tron ca cel al împăratului. De ce n-ar fi răsărit un grâu de toată frumusețea și pe ogorul sufletului său? Apoi, nu ştiu câte nopţi s-au scurs fără să se întâmple mai nimic, doar urechile noastre, ciulite către orice zgomot, pot povesti. Închipuiţi-vă, în puterea nopţii, cum și spun bătrânii noștri, că nici greierii pe țarină, nu mai îndrăznesc să ţârâie, c-ar pica cerul pe ei, de atâta linişte, așa era de pustie stepa dobrogeană la sosirea toamnei. Aşa ar fi fost, dacă nu era și bunicul alături. Altfel, mi-aş fi spus şi eu: Măi, măi!... ce de idei îi mai trec uneori, omului, prin minte. Nopţile alea au şlefuit câte ceva, printre gândurile copilului aflat atunci în pustia câmpiei dobrogene. Dar, cui îi păsa! Bunicul era alături, şi capcanele lui aveau să atragă vulpea către laţul ce i se întinsese. Într-o seară, pe când băteam cărarea spre locul nostru de pândă, am întâlnit un grup format din trei vânători. I-au arătat bunicului trofeele vânate în după amiaza acelei zile: câţiva iepuri şi o vulpe roşcată.

          – Unde aţi vânat-o? a tresărit bunicul.

          – Tocmai dădea roată viei dinspre păduricea de colo...”, au arătat vânătorii, cu palma îndreptată în zare.

          Bunicul n-a zis nimic. A pipăit blana roşcată, apoi le-a urat drum bun:

          – Rămâneţi cu bine!... Noi doi – arăta înspre mine – vom vâna, diseară, o vulpe aciuată prin aceste locuri. L-am privit cu mirare, în seara aceea, pe bunicul, întrucât se aşezase dinaintea colibei pe un braţ de paie şi nu mai avea chef să agaţe sforile la porumbei în parii înfipţi prinprejur. Nu pricepeam de ce bunicului îi pierise tot cheful.

          – Nepoate! mi-a zis. Vulpea aia era trofeul visului meu, flacăra visului meu era... Şi acum nu mai înseamnă nimic. Privea în zare, de parcă ar fi văzut uliul care-i răpise visul.

          – De ce, bunicule?

          – Am văzut-o, ea era. În mâinile vânătorilor aceia. De acum încolo, visele, vor rămâne numai vise. Şi ne-am întors spre casă, dar fără trofeul unui asemenea vis la cingătoare. Abia atunci, acolo, am realizat că fiecare, undeva în adâncul sufletului visează să pună o fiară pe fugă, să o ajungă și s-o doboare cu mâna lui. Dar vine o batjocure, ca o pală de vânt, și totul sfârșește de parcă nici n-ar fi fost. Niște versuri, citite cândva, îmi șuierau ca vântul în firele de telegraf: „Au spus că după noapte vin zorii/ şi iubirea/ apoi./ Dar noaptea stăruie şi nu se luminează”.

          Am mers, cu pași greoi către casă, de parcă ne-am fi cărat, unul pe altul, în spinare. Am găsit soba de chirpici, încinsă de la rădăcinile de floarea soarelui puse de bunica, că numai ce am și cârnit de-a curmezișul ei și nu după mult timp am adormit. Și am visat o noapte cu iz de basm. O lună mare și orbitoare se ridicase deasupra satului. Câțiva vânători porniseră, drept peste arăturile de toamnă, cu chiote și fluierături, gonind o vulpe roșcată, din a cărei mușcătură din jurul gâtului, făcută de câinii satului, curgeau picături de sânge. Apoi când au văzut că era pe moarte, s-au năpustit asupra ei cu ciomege și bâte. L-am căutat din priviri pe bunicul, dar nici el nu vedea frumusețea fâneței pe care căzuse vulpea, nici strălucirea ochilor ei atât de asemănători cu luna roșie de pe cer. Şi, noaptea aceea de demult, încă mai stăruie în mintea mea, cum cred că și luna mai stăruie în ochii stinși ai vulpii ucise.     

 

        2. La răcoare

          Din afara zidurilor închisorii totul este acceptat ca o linişte benefică de toamnă. Zăngănit de cătuşe în noapte; unu-două ţipete rugătoare, dar care şi-au pierdut de mult credinţa, la 30-40 minute distanţă; vânătăi apărute peste noapte; priviri temătoare sub patronajul privirilor ucigătoare... Reţeta sigură pentru o aparentă viaţă ideală de familie de după gratii. Dacă auzim mai multe cătuşe acolo înseamnă că suntem mai în siguranţă aici? Unde se termină acolo şi unde începe aici?
           Ore de ieşit în curte, ore de masă, ore de somn, ore de sport... Toate însumând nişte ore de viaţă sau de moarte, adică ore de luptă neîncetată.
           Omul nostru, înainte de a primi paşaport de condamnat, s-a plimbat într-un alt cerc. Credea despre sine (o fiinţă lungă cât trei picioare şi slabă ca un praz încălţat în măsline) că e un om mare şi privea lumea de parcă ar fi fost călare pe calul lui Mihai Viteazul, despre care era sigur că auzise ceva. Mergea agale prin faţa vitrinelor de pe Calea Victoriei încărcat de pungi, măturând cu paltonul călduros frunzele aduse de vânt din parcurile din apropiere. Parfumuri scumpe îi serveau pe post de mască de oxigen împotriva mirosului de urină de pe stradă. Încerca să evite din reflex, cu pantofii săi de firmă, dârele ce se prelingeau de pe trotuare pe stradă, ca mai apoi, în faţa unui canal puturos, să se unească. Minunată lecţie de geografie! Pe stradă, povestea Deltei Dunării, de la izvorul Dunării şi până la eliberarea în Marea Neagră, era exemplificată pentru orice doritor într-un mare atlas cu poze.
           Aceleaşi mizerii defectuoase îi strâmbau nasul într-un alt mediu, dar aici unde îşi petrecea o mare parte din viaţă, pe unde îşi făcea plimbările de seară încă de când nu se putea lega singur la şireturi, aici unde se întâlnea cu fiinţe asemănătoare lui, unde se strângeau în braţe şi luau parte la, poate, unele dintre cele mai intime întâlniri ale lor, îi păreau perfect normale, naturale aş putea spune, la fel ca degradarea mamelor cu prunci în braţe, cerşind pe la colţurile străzii, bătrânii degeraţi de frigurile iernii sau de cele ale regretelor şi vinovăţiei, mirosul de groapă comună de la marginea oraşului, asfaltul zgâriat de unghiile foamei, bălţi de lacrimi de copil mutilat de voie, de nevoie, de forţe cunoscute ca mamă şi ca tată sau de forţe necunoscute (pentru a-i provoca ceva trecătorului: silă, dezgust,milă şi astfel să întindă o mână parfumată, încărcată cu vreo doi bănuţi şi, bineînţeles, la o distanţă potrivită pentru a nu lua cine ştie ce microbi), câini flămânzi gata să îşi devoreze şi vecinii de carton, şobolani nervoşi, scuipând în stânga şi în dreapta, că trebuie să-şi împartă tenebroasele case cu vieţuitoare care până atunci se fereau de ei… toate acestea şi altele pe care le-am trecut, probabil, şi eu cu vederea , par ceva normal în închisoarea noastră, iar dacă un gând de omenie dă semne că se trezeşte este înăbuşit şi supus să accepte o normalitate dictată. Îi plângem de milă unui condamnat pe (ne)drept, dar rămânem insensibili în faţa sutelor de vieţi alunecate la picioarele noastre, pofticioase la covrigul din care muşcăm nepăsători şi, mai mult, suntem resemnaţi în faţa propriei sentinţe.
           Primind paşaportul, ex-omul nostru şi-a schimbat doar hainele , iar la întâlniri a fost pus într-o altă funcţie. Aceleaşi locuri murdare prin care să se plimbe, acelaşi aer curat de respirat în curte, aceleaşi priviri moarte pe podeaua rece şi umedă, acelaşi râs batjocoritor al celui care se ştie ocrotit. Se luptă în continuare pentru viaţa lui, pentru o moarte “demnă” , mâncare, somn sau procesele de micţiune. Îi pare o luptă crâncenă când el până atunci luptase doar pentru ban, iar celelalte veneau de la sine. Deşi există aceleaşi legi peste tot, aici este mai important codul bunelor maniere care trebuie respectat cu stricteţe.
           Nu contează cine ai fost, cine ai crezut că eşti, dacă te-ai redescoperit, cât ai luptat, cum ai luptat, nu contează nici măcar dacă mai respiri la sfârşitul unei zile. Eşti definit printr-un număr de pe uniformă, căruia, cu timpul, i se şterge şi cel mai accentuat contur al feţei, devenind asemenea frunzei pe care ai călcat la capătul aleii – zdrobit sub greutăţi necunoscute, lipsit de identitate.
           Luptele date de-a lungul vieţii te duc în locuri din ce în ce mai strâmte (natură, corp uman, clădiri, birouri,maşini, celule, sicrie) din care vei simţi toamna târzie din ce în ce mai aprig.

 

      3. Labirinturile mele autumnale

 

          Mirosurile toamnei sunt împrăştiate peste tot. Îţi vine să muşti din toate fructele, îţi vine să cânţi toate romanţele şi Doamne, câte nu-ţi mai vin! Se pictează alte tablouri, folosind aceleaşi nuanţe şi pinacoteca se îmbogăţeşte cu opere de recunoaştere universală. Am impresia că frunzele îngălbenite foşnesc în do major şi-mi impun ascultare. Mă supun şi îngân şi eu tot ce mi se oferă. Urmăresc solfegii noi sau poate vechi, dar cine mai ţine seama de ceva, în acest iureş al unei astfel de toamne. Crengile copacilor se dezgolesc pe muzica lui Vivaldi, iar noi, privitorii admirăm nuduri superbe, cu gânduri duse fiecare pe unde putem.

          – Hei, tu frumoasă doamnă, mă răsfeţi cu culori sau cu mirosuri?

          – Îţi dau tot din slava bogată a anului! Bucură-te, încântat să fii în toate anotimpurile! Din blândeţea mea, nu opresc nimic, cadouri fac şi avut vreau să fii.

          – O să-ţi scriu un poem şi-n pragul iernii, te rog, să-l citeşti numai tu!

Am conspirat şi contemplat aşa cu doamna toamnă, până când culorile s-au transformat în griuri şi noaptea în interminabilă. Visam în arămiu şi rubiniu, culegând ultimile stele căzătoare.

Nu ştiu de ce prevăd păreri de rău, la gândul că minunata mea doamnă îşi va încheia existenţa cu o fulguială, aşa ca o bătaie de joc aerian, umilind frunzele roşii, galbene şi încă altele puţin verzui. În grădinile golaşe, piramidele din coceni tronează semeţe şi îngână sunetul vântului nebun de fericire.

          – Toamna mea dragă, ştii unde sunt poeţii plecaţi? Nu găsesc niciunul să-ţi cânte-n poemele lor frumuseţea, începând de dimineaţă şi terminând tocmai în zori.

          – Or fi şi ei obosiţi de la strânsul strugurilor! Când dă mustul în fiert, trebuie degustat şi cine este mai priceput decât poetul? Cântă toţi, acolo, bucurându-se!

          Nu se face mustul vin,

          Vă spun eu, aşa încet,

          Dacă nu e descântat,

          De vioară şi poet.

          – Dar de pictori, ce ştii?

          – S-au dus după culori, căci... întrecându-se cu mine, li s-au cam terminat!

Şi când or să vină, o să le spun aşa:

          Dragii mei, o să vă pun din nou la încercări,

          Să văd şi-acum de-o să mă întreceţi cu pictura,

          Căci  am adus culori din alte zeci de zări

          Şi pensula v-o rup, de nu, cu vin vă închid gura!

          – Şi vioriştii, de ce nu sunt pe aici?

          – Se odihnesc, deseară avem concertul pentru must, dovleac şi pastramă de oaie.

          – Ah! Ce vremuri, doamna mea! Mă scutură realitatea şi-mi duc mâna la tâmplă, pipăindu-mi firele albe de păr, altădată în culoarea frunzei tale.

Acum...anotimpul toamnei, cu ceţi groase şi pătrunzătoare în om, în anul acesta, văd că are o altă preocupare. Acceptă soarele să stea mai mult pe pomi, pe oameni, pe arături, pe păsări, pe cer, într-un cuvânt este îngăduitoare.

          – Şi desfrunzitul copacilor mi s-a părut mai întârziat, de ce toamnă, dragă?

          – Am îmbătrânit şi eu, mă mişc greu, mi-am cam pierdut imaginaţia şi vă las pe voi, oameni dragi, să faceţi ce vreţi.

          – Lasă-ne! Ne bucură cum vântul în infirmitatea lui, abia atinge crengile copacilor şi-avem timp ca mirosul strugurilor, să-l savurăm pe îndelete, apoi să avem grijă de pere, de mere roşii... Ei! Cum ai tu grijă de noi!

Numai soarelui singuratic şi extrem de binevoitor priveşte lumea de sus.

          – Îmi pare rău, că se sfârşeşte sărbătoarea verii. Dar, mai rău îmi va părea că tu, soarele meu frumos în curând vei sta ascuns după norii morocănoşi, nelămurit de ce a trecut atât de repede vara.

          – O să fiu un soare supărat, dar la gândul că imediat o să vină primăvara, îmi va fi scurtă tristeţea.

          – Atunci, să ne întindem palmele şi frunzele din cerul mirat, să cadă ca ploaia grăbită.

Mi-a trecut vara printre degete şi nu mi-am picurat în suflet destul asfinţit şi nici răsărit, doar lacrimi pure din sufletul meu, întru trecerea timpului hain. Mă-mbrac în catifeaua  cătălinelor şi împreună cu dorul din fotografii, urc dealul speranţelor, spălat în ultima vreme de atâta ploaie de gânduri.

          – Te iubesc, toamnă! Nu lua în seamă, tânguirea mea de om cu inima-nlăcrimată. Mă rog, să te prind coborâtă peste munţi şi câmpuri şi la anul.

          – Ce spui, mă aştepţi?

 

 

        4. Toamna papagalilor

   

          Ce frumoasă e toamna aceasta cu infinite nuanțe policrome si provocatoare pentru artiști! Un duș fin pudrează iarba cu stropi minusculi trimițîndu-ne în bibliotecă pentru că iarba oricum nu mai crește ca să-i urmărim foșnetul ori să-i simțim mângâierea sfioasă de câte ori o cercetăm curioși sau doritori de senzații ecologiste. Copacii bătrâni se eliberează de povara frunzelor pentru ca va veni iarna si o pătură de omăt va fi în mod paradoxal mai călduroasă. Cei tineri mai cochetează dansând unduindu-se în bătaia vântului și renunță greu la frunzișul ce le conferă eleganță și flexibilitate. Se anunță eclipsă totală de prețuri și valuri de ploi de metafore–n concurs. Papagalii sunt penibili în campania electorală - fiind toamnă culorile lor sunt palide, dar orgoliul lor e prea mare ca să mai observe, iar aplaudacii lor orbiți de interese nu o fac nici ei. Uneori o ceață misterioasă îmi ascunde temporar orizontul și nimic nou nu pare să urmeze, dar nu se știe niciodată. La cramă vinul fierbe în butoaie șoptind poveștile cutremurătoare ale genezei care pe cunoscători nu-i deranjează, prefigurând arome subtile si fine desfătări viitoare. Ce mai contează agitația unor papagali coprofagi? Toamna-i frumoasă și veselă sub semnul lui Bachus! Tescovina șugubeață e și ea o precursoare a optimismului. Cine a văzut acrobația frunzelor de stejar din înaltul cerului spre pământ și baletul sincron al pomilor dintr-o livadă pe fundalul cerului albastru si al pădurii galben-arămii din zare nu mai poate fi întinat. Las bancherilor grija managementului incertitudinii și-mi permit să fiu atent mai mult la transformările cromatice ale peisajului decât la psittacines a căror bălăcăreală nici măcar nu mă distrează. E totuși toamna lor, dar ne mai rămâne și nouă câte ceva. Totul e să nu interferăm cu ei și să transformăm în metafore aroma aspră a mustului limpede și rubiniu, tânăr agitat și neliniștit ce vrea să ne binedispună ca să-i păstrăm o amintire plăcută până va ajunge la maturitate când ne va stimula imaginația și ne va impulsiona creațiile. Ce să facă bietul poet cu muza adormită-ntre butoaie?         

          – Sfințește părinte odată zaibărul și slobozește-l spre degustare! Bacantele așteaptă deja semnalul. Misterele dionisiace așteaptă să fie explorate!

          5. Prizoniera toamnei  

 

              – Știi că la Muzeul Toamnei se întâmplă fenomene fantastice?

            – Cum așa? se miră David, în timp ce schița un desen cu mulți cocori. Își ridică privirea, dorind să dea importanță cuvintelor mele, deși îl pufni râsul.

            Abia trecuse de amiază, iar cerul se înfuriase, răspândind fuioare cenușii. Vântul le fugărea trufaș, lăsând impresia că vrea să le facă în ciudă. Pete vineții se cuibăreau în hamacul culorilor mai puțin răsfățate. Începuse să-mi fie frig și mi-am încheiat hanoracul. Am măsurat terasa în lung și-n lat, cu brațele încrucișate. Din când în când îl priveam pe furiș. Părea concentrat asupra pânzei de parcă o spărgea și o cosea cu fire asortate. Uneori înclina capul, schimbând unghiul. Îl înclinam și eu. Din tablou se revărsa un pârâu. Mă repezeam să-l strâng, dar cel mai bine îl înfășuram ca o binecuvântare…

            – Vreau să înțeleg ce e dincolo de imaginația pictorilor, deci, și a ta!

            – Ei, e lumea în faze speciale, mi-a răspuns, dând drumul unui cocor spre vârful unei păduri de brazi.

            Eram pe terasă. Îmi plăcea să stau lângă David ore întregi, să-i urmăresc privirile cum alunecă pe șevalet, să-i las gândurile să se rătăcească fiindcă totdeauna cerea timp în care să-și coordoneze inspirația.

            – Hai, mai așază un cocor acolo, și îi arătam cu degetul o pată verde-închis, de parcă aș fi dorit să mă pun bine cu acest anotimp în care fiecare suflare își deretică prin hambarele sinelui.

            – Acela are mai multă lumină, dar e marginalizat de crezul care clocotește în strâmtoarea de după-amiază.

            Nu înțelesesem nimic, dar nici n-am cerut explicații.

            David își ridică privirile de pe schiță și surâse.

            – Ești acolo, femeie-cocor, dacă asta vrei să afli. Te vei învârti în jurul lunii. Cum mai știi tu să străbați cerul cu pacea, fie și numai într-o singură aripă, ciugulind cămașa norilor…

            Nu l-am lăsat să continue.

            – Știi că muzeul de toamnă e abstract? File suprapuse, cataloage strident împăienjenite și un coordonator excentric. La noapte aș vrea să-l vizităm.

            M-am apropiat de el și l-am sărutat. Îmi dăduse de înțeles că dincolo de lume e un mister pe care vrei să-l păstrezi în căni de lut, să-l faci să te caute, să se înfurie, să-l înnebunești.

*****

            Trecuse de miezul nopții. Strada sfida întunericul și împărțea bacșiș ploii. Aveai senzația că are un singur sens, nu-l puteai devia, însă puteai fi trubadur ori un semn de trecere pe tabla unui începător de exerciții nautice.

            David râdea și-mi povestea că de mic a știut să-și fixeze talpa într-o evadare specială. Mă enerva cumva. Subestima dorința mea de a fura puțin aura artiștilor și de a marca doar copacii care-și vor fi încuiat ozonul într-o nucă.

            Ușile erau larg deschise. O mulțime de admiratori, ca o mare de somnambuli pretențioși. Ne-am amestecat printre ei. O senzație plăcută îmi cuprinse inima. Tabloul lui era acolo. Pe simeze și pe terasa noastră de acasă. Același. Neterminat. Numai că aici era un fel de rege și mă chema. Avea o creangă dezbrăcată și un pârâu șugubăț peste care se pălmuiau, de zor, așchii de ceață.

            De cum l-am zărit am zis că-i al nostru. L-am prins pe David de mână și am pătruns în acel cadru. Am dat de un mic imperiu, ușor dezordonat, și o avalanșă de frunze bătrâne. Am intrat în ele până la gât. Înotam împreună, căutând un deal ceva, să ne ducă în cârcă.

            Pentru că citisem destul despre scriitorul anonim, l-am invocat ca pe un idol. Știam că hrana cea mai gustoasă e la masa lui. Și, tot acolo, o cutie cu zăvoare. Trebuia doar să ghicești codul și să ai norocul de a se declanșa faza lunii pline, în pieptul tău. În schimb, puteai risca să te tratezi cu leacuri amnezice.

            Apoi am întâlnit un fenomen al fântânilor. Toate erau pline, unele cu senzații domnești, altele serveau vin la crâșmele inimii, iar câteva erau împletite cu fire de borangic. Așa e, va să zică, în mintea artiștilor! Mâna lor poate fi sărutată cu plecăciune, e un fel de baghetă. Dacă ai norocul să te atingă, înseamnă că un înger ți s-a așezat pe umăr. Eu am avut. Mi-era foame pentru că toți cărturarii erau flămânzi. Mi-era seară pentru că toate malurile își înălțaseră gâtul să fure bruma de pe cugetul omului simplu. Mi-era toamnă pentru că lăsasem corabia inimii în derivă și lovise un colier de stânci. Dar aici nu era vreme pentru orânduieli. Toate se petreceau prin prisma unei căderi din turnul penultimilor cascadori. Până și albinele glumeau pe seama uimirii mele. Sculptau în trunchiuri de copac și își instalau stupii acolo. Făceau parte, desigur, din compania lui David. Începusem să cred că, într-o altă viață, mă voi naște înainte de eclipsa cu efect de bumerang, din care vor fi plecat, acum, cocorii…

            David se înțepase într-un ghimpe. Șchiopăta. Soarele își întinsese aproape tot arcul. I-aș fi pus un lanț, să-l dau mai încolo, să mă furișez în rândul întâi ori de câte ori vreau să discut despre discul de platină al imaginației brute.

            – Să ne așezăm, m-am adresat lui David.

            Imediat se pornea un loc arid, de parcă ar fi fost desțelenită o grădină antică. La câțiva metri de noi patrona un lac și el pictat cu talent. Deodată, am făcut ochii mari. Din apă se ivi un trup de femeie. Pe brațe ducea un paner cu inițialele mele. În coș - câteva gutui și o hârtie mototolită pe care cineva scrijelise ceva: prizoniera de toamnă a evadat?!

            Era tânără și o invidiam pentru asta. Stăpână pe gesturi, se apropie de David:

            – Ai aici zarul pe care mi l-ai dăruit în târgul dintre anotimpuri. Și cele două monede din care ai alungat pajura… Apoi, îi întinse mâna. David o prinse fără ezitare. Aveam impresia că e o strângere reciprocă, simțeam asta. Doamne, am zis, de ce privirea mea cade ca o binecuvântare peste ei când aș putea să ridic un zid astfel încât ea să rămână de partea cealaltă?

            Pe ușa unei colibe apărută de nicăieri se zărea focul într-o vatră. Asta îmi mai trebuie! Poate e și o cană de vin, ceva, acolo! Când am privit mai bine, rochia tinerei era la fel cu rochia mea. Pe ea se așeza mai bine, dar și eu o purtam cu mândrie. Abia atunci am realizat că mi-era frig. Chipul lui David se lumină dintr-odată. Îi căuta privirile, parcă se temea să nu dispară, iar ghimpele acela i se mutase în inimă.

            – Te doare? l-am întrebat.

            Nu mi-a răspuns.  

            – Te doare? l-a întrebat și ea.

            – Rău, a zis.

            Apoi s-a îndreptat spre mine. Am numit-o femeia fără nume. Avea privirea senină și i-am zărit ceasul de la mână. Mi-am amintit că și mie îmi dăruise tata, demult, unul asemănător. Un fior îmi trecu prin inimă. Ceasul meu dispăruse. M-am fâstâcit și nu am îndrăznit s-o acuz de nimic.

            – Dar pe tine te doare? a mai zis, privindu-mă în ochi.

            – Eu am lăsat durerea la intrare, știi… e ca la circ, cred că sunt fericită.

            – Lasă asta. Spune drept: cine a lăsat poarta deschisă și de ce? Tu m-ai chemat, nu-i așa? Îți eram datoare dintr-o primăvară în care ai investit în mine.

            Amândoi mi-erau dragi. Aveam impresia că o diademă se tot plimba pe deasupra lor. Îi vedeam bucurându-se și le trăiam bucuria. O vedeam alintându-se și o admiram, o simțeam trădându-mă și eram convinsă că David îi aparținuse de-o viață.

            Brusc, se făcu dimineață. Soarele se răsfăța, frângându-și razele de stânci. Se zăreau carele cu mere traversând dealuri și viile golașe amestecându-și corzile ca un cântec de bețiv. Un câine ciobănesc își plimba mioarele, iar sus de tot, la poalele cerului, câțiva ulmi își verificau înălțimile. Pădurile făceau inventarul vreascurilor și al noilor chiriași. Am făcut stânga-mprejur și m-am frecat la ochi. David dispăruse. Nici tânăra aceea nu mai era.

            Am început să-l strig. Vântul se arăta distrat și o mulțime de castane se agățaseră de rochia mea. Mirosea puternic a crizanteme, însă nu le zăream.

            După câteva minute, din pragul colibei, a apărut ea.

            – Du-te, mi-a zis, te așteaptă!

            – Dar e al tău, am replicat, eu împletesc coșuri pentru ghebe, știi câte încap în toamna mea?

            – Ai plâns. Șterge-ți ochii. David e al meu numai în fotografiile cu parfum de ieri, al tău e în cea mai adevărată secvență a inimii, iubirea. Întinde mâna!

            Am întins-o.

            – Vezi? Linia vieții mele se prelungește în palma ta, mi-a zis,  crezi că poți sărăci doar pentru că i-am mai făcut, o dată, cu ochiul?

            Am început să râd:

            – Stai, învață-mă să zâmbesc și eu ca tine.

            – Cum? Ai uitat? Așa l-ai cucerit pe David. M-a iubit pentru asta, te iubește pentru că ai știut să-i împlinești existența. Inima nu are toamnă. Dacă ai știut să contabilizezi bine toate culorile, îți poți hrăni sufletul cu ele de câte ori vrei. David e autograful vieții tale. Nimic nu poate fi mai adevărat decât încrederea că-ți aparține, că nicio nuanță nu poate fi falsă atâta timp cât punctele cardinale le-a învățat pe de rost.

            Apoi dispăru, odată cu lacul din care venise.

            David mă îmbrățișa și râdea. Știa că port în piept un crez uriaș. Din când în când mai creiona câte o stare și îi dădea strălucire.

*****

            Toate diminețile mele sunt la fel de brumate. Cei mai frumoși ani locuiesc în preajma muzeelor. Au curte comună și o ieșire pe deal. Ascult cerul cum își duce rugăciunea prin cristale de suflet, sunt fan al albumelor cu frunze de stejar. Dacă îți voi povesti, cititorule, că port cămașa de anul trecut, să mă crezi. Înseamnă că nu am terminat de țesut…

 

           6. Frunza

         

          „Bine ați venit dragi copii! Mă numesc Frunză Cătălina și vă promit că patru ani vă voi îndruma primii pași pentru a deveni oameni adevărați, oameni buni”. Da! Acesta a fost primul discurs pe care acum patruzeci și doi de ani l-am rostit în fața primei mele generații de elevi. Și timp de patruzeci și doi de ani mi-am ținut făgăduiala. Iar acum... acum mă aflam în imposibilitatea de a-mi duce munca până la capăt.

          Acestea erau gândurile care îmi treceau acum  prin minte și aveam aceeași stare de neputință și enervare care mă stăpânea de atâtea luni. Am aflat cu stupoare că inspectoratul mi-a respins cererea de a continua, considerând că sărăcesc bugetul statului dacă iau și salariu și pensie sau că mă îmbogățesc ilegal.

          Priveam pe geam la copacii din fața casei, priveam la frunzele galbene care se desprindeau și eram dezamăgită, parcă trădată. Pentru mulți, azi era prima zi de școală dar pentru mine urma să fie ultima. De mâine gata, pensionară cu acte în regulă. Toamna aceasta avea pentru mine două sensuri...

          Sunetul strident al alarmei mă făcu să tresar. Îmi spunea de fapt că trebuia să mă scol și să încep programul de dimineață. Pașii mă purtară din obișnuiță în bucătărie. Am luat instinctiv ibricul și am turnat apa, zahărul și cafeaua. Mă uitam pe geam și încercam să-mi imaginez ce le voi spune copiilor. Cu siguranță vor considera că i-am abandonat. Vor crede că i-am părăsit. Deși purtată de gânduri, am luat cafeau la timp de pe foc. Mi-am turnat-o în ceașca dăruită în primăvară de copiii mei. ”Cea mai bună mamă”, așa scria pe ea și pentru mine, ei chiar erau copiii mei. Niște colegi răutăcioși, mi-au spus că nu au găsit ceașcă dedicată învățătoarei. Dar erau aceiași colegi după care o să-mi fie dor în scurt timp. Știam că de mâine totul se va schimba. Nu-mi făceam griji pentru cum o să mă descurc financiar. Chiar dacă salariul urma să fie mai mic, felul meu cumpătat, mă v-a ajuta. Singurătatea... Da, asta da. Poate că asta va fi cea mai mare povară. Am însă o grămadă de proiecte pe care voi avea timp să le duc la capăt.

          Am făcut repede un duș, lăsând cafeaua să se răcească. Din oglindă, chipul blând mă privea încercând să găsească o soluție. Am dat din umeri. Nu! Nu aveam nici o soluție. Degeaba te uiți la mine cu ochii tăi albaștri. Mai bine așează-ți părul alb. Nu ar fi frumos ca în această zi, să fii altfel decât până acum. Ai fost toată viața o damă elegantă și aranjată, cu stil. Mulți nu înțelegeau cum de nu te-ai căsătorit. Nu știau, că pentru tine dragostea a  murit în tinerețe, lăsând sufletul gol. Apoi ți-ai dăruit sufletul generațiilor de copii. Rând pe rînd, din mîinile tale au ieșit oameni. Te mândrești cu ei. Majoritatea sunt acum la licee sau facultăți, sau sunt deja oameni mari cu copii. Indiferent ce sunt, au devenit în primul rând oameni adevărați, așa cum ai promis. Hai, nu te mai uita atât la mine și du-te și bea-ți cafeaua.

          Cred că am întârziat cam mult în baie. Cafeaua s-a răcit. Nu-i nimc de-abia nu mai fac riduri. Am destule. Cu ce să mă îmbrac? Cum cu ce? Bineînțeles, costumul cel nou. E o splendoare, doar de asta l-am cumpărat. Se uită în oglinda din dormitor. Mmm, nu. Parcă îi lipsește ceva. Mai bine iau rochia roșie de lurex. Nu. Nici asta. Parcă e prea... nu știu cum. În fine o să iau sacoul negru cu o bluză frumoasă pe dedesubt. Poate cea roz. Ba nu. Nici asta nu se asortează îndeajuns. Uite: Asta albă e perfectă. Are și nasturii asemănători cu fusta primită... da tot primită. Dacă asta-mi place... Și costumul care l-am cumpărat săptămâna trecută îmi place dar parcă nu-mi vine să-l îmbrac azi. Le voi arăta tuturor o față veselă. Nu trebuie să se știe ce este în sufletul meu. A venit toamna dar și toamna poate fi un început, nu numai primăvara.

          Stau ca o aiurită și mă moșcăiesc de parcă nici nu-mi vine să mă duc la școală. Hai, zâmbetul pe buze și dă-i drumul, altfel ai să întârzii. Ar fi culmea, patruzeci de ani nu ai întârziat și acum să o dai în bară.

          Viitoarea pensionară închise ușa cu grijă. Își aranjă gulerul și coborî atentă scările din fața casei. Ar fi trebuit să schimbe ochelarii dar se amăgea singură spunănd că vede perfect cu ei.

          Aerul de dimineață al toamnei îi mângâie fața nefardată. Nu-i plăcea să se fardeze. O făcuse foarte rar. Nu avea de ce să ascundă ridurile care săpaseră la colțurile ochilor.

          – Bună dimineața, doamna învățătoare!

          – Bună dimineața, Emil. Doamna Caragea, bună dimineața! Gata, gata?

          – Gata, doamna învățătoare, gata. A-nceput școala.  

          – Bine, Emil. Ne vedem în clasă. Ceremonia de deschidere a fost anulată din cauza firmei care se ocupă cu renovarea școlii. Veți intra pe la profesori în școală.

          Copilul se îndepărtă dar tot îl auzi spunându-i mamei parcă avînd în glas o dojană:

          – Ti-am spus mamă, că nu ne părăsește? Ți-am spus. Vezi că am avut dreptate?

          Îi venea să se întoarcă, să-l strângă în brațe și să-i spună că dacă pleacă nu e vina ei. Alții au hotărât asta. Alții pe care și ea i-a votat. Dar învățătoarea merse mai departe. Trecu prin parcul din apropierea școlii. Deja se auzea hărmălaia din apropierea ei. Era același zumzet din fiecare an, același zumzet pe care n-o să-l mai audă sau pe care n-o să-l mai simtă în același fel.

          Privea copacii de parcă acum i-ar fi descoperit.Mai aveau încă frunze, deși multe erau deja picate pe trotuarul proaspăt asfaltat. În suflet o podidea plânsul, dar în privire avea un zâmbet cald. Și-adusese aminte cum în primul an, un copil mai șugubăț spusese că el n-are ce să învețe de la o frunză... Și toți au râs. Dar au plâns apoi când s-au despărțit de ea...

          Intră în școală, salută colegii de parcă ar fi fost o zi obișnuită. Toți știau. Își luase deja la revedere în vară, când sărbătorise intrarea la pensie. Dar știau că azi, urma pentru ea, să fie cu adevărat ultima zi.

          Luă catalogul clasei a patra A. Știa că nu va avea nevoie de el. Oricum îi știa pe de rost conținutul, de la Alupoaicei la Zainea. Erau copii minunați, talentați. Majoritatea erau copii de țărani. Unii ajutau în gospodărie la culesul recoltei, la îngrijitul animalelor dar niciodată nu lipseau de la ore. La început da, însă de fiecare dată, rezolva această problemă.

          Ajunsese aproape de clasă, unde un domn mai în vârstă aștepta, alături de un tânăr. Ultimul avea un frumos buchet de trandafiri. Erau florile ei preferate.

          – Aaa! Domnul Ganea, ce surpriză frumoasă. Cât mă bucur să vă revăd. Nu-mi spune că el este Mihăiță.

          – Bună dimineața, doamna învățătoare! Da, el este... Mihai. Băiatul meu.

          – Bună dimineața, doamna Cătălina. Eu sunt Mihai Ganea și ...

          – Încântată să te cunosc Mihai. Lasă că vorbim după ce strigăm catalogul.

          Din spate, un domn la fel de în vârstă ca și Cătălina, se grăbi să îi ajungă înainte de a intra în clasă.

          – Bună dimineața, Cătălina!

          – Bună dimineața, domnule director! Așa repede în inspecție?

          – Nu, Cătălina. Voiam să-ți prezint pe Mihai Ganea, tânărul nostru dascăl. El va prelua clasa a patra A. Dar văd că deja am ajuns târziu.

          Cătălina rămăsese pentru o clipă înmărmurită. Nu îi venea să creadă ce spunea domnul director, deși acesta nu glumea niciodată. Nici măcar la petreceri. Era un om prea sobru pentru a face glume.

          Da, așa era. Copilul fostului elev urma să preia clasa și Cătălina avea în inmă un sentiment confuz. Îi părea rău că nu poate preda și anul acesta, dar gândul că un tânăr, așa cum fusese și ea acum patruzeci și doi de ani, va prelua munca ei, că acest  tânăr este și copilul unui fost elev, îi umplea pieptul de mândrie.

          Au intrat în clasă, unde spre surprinderea ei, pe lângă copii așteptau, parcă la fel de cuminți, douăzeci de oameni maturi. Erau toți, elevii ei din primul an, cărora le predase la această școală. Toți cu un trandafir în mână, așteptau parcă plini de emoție. Printre ei se regăsea și directorul inspectoratului județean și el un fost elev.

          Cătălina îi privea și nu îi venea să creadă. O podidiseră lacrimile pe care cu greu reușise până atunci să le oprească. A vrut să spună ceva însă ușa se deschise cu putere.

          – Bună dimineața, doamna învățătoare! Măă scuzați că am întârziat. Era Zainea Gabriela, mama elevei cu același nume și ea fost elevă de-a ei. La fel ca acum patruzeci și doi de ani întârziase la prima oră.

          Ca la un semn, toți s-au îndreptat spre catedră să o îmbrățișeze. Printre lacrimi, Cătălina găsi puterea să zâmbească. Era copleșită de sentimente. Dintre toate, cel mai puternic, era acela că munca ei nu fusese în zadar. E adevărat, pentru ea urma un nou început, dar ce lăsa în urmă, era ca rodul acestei toamne frumoase.

          Au stat patru ore, au povestit, au râs și au trecut mai ușor peste momentul despărțirii, copiii deja acceptându-l pe noul învățător ca prieten. Doar era ca și copilul ei. Apoi Cătălina și-a luat la revedere și a plecat.

          Undeva pe aleea pricipală din parcul trandafirilor, asfaltul era plin de frunze ruginii. Era însă și o Frunză în toamna vieții, o Frunză cu brațele pline flori.

        

          7. Toamna – prinţesa cea bogată

 

            A fost odată un împărat şi o împărăteasă care stăpâneau întregul pământ. Din fire erau buni la suflet şi  supuşii erau fericiţi că au asemenea stăpâni. Singura lor întristare era că nu aveau copii care să le moştenească împărăţia. Făceau milostenie la toţi nevoiaşii, iar aceştia se rugau pentru împlinirea dorinţei lor. În cele din urmă, aproape de anii bătrâneţii, femeia rămase însărcinată. Mare a fost bucuria întregului ţinut. După nouă luni împărăteasa născu patru fete, una mai frumoasă decât cealaltă. Vestea se răspândi  în cele patru zări.

            De bucurie împăratul invită la eveniment prinţi şi prinţese de pe întreg pământul. Dar nu uită nici de zânele ursitori. Totuşi, ferindu-se de vreo prorocire nefavoravilă din partea celei de-a treia zâne care era mai răutăcioasă, se făcu că uită de ea şi n-o invită la marea sărbătoare din grădinile palatului.

            A fost mare veselie! Către miezul nopţii au apărut cele două zâne bune care au ursit celor patru fecioare:

            – Prima născută să poarte numele de Primăvara şi să aibă părul negru ca pământul, cu chipul surâzător, să fie veselă şi însoţită de parfumul florilor, iar natura să renască la viaţă pe unde va trece ea.

            – A doua fecioară să se numească Vara, să fie blondă şi să răspândească în jurul său multă lumină şi căldură. Pe unde trece ea  să fie primită cu braţele deschise şi să fie înconjurată de oameni harnici şi devotaţi.

            – A treia născută se va numi Toamna, va avea părul roşcat şi va purta cu ea atât belşugul cât şi melancolia.

            – Ultima născută va purta numele Iarna, părul său va fi argintiu şi va duce cu ea atât bucuria copiilor cât şi asprimea gerului când se va înfuria.

            Deodată sosi pe neaşteptate a treia ursitoare. Plină de furie le ursi celor patru fecioare ca să se rătăcească şi să nu se mai întâlnească niciodată. Cu toate implorările, rugăminţile şi scuzele împăratului, zâna rămase neînduplecată de la cele hotărâte şi părăsi împărăţia la fel de furioasă ca la venire.

            Împăratul şi împărăteasa se întristară şi zile la rând n-au mai ieşit din palatul lor. Fiecare fecioară a primit câte o doică şi zilnic acestea le scoteau prin frumoasele grădini ale împărăţiei. Totodată poruncise ca micuţele prinţese să fie însoţite de câte doi străjeri ca nu cumva, în zburdălnicia lor, să se afunde în pădure şi să se rătăcească.

            Timpul trecea şi prinţesele creşteau şi mai frumoase. 

            Dar cum nimic nu părea că se întâmplă din cele ursite de zâna cea răutăcioasă, împăratul îşi zise că acesteia i-o fi trecut supărarea şi a revenit asupra vorbelor sale.

            Cele patru fiice crescură mari şi ajunseră la vârsta căsătoriei. Familia de împărat îşi zise că este cazul să dea o petrecere cum nu s-a mai întâlnit pe pământ. Poate cu această ocazie prinţi vestiţi vor sosi să le peţească. Şi totuşi împăratul se gândea pe care dintre ele s-o ţină la palat? Greu de dat un răspuns pe măsură, fiindcă le iubea pe toate la fel. „Cel mai bine, îşi zise, le voi cere ginerilor să locuiască alături de mine, că-i destul loc pentru toţi!”

            În ziua stabilită prinţi şi prinţese din cele patru zări se prezentară la Împărăţie. În grădină au fost întinse mese pe care au fost puse cele mai alese bucate, iar   muzicanţii cei mai vestiţi se întreceau cu privighetorile în cântece. Era mare veselie, iar cele patru prinţese erau foarte fericite. Petrecerea se prelungi din zori până noaptea târziu sub strălucirea stelelor şi lumina blândă a lunii. Dar deodată luna începu să  dispară treptat în dosul umbrelor unor nori negrii, fioroşi, care se rostogoleau năvalnic peste coama dealului din apropiere. Se porni un vârtej şi sub dezlănţuirea sinistră a fulgerelor şi tunetelor începu o ploaie în rafale. Furtuna îi luă prin surprindere şi mesenii fugiră disperaţi care încotro apucară.

            Furtuna ţinu aproape toată noapte şi abia în zori se mai potoli.

            Împăratul dădu fuga în camerele prinţeselor, dar spre uimirea sa n-o găsi decât pe Toamna zgribulită într-un colţ tremurând de frică.

            În zadar puse împăratul ostaşii să-i caute cele trei prinţese dispărute: Primăvara, Vara şi Iarna că nu le dădură de urmă. De tristeţe că ursirea zânei cele rele se împlinise când nici nu gândea, împăratul şi împărătească  plecară la cele veşnice.

            Astfel prinţesa Toamna rămase cu toatră bogăţia împărăţiei. Dar ea dorea ca să-şi regăsească surorile şi să împartă cu ele în mod egal moştenirea părinţilor. Grijulie îşi luă câteva căruţe cu provizii de tot felul şi o ceată de voinici credincioşi şi porni la drum să-şi caute surorile rătăcite pe meleaguri străine. Şi merse, şi merse că nu mai ştia pe unde umblă. Ocoli pământul şi iar îl ocoli fără să dea de urma surorilor sale. Dar  nu abandonă căutarea. Acelaşi lucru îl făceau şi cele trei prinţese care nu ştiau una de alta.

            De mâhnire lacrimile Toamnei  se transformară în ploaie, copacii se alăturară tristeţei sale şi impresionaţi de durerea tinerei prinţese frunzele lor se îngălbeniră, apoi ruginiră şi se desprinseră de pe ramuri alcătuind un covor cromatic în calea sa.

            Astfel Toamna, prinţesa cea bogată,  continuă an de an să-şi caute surorile rătăcite de la un capăt la altul al Pământului ca să împartă bucuriile şi bogăţiile sale cu ele....

 

 

           8. Labirituri autumnale

 

           Sosită de curând din Grecia, Corina își încărca bateriile prin micul orășel de provincie, alergând spre a-și rezolva niște probleme. Îi era atât de dor de fiecare colț de stradă, mai ales că multe amintiri plăcute erau foarte vii, încă, în sufletul ei. Toamna nu o deranja, nu era nostalgică. Misterul începutului de toamnă rivaliza cu al său. În zadar ramurile-şi scuturau parfumul, uitând de pasiunea verde a frunzelor crestate, în zadar aburii vibranţi ai brumei, purtați de vântul mușcător, zbiciuiau totul în cale. Ea se bucura și aștepta schimbarea culorilor în bine, așa cum aștepta același lucru și în destinul său. În ultima perioadă avusese parte de multe... „Dacă nu l-aș fi cunoscut pe Costas, nu aș fi renunțat la facultate și acum aveam un rost. Dacă soarele Greciei nu ar fi atât de fierbinte, mult prea fierbinte pentru inima mea... iar vraja patinată a edificiilor nu ar fi fost devastatoare în lumina lunii... El m-a surprins cu garda jos, după idila ratată, în țară, cu Radu. Dar parcă există, acum, loc de lamentări! Ziceam că nu sunt nostalgică și toamna nu mă atinge. Și trebuie să mă grăbesc.”

           Iuți pasul mai departe, cu ochii pe frontispiciile clădirilor nou construite, către poliția locală, pentru a-și reface actele. Se părea că nu-și mai recunoaște propriul oraș, toate și-au schimbat locul. Îi atrase atenția un afiș enorm, puternic colorat, viu, în multe culori țipătoare, dar fără a se zări vreo discordanță între ele. Culori așezate de o mână cunoscătoare. Scrisul artistic anunța un concurs matrimonial, cu durata de o lună, mai precis în luna octombrie, care dorea să spargă mitul nostalgiei de toamnă și să creeze un fel de primăvară a îndrăgostiților. Erau selectați, pe rând, băieți și fete, câte o pereche, cazați undeva în pensiuni diferite (nu se divulgau locațiile), fiind supuși la diferite probe. Concursul avea un regulament strict, cunoscut doar de membri, încheiat printr-un contract. Perechea câștigătoare era aceea care, în decursul lunii octombrie, se căsătorea și căsnicia rezista cel puțin trei ani. În caz contrar, suma oferită drept premiu va fi returnată, la fel contravaloarea cazării, ale celorlalte cheltuieli, plus un procent mare al dobânzii.

          Ochii alunecară pe cifra ce indica miza: cinzeci de mii de euro. „Cât sunt de lefteră, m-ar scoate din toate încurcăturile, își zise în barbă, râzând. Dar după câte știu norocul a stat întotdeauna departe de mine și nu pot visa eu la acea sumă. Mai degrabă va trebui să-mi caut un job, să pot ieși din impas. Și asta urgent.”

          În ziua aceea, a începutului de octombrie, soarele a uitat să apară, iar norii îşi făceau de cap. Lepădau stropi reci ca o bură, într-o plângere ce nu mai contenea. Picăturile despleteau parfumul frunzelor răvăşite prin pădurea din apropiere, într-un miros de praf şi toamnă, dar încă nu reuşeau să schimbe total garda galbenă, nu puteau distruge stoicismul ei. Îmblânzitorul culorii își arăta umil ultimele strigăte amintind că e încă viu.

          Doi tineri se plimbau tăcuți, destul de stingheri unul de prezența celuilalt, prin micul crâng din apropierea locației care organizase jocul minții, al voinței și al inimilor. Covorul pastelat foșnea sub pașii lor, molcom, ca și cum nu ar fi dorit să trezească toamna din visare. Frunzele desprinse din pețiol își îndeplineau rolul de dansatoare eterne.

          Ea, o brunetă înaltă, cu un chip extrem de expresiv, ochi mari, migdalați cu gene dese și întoarse. Sprâncenele puternic arcuite. Pomeții obrajilor perfecți încadrau nasul fin, iar sub el se afla ceea ce avea mai frumos: buzele cărnoase, aproape exagerat de mari, ce ascundeau două șiraguri de dinți perfect aliniați, de un alb strălucitor, astfel încât zâmbetul îi lumina toată față, întregul univers chiar. Părul lung, negru, bogat, șerpuia pe umeri, pe sânii bogați și pe spate, până aproape de mijloc. Era chipul celei mai fermecătoare Carmen de Bizet.

           El, tipul Adamului atrăgător, fără a fi foarte frumos, cu trăsături trase cam din bardă: nas acvilin, șaten, buze subțiri și bărbie ascuțită. Ochii  de un verde-metalic, neliniștiți, ca valurile sub furtună, aveau mai mereu o privire greu de stăpânit. Foarte înalt, atletic și foarte tânăr.

S-au întâlnit în prelungirea curții pensiunii pentru a face câțiva pași întru cunoaștere. Parte din program. Tinerii purtau câte o brățară electronică la picior, cu scopul monitorizării permanente, în jocul de-a iubirea.

        – Ce faci?... deschide discuția Romeo.

        – Intenționez să te cunosc, răspunde Corina. Trebuie să ne cunoaștem!

        – Nu acum am întrebat ce faci, ci de revelion.

        – Probabil de revelion vom face ceva împreună, încercă să îndulcească convorbirea fata. Iar în gândul său: „ce îngâmfat e tipul. Joacă tare! Doamne, dă-mi putere să rezist și să-mi împlinesc țelul!” Dar el avea cu totul alt gând: „asta e prea frumoasă... Eu am plecat să mă recreez, am fugit de dragoste, nu vreau să mă îndrăgostesc. Cine mi-o fi trimis-o pe cap? Îi voi dejuca planurile. Sper să rezist.”

        – Câți ai? mai întrebă junele.

        – 26 bătuți pe muchie. Tu?

        – Hâmm! 23.

        – Ce tânăr ești! Și ai plecat să te însori!

        – Cine ți-a spus că mă voi însura?

        „Din nou în luptă cu viața. Lângă acest tânăr mă aflu pe drum paralel, aşteptând sclipirea de moment. Nimic mai greu decât faptul de a-ți condiționa existența, fericirea, de altcineva.”

        În clipa următoare se auzi în spatele lor un zgomot scurt și zăriră portița de la intrarea în crângul împrejmuit, cum se închide automat. Romeo alergă, sprinten, să împiedice fenomenul, dar în zadar. O plasă înaltă stăpânea impasibilă, de jur-împrejur o arie destul de generoasă, a pădurii. Băiatul privi mirat spre fata de lângă el, apoi spre gradul din preajma sa. Imediat se auzi printr-o portavoce: „Există ieșire, dar numai îmbrățișați!” Corina porni spre tânăr, dar gestul lui ferm de refuz o opri brusc. Apoi se dezbrăcă de geacă și se plimbă, ascultând foșnetul de sub picioare al stratului îmbrăcat în aur și aramă, târându-și agale haina după ea. Obosită, o întinse pe jos și se aseză comod, răbdătoare, cufundându-se în gânduri adânci, încât aveai impresia că nu va mai ieși niciodată din acea stare. Romeo începu să zgâlțâie gardul din sârmă oțelită, să-l lovească cu picioarele furios, fără sorți de izbândă. Înjură, țipă, se agită prin covorul de frunze, stârnind praful. Totul în zadar. Bura începu să se risipească, iar soarele, înciudat de atâta așteptare, le trimitea câte o pală anemică, atât cât să nu uite că există. După un timp în care patrulase de-a lungul și latul gardului, obosit, se așeză și el pe frunzele  mărunțite de atâta zbucium, cu spatele la frumoasa Corina. Ea încercă să-l atingă ca din întâmplare, însă bărbatul mânios se retrase electrizat. „Cât de puțin îmi trebuie s-o cuceresc. De ce sunt unele fete atât de vulnerabile? Nu-mi trebuie o ființă de acest gen lângă mine, deși fizic e mortală. Dar nu e bună de cluburi, pare a fi genul de soție perfectă. Sau poate îi trebuie banii... Fetele mereu au nevoie de bani. De ce nu-mi spune, că îi dau eu, fără s-o iau și de nevastă. Mare lucru... alocația mea pe o lună.” O zi întreagă de meditație în mijlocul toamnei nu prisosește nimănui. Fiecare aștepta să se înfăptuiască o minune, dar nu aceeași. Însă, cum natura are tendințele sale firești, consfințite de ea însăși, fără a cere acordul cuiva, pe la lăsatul serii, neliniștitul Romeo înțelesese rostul jocului și rosti poruncitor:

          – Hai!

         Corina, docilă, se lăsă moale în brațele lui și simți o căldură binefăcătoare, reconfortantă, pe care n-o mai simțise de multă vreme. El, o tresărire și un parfum ce-l învăluia fără scăpare, în afara legământului sufletesc, fără puterea de a se opune. Portița se ridică imediat și plecară spre locul cald, destinat odihnei, rupt total de restul lumii. Lipsit de televizor, telefon, computer sau  alt mijloc de comunicare, doar ei doi și câteva persoane care monitorizau jocul. În camere separate, actul sexual fiind interzis.

         La începutul fiecărei dimineți urmară alte provocări, cărora erau nevoiți să se supună, fiecare zi fiind diferită de cealaltă. El trebuia să gătească, ea să aducă lemne pentru foc sau apă de la izvor. Ea trebuia să spele, el să calce. Să se încadreze separat în bugetul alocat aprovizionării de la barul pensiunii. Lui nu-i ajungeau banii deoarece cheltuia o mare parte din ei pe țigările neincluse în calcule. Corina făcea economii și-l împrumuta sau îi cumpăra țigări. Operațiunea călcatul hainelor trecuse tot pe mâna fetei, neîndemânarea lui se dovedea a fi greu de suportat. Nu și gătitul. Aici se părea că are pasiune. Convorbirile erau cele de rutină. El atacând, ea aplanând cu multă bunătate și noblețe. În una dintre seri, la o boxă, dintr-o dată se auzi muzică. Ea îl invită de câteva ori la dans. Tânărul nu se arătă interesat. Corina începu să-și unduiască șoldurile lin, domol și provocator pe o melodie grecească. Mișcările lascive, pasionale, la început cu calmitatea de dinaintea furtunii, deveniră fulgere desprinse dintr-o vrajă răscolitoare, după ceva timp, impietând liniștea sufletească a lui Romeo. Tulburat, plecă în pas șovăielnic, în timp ce frumoasa Afrodită contină să danseze în același ritm până ce boxa se opri brusc.

           Smoala întunericului răscolită de zâmbetul lunii se lăsa greoaie prin labirinturi, spre disperarea fetei. Atunci gândurile o năpădeau fără încetare, adulmecând furtuni de nopţi fără somn. Uneori o prindea dimineața plângând, chinuindu-se să-și ascundă cât mai bine amărăciunea. Doar cearcănele din jurul ochilor o trădau și răutatea lui Romeo.

          – Parcă a trecut un autobuz peste tine. Ce ai făcut azi-noapte?

          Corina dispărea după o cortină și reapărea, aproape imediat, cea mai frumoasă și mai odihnită ființă de pe pământ. Deținea o artă rafinată a machiajului.

          Una dintre probe era supraviețuirea în doi sub limită de timp, în mijlocul pădurii, cu minim de  alimente și cu ceea ce oferea crângul. Soarele blând de octombrie se instalase impasibil, construind sălașe de vis. Tinerii încercară să supraviețuiască într-o poeniță, două zile și două nopți, întrecându-și limitele, împreună la nevoie, separat în gândire. Împrejurările îi obligau să se întâlnească pentru prepararea hranei și noaptea într-un cort ce făcea parte din recuzită. În Romeo se treziră instinctele masculine ce se impuneau față de sexul slab, însușiri pe care nu știa că le posedă. Aplicase tot ce credea că depinde de un bărbat pentru a proteja femeia.Timp de câteva clipe se auzi chiar țipătul lui Tarzan. Focul era specialitatea Corinei, doar ea îl aprindea.

           – Ai pupat țigani? întrebă Romeo.

           – Am sânge de țigancă. Tatăl meu este țigan, iar mama din viță nobilă. Diferența dintre ei și alte cauze au făcut să mă înfieze. Părinții mei adoptivi, cei mai minunați părinți din lume, s-au prăpădit. Erau de mult pe această lume.

          „Poftim, mai e și țigancă!” se amuză în sinea sa Romeo și cu toate acestea o privi cu mai mult interes. Astfel recunoscu și mai intens fragilitatea din sufletul fetei, dar și aura de vrajă care o învăluia. Și se trezi întrebând:

          – Este adevărat că ai secrete? Este adevărat că ești în depresie?

          – Și dacă aș fi, ți-ar păsa?

          Întrebările rămăseseră fără răspuns. Mai târziu, Corina deschise conversații pe teme de suferință și reușită, despre iubire și dorință, despre vise, speranțe și renunțări. Se izbi de modul simplu și practic al gândirii lui Romeo. La el totul avea rezolvare imediată.

          – Trebuie doar să vrei din toată ființa și se va rezolva. Sinceritatea faţă de cei de lângă noi și față de noi înşine ne oferă un suport foarte important și solid.

          „Eu acum te vreau pe tine, din toată ființa, își rosti în gând, Corina. Ești atrăgător, ai multă masculinitate și caracter puternic. M-aș putea rezema pe umărul tău. Dar am toate motivele să cred că nu se va împlini.”

          Ultima probă, în cea din urmă săptămână se dovedi a fi cea mai grea, dar și cea edificatoare. Inima pădurii, scăldată de nuanţele multicolore ale lui octombrie, crease un labirint, unde  tinerii trebuiau să se găsească pentru împlinirea destinului. Prin ochii cârpiţi ale ramurilor bătrâne, unduite sub povara vântului, se zărea un cârd de cocori ce zbura spre țelul lor, deja cunoscut. Cei doi se vor căuta, plecând din locuri diferite, tot contratimp, după indicatoare făcute unul celuilalt, pe bucăți de hârtie puse pe crengile copacilor sau pe trunchiurile acestora. Dacă nu se regăseau, jocul se întrerupea în următorul minut de după gong. Nici fericirea de moment nu-i determina să spună da, la finalul competiției.

            Spre a convinge, Corina și-a pus în practică romantismul și scrise primul bilet: „Aștept calea netezită. Arată-mi drumul către tine.” Agăță înscrisul de o ramură destul de joasă pentru a fi sigură că nu va trece neobservat. Înaintă câțiva pași printre copacii înalți și deși, iar pe trunchiul unuia găsi primul bilet al lui Romeo: „Drumul spre inima mea nu poate fi umbrit de secrete.” Era însoțit de o săgeată ce indica tocmai invers calea, față de cum avea ea intenția să pășească. Luă biletul și scrise altul: „Fiecare lucru la timpul său. Jocul de zi cu zi aprinde ruguri!” Puse săgeata spre răsărit, în direcția stabilită de el. În următorul găsi: „Bizarerii feminine.” Săgeata din nou își modifica sensul, neașteptat. Se părea că tonul era la el, iar Corina era nevoită să se lase angrenată în labirint. Agăță, aproape la întâmplare, următorul bilet, fiind sigură că el se orienta mult mai bine și îl va găsi: „deschide ochii și vei vedea, apăsarea din stânga.” Biletul lui întreba: „din stânga cui? Ai uitat că nu ești singură în joc?” Urmă săgeata, total derutantă. Nimic nu părea că o mai poate scoate din pădurea în care se afundase, dar nici din propria-i capcană. Prinse cu un bold, totuși, următorul bilet, de trunchiul unui fag: „întinde mâna și vei simți!”, îndreptându-se după săgeata lui Romeo. „O țintă atinsă este o fericire de moment”, citi pe înscrisul găsit în calea ei. Mintea fetei ameți de lipsa orientării și de sobrietatea frazelor, fapt total neașteptat. Încercă să față față provocării: „Am șuvoi de ținte, cât să te țină treaz toată viața.” În momentul următor își simți umărul prins de o mână hotărâtă. Întoarse capul și întâlni privirea oțelită a lui Romeo. Brațele lui, cu mușchi formați prin exerciții, pentru prima dată o cuprinse într-o îmbrățișare adevărată și patetică. Imediat se auzi gongul.

         – Vei zice da? abia șopti glasul cald al Corinei.

         – Mă mai gândesc. Am, avem principii și limite.

         – În care putem include absolutul...

         – Dar al fiecăruia, separat.

         În dimineața următoare, ultima a celor doi tineri în pensiune, răsăritul de soare se instală la linia orizontului cu raze anemice, marcând trecerea autumnală, rutină supusă naturii. Pe fața Corinei se putea citi apăsare, neliniște, în comparație cu starea degajată a lui Romeo. Ofițerul stării civile era prezent, cu fâșia tricoloră traversându-i pieptul destul de voluminos și, plin de emfază, citi fraza cunoscută de toată lumea trecută prin acest canon. Ea zise Da, convingător, iar el tot... Da! Spre surprinderea Corinei. Privirile lor se întâlniră din nou într-un mod unic, învăluite tacit printr-o lege statornicită de suflete, fără cuvinte.

        Au plecat de mână. Romeo, cu întrebarea vie în minte, își întrebă proaspăta soție:

        – Și acum spune: ce ții secret de mine?

        – Pe Aida-Sofi, fetița mea de doi ani.

        – Nu-i chiar atât de rău! răspunse zâmbind, puțin surprins, fără a slăbi strânsoarea mâinii.

        Părăsiră împreună pensiunea, în mașina elegantă a lui Romeo, ce-l așteptă cuminte toată luna octombrie într-un garaj.

 

           Epilog:

         

        Peste cinci ani, toamna desfășură din nou același sublim, peste același crâng, unde se jucau doi copii: o fetiță de vreo șapte ani și un năzdrăvan de băiețel de vreo trei ani, tot un suflet și un zâmbet. Corina era foarte preocupată să-i fotografieze, să nu scape nici o năstrușnicie din farmecul copilăresc. Din dreptul pensiunii venea Romeo, cu un zâmbet ștrengăresc pe buze și cu un înscris fluturându-l cu multă importanță. Zise ceva, îngână ceva de un act, însă soția sa nu-l luă în seamă fiind obișnuită cu farsele lui. Atunci bărbatul aduse actul în dreptul aparatului de fotografiat. Respirația Corinei se opri pentru o clipă.

        – Ce-i asta?

        – Ți-am cumpărat pensiunea, să nu te mai obosești în fiecare an să organizezi sărbătorirea căsătoriei noastre.

          Urmă un sărut lung, apăsat, în timp ce copiii înotau în marea de frunze arămii, amețite de octombrie.

 

            9. Toamna mamă

 

            Dintre cele patru surori, Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna, Toamna e cea care acum se întoarce. Poartă o trenă de frig şi uscăciune, încheiată în pânze de păianjen şi dantelă de brumă.

            Toamna a purtat în pântece nouă luni puii gerului, pe care acum îi naşte. Cerul se inundă de nouri de plumb, iar durerile facerii trezesc trăsnetele şi întreg văzduhul vuieşte. Lacrimile sale de suferinţă și singurătate se revarsă peste întreg pământul. Trei zile şi trei nopţi durează infernul, însă după acestea, Soarele îşi croieşte loc printre Moaşele-Nori şi se arată. Mulţumeşte măritei Toamne că nu l-a stins în furia sa şi îi dăruieşte cele mai dulci raze.

            Acum Toamna ţese, la lumina ultimelor raze de soare, bogată plăpumioară pentru a-şi înveli copilaşii. Îndelung a colindat tărâmuri depărtate pentru a face rost de cele mai fine ţesături şi materiale. A cules smaralde de rouă şi le-a împletit cu Gladiole şi Dalii. Împărăteasa-Păianjen i-a oferit cea mai delicată pânză pe care să prindă fire de iarbă aurite. Căptuşeală de amintiri i-a oferit sora mai mică, Vara, ca să le ţină de cald micuţilor. Şi acum, mândra şi mărita Toamnă le îmbină în războiul său vechi de când lumea. Potriveşte firele de rouă şi le trece prin urzeala de Gladiole şi Dalii, după care, scoate ţesătura din război şi coase pe ea căptuşeala Verii. Firele de pânză de păianjen sunt îmbinate cu fâşii aurite și subţiri de iarbă, care ţin locul aţei, iar acele sunt aduse tocmai din cămara albinelor. Lasă un colţ necusut prin care suflă puf de păpădie şi apoi continuă cusătura.

            Din pânza de păianjen rămasă, brodează gingaşă dantelă cu care împodobeşte marginile ţesăturii. Suflă peste ea şi îi adaugă ultimele retuşuri, în culori încântătoare, dar totuşi atât de reci, asemenea însufleţirii sale.

            Plăpumioara e gata. Copilaşii numai ce încercau să se trezească, iar pământul a şi prins brumă. Asta i-a dat de ştire Toamnei că trebuie să-i învelească numaidecât, ca nu cumva să afle Gerul că aceștia s-au născut. Sub întunericul pânzei, ei dorm adânc, dar mama Toamnă se uită îndurerată la dânșii şi îi sărută atent pe frunte. Ştie că le va sta alături doar trei luni, timp în care micuţii vor dormi. Dacă îi va trezi, Toamna va îngheţa, iar tatăl lor va apărea înainte de vreme.

            Până va veni ziua despărţirii de ai săi adoraţi prunci, Toamna caută alinare colindând lumea. Iubeşte atât de mult oamenii, încât le dăruieşte livezi întregi de mere făinoase, nuci uleioase şi butuci de vie încărcaţi de bogăția ciorchinilor. Bostanii bucălaţi şi porumbul auriu vor umple hambarele ţăranilor.

            La casele unde abia se nasc prunci, Toamna este mai atentă. Se fereşte să treacă pe lângă ele, ca nu cumva vuietul vântului ce-l lasă în urmă să le tulbure acestora somnul. Culege cele mai zemoase mere și le pune pe ramurile pomilor de lângă tinda casei. Perele cele mai moi sunt coborâte pe poale pentru a fi mai la îndemână. Flori înmiresmate sădeşte pe cărarea de la poartă până la uşă, înviorând aerul pe care puii de oameni îl vor respira. Covoare de frunze aşterne pentru micii împărați ce vor fi plimbaţi pe acolo.

            Adesea, Toamna îşi găseşte alinarea şi uită de suferinţă. Însă, când presiunea tristeţii apasă prea greu, răbufneşte,  împrăştiind teamă și teroare. Ca mamă e blestemată să stea departe de copiii săi, dar are norocul și bucuria de a fi alături de toţi ceilalți copii din lume.

             

 

        10. Tainele Toamnei 

            Cine sunt eu? O rândunică. Sunt o simplă rândunică şi mă plimb de colo-colo. Nu am o casă stabilă sau un loc care să fie doar al meu. Stau într-o ţară atâta timp cât este cald, iar acum a venit timpul să îmi iau zborul.

            De ce? După o vară fierbinte şi călduroasă a venit uşor vântul plăpând de toamnă. În curând va veni şi frigul cel aspru şi frigul cel neîngăduitor. Stratul gros al frunzelor colorate împodobeşte potecile, iar copacii îşi iau şi ei o noua haină, mai maronie. Totul pare trist, aproape mort. Oamenii nu prea mai ies din case şi nu se mai bucură de natură.

            Cum poate toamna să fie aşa de frumoasă când totul moare? Ei bine, fiecare lucru are o taină a sa, iar toamna are una mai specială. Este incredibil cum totul moare acum, iar peste câteva luni reînvie.

            Soarele nu prea mai are putere să lumineze; este palid, poate a răcit. Ploaia îşi face şi ea încet apariţia: întâi apar câteva picaturi, iar apoi o găleata plină cu apă se revarsă peste întreg oraşul. Ploaia aceasta nu este ca toate celelalte, este mai rece, poate prea rece. Se spune că atunci când oamenii sunt trişti şi natura plânge odată cu ei.

            Îşi face apariţia şi ceaţa şi începe să joace feste oamenilor. Se mai aude încet câte un cântec al greierilor cu aripile pudrate de brumă. Din când în când, o veveriţă mai sare prin copaci căutând nuci, ghinde sau castane.

            Oamenii sunt bucuroşi, fiindcă cei care au fost harnici vara, toamna îşi strâng recolta. Fructele aurii şi gustoase, frumos mirositoare, ajung în camerele copiilor nerăbdători să guste din fiecare: mere roşii, galbene sau verzi, gutui pufoase, burtoase şi aromate, nuci, prune şi struguri.

            Câteodata, mai vezi vreun copil prin parc căutând ghinde, castane sau adunând frunze, observându-le formele şi culorile deosebite. Doar copiii mai fac asta acum, căci adulţii au uitat cât de frumos este să ieşi toamna la o plimbare prin pădure.

            Totul este aşa de nostalgic!... Până şi pe sub brazii munţilor zăreşti câte un animal făcându-şi adăpost sau adunând provizii pentru iarnă.

            Răcoarea serii se lasă încet, iar noaptea îşi aşterne perdeaua peste pământul mohorât. Apare luna care luminează mai rece ca niciodată, iar în jurul ei apar mii şi mii de stele.

            Probabil, toamna este o pictoriţă care în fiecare an pictează toată natura: pune roşu aprins pe frunzele de viţă sălbatică şi galben ruginiu pe cele de nuc. Totul este plin de culoare.

            Ce poate fi mai frumos de atât? Nimic în lume căci toamna este unică. Mi-ar plăcea şi mie să rămân pe aceste meleaguri şi să admir la nesfărşit peisajul de toamnă, însă, din păcate, nu pot. Trebuie să plec cu stolul meu, deoarece noi nu putem îndura frigul. O să admir toamna atâta timp cât îmi este îngăduit să stau aici, căci frumoase sunt celelalte anotimpuri, dar toamna le întrece pe toate.

 

 

            11. Toamna

 

            Oh, toamna! Acest echivoc joc al timpului ce ne îmbibă simţurile în stări derizorii, ameţitoare, a ceea ce devine tot ceea ce ne înconjoară, a ceea ce devenim noi, în esenţă. Ne vătămăm amorul propriu în convulsii înşelătoare, ca totuşi să ne trezim din când în când în mijlocul unui paradis. Fiinţa ne pendulează între trăire şi agonie, fără să ne dăm seama că ne îngropăm efemeritatea într-o seducătoare stare apocaliptică, ce ne îndrumă gândul spre adăpostirea sa asupra a tot ceea ce înseamnă eul uitat în trăiri ridicole, amăgite de clipe îmbătate de atrăgătoarea ardoare a verii.

            Ce  copii! De parcă am trăit în alt trup, iar acum ne întoarcem în propriul ambalaj. Ne interiorizăm şi încercăm să ne regăsim menirea pierdută parcă; ne însufleţim mai intens propria persoană şi ni se pare că totul se dezumanizează în jurul nostru, de parcă absorbim fiinţă; dăm vina pe o pribeagă astenie, ne disculpăm făptuirea şi ne inculpăm natura. Şi totuşi, unde ne e fiinţa? Ajungem în a ne claca propriile gânduri, în a ne distruge propriile justificări. Esenţa ni se omogenizează şi se dispersează în neant, încercând a se reîmbina în vechi simţiri.

            Un anotimp atât de simplu şi totuşi, atât de complicat de noi, de fiinţele menite bucuriei ce se revarsă din acesta. Un tablou bizar: feţe cu simţiri apocaliptice generate de exteriorul atât de lipsit de vlagă, dar atât de înflăcărat. Ne amăgim pe noi înşine! Nişte copii încăpăţânaţi să respingă ce li se oferă parcă, fără prea mult efort. Ce fiinţe banale! Închidem ochii către soarele arămiu ce ne copleşeşte pulsul şi ne lăsăm amăgiţi de vuietul înfiorător al ploii. Cernem ceea ce ne îmbie de restul, iar dezgustul îl păstrăm şi îl presărăm cu intensităţi rău-cuvenite.

            Ce contrariere! Un peisaj înmiresmat şi putrezit pe focalul retinei noastre; un cuprinzător cer cu reflexii metalice şi parcă ruginit în perceperile noastre; impunători arbori ce îşi desfată şi îşi eliberează frunzele credincioase lor până la acel moment, imagine ce o corelăm cu o descotorosire. Toate aceste detalii ne hiperbolizează gândul şi ne îngrămădesc realitatea.

Ne dezumanizăm fiinţa ce altădată tresălta în mijlocul acestui paradis de aramă; dar poate că doar naivitatea de mult uitată percepe totul altfel. Poate că trecerea timpului ne provoacă putrezirea raţiunii, asfixierea libertăţii şi încătuşarea pleoapelor sufletului: vedem în nuanţe sumbre, ne învelim într-un aşternut posac şi ne îmbrăcăm cu sentimente dezolante.

Un amalgam de simțiri ce se înverşunează în pulsul ce ne dirijează trăirea – asta e toamna! O încercare deşartă de a ne reîmplini raportul pierdut dintre interior şi exterior, dorinţa de a ne stabiliza cugetul odată statornic şi acum fugar, ăsta e înţelesul şi sensul pe care încercăm să îl redăm toamnei sau cel puţin asta e ceea ce ne coordonează acţiunile de a ne ascunde în nostalgia unui nou anotimp.

            Toamna – o simfonie dirijată de nelinişte şi repaos.

 

       

12. Visul toamnei

            Razele soarelui mângâie cu blândețe pământul. Simt o căldură plăcută pe fața albă ca de porțelan. Deschid ochii... La început nu văd nimic, în afară de o lumină albă, apoi încet-încet în fața mi se conturează niște forme mișcătoare. Sunt frunzele copacilor care dansează în bătaia lentă a vântului. Pe jumătate verzi, pe jumătate arămii, îmi dau de veste că a sosit toamna. Încerc să-mi dau seama ce se întamplă cu mine, dar nu reușesc. Mă ridic de pe patul frumos de frunze și privesc in jur. Peste tot numai copaci. Toată pădurea e pustie. Vreau să fac un pas, dar nu pot, pământul rece îmi rănește picioarele goale. Privesc în jos și descopăr că sunt îmbrăcată într-o rochie lungă de culoarea pământului, cu câteva nuanțe de auriu și roșu. Pare o rochie făcută din frunze, dar totuși foarte fină la atingere, parcă de mătase. Îmi iau inima în dinți și înaintez prin covorul foșnitor și multicolor. Fiecare pas îmi străpunge inima. Încep să nu mai simt durerea. Dar unde să merg? În jur e pustiu! Ridic capul spre cerul cenușiu și văd câteva păsări, poate ultimele dintre cele călătoare, care se ridică-n zbor luându-și rămas bun de la copacii aproape golași, promițându-le că se vor întoarce la primăvară.

            Mă simt atât de tristă, atât de singură! Deodată, de nicăieri, se așază o vrăbiuță pe umărul meu. Mă uit la ea... Ce mică e sărăcuța! Ca într-un basm mă întreabă:
             – De ce esti tu supărată, copilă?

Îi răspund cu lacrimi în ochi:

            – M-am pierdut! Sunt atât de singură și nu știu ce se întâmplă cu mine.      Ochii ei mici și negri mă privesc cu milă:

            – Știi de ce ești aici?

Îi spun că nu.

            – Păi, te afli aici ca să descoperi importanța toamnei.

            – Ce importanță are toamna? Este doar un simplu anotimp.

Vrabiuța nu-mi răspunde la întrebare și își ia zborul din palma mea micuță. Mă întorc spre ea și strig:
             –De ce pleci? Nu mă lăsa singură!
Dar nimic, e prea departe ca să mă audă.
             Când mă întorc din nou nu-mi vine să cred ce văd în fața ochilor: o livadă imensă, plină de pomi. Merii, perii, prunii și gutuii își împrăștie parfumul îmbietor al fructelor coapte. Acest lucru îmi oferă o stare de liniște. Mă așez pe marea de verdeață, care acum este îngălbenită. Câteva furnici încă mai mișună pe lângă mușuroi, asigurându-se că totul este pregătit pentru sosirea iernii, iar un greiere cântă din toată inima tristețea sa. Pomii încărcați cu fructele aromate și dulci așteaptă să le fie culeasă povara mult dorită de către oameni.
             Vântul bate lin printre crengile bogate, iar soarele, epuizat de arșița verii, își trimite, istovit de puteri, gingașele raze spre pământul cafeniu. Petru o clipă ochii mei se închid în liniștea livezii și mă simt vrăjită de frumusețea toamnei. Când deschid ochii mă trezesc într-un lan auriu de porumb. Acesta așteaptă cu nerăbdare să fie cules. Frunzele gălbejite și uscate îmi zdrelesc brațele goale. Este atât de frig și, totuși, nu simt că am înghețat. După lanul de porumb se întinde, de-a lungul drumului, un lan de floarea-soarelui. Cândva, galbena floare privea cu mândrie spre soare, acum stă cu capul aplecat de greutatea semințelor negre și coapte. Țărani grăbiți, cu secerele în mână, vin să-și culeagă îmbelșugata recoltă. Atunci am înțeles cât de importantă este toamna. Toamna în culorile ei speciale: roșu, argintiu, auriu, arămiu. Toamna cu fructele ei atât de parfumate și dulci. Toamna cu recoltele ei bogate. Toamna...

            – Toamna, toamna, toamna...

            – Ce ai pățit? Trezește-te!

            Deschid ochii și o văd pe mama. Atunci mi-am dat seama că totul a fost doar un vis, un vis frumos. Visul toamnei.

Accesați

textele de proză participante (partea a II-a)

Vizualizări: 777

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Un concurs literar vine și trece. La câteva zile după afișarea clasamentului, ecoul său se stinge, acoperit fiind de „smogul” caruselului cotidian în care suntem antrenați, cu voie sau fără. Pentru a da mai multă greutate acestui demers, la care trudim toți (de la concurenți la coordonator, de la votanți la juriu), Site-ul ÎNSEMNE CULTURALE va face din concursul „Labirinturi autumnale” o carte online, pe care să o așezăm la loc de cinste pe raftul BIBLIOTECII VIRTUALE, unde să o avem la îndemână.

Vom include toate textele participante (poezie și proză) în ordinea punctelor adunate, iar în caz de egalitate vom apela la ordinea impusă de alfabet a numelor creatorilor.

Drag,

Insignă

Se încarcă...

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

Activitatea Recentă

Utilizatorului Valeria Merca îi place postarea pe blog Dragostea-i pe lista de supraviețuire a lui Costel Zăgan
cu 1 oră în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Dragostea-i pe lista de supraviețuire a utilizatorului Costel Zăgan
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Valeria Merca îi place postarea pe blog pat de povești a lui gina zaharia
cu 1 oră în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog pat de povești a utilizatorului gina zaharia
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Valeria Merca îi place postarea pe blog Crucificat de poezie a lui Costel Zăgan
cu 1 oră în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Crucificat de poezie a utilizatorului Costel Zăgan
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Valeria Merca îi place postarea pe blog " ajută-mă să nu dispar" a lui paparuz adrian
cu 2 ore în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog " ajută-mă să nu dispar" a utilizatorului paparuz adrian
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog " ajută-mă să nu dispar" a lui paparuz adrian
cu 5 ore în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog " ajută-mă să nu dispar" a utilizatorului paparuz adrian
cu 9 ore în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog " ajută-mă să nu dispar" a utilizatorului paparuz adrian
cu 9 ore în urmă
Utilizatorului Ioniţă Gabriela îi place postarea pe blog schimb de inimi a lui gina zaharia
cu 12 ore în urmă
Utilizatorului Laura H. îi place postarea pe blog " ajută-mă să nu dispar" a lui paparuz adrian
cu 12 ore în urmă
Lui Ioniţă Gabriela i-a plăcut discuţia Cărunta frunză încurcată în lacrimi a lui Pop Dorina
cu 12 ore în urmă
Utilizatorului Laura H. îi place postarea pe blog Poem din Regatul fulgilor viorii a lui Gabriel Cristea
cu 12 ore în urmă
Ioniţă Gabriela a contribuit cu răspunsuri la discuţia Zebra a utilizatorului Mihaela Suciu
cu 12 ore în urmă
Lui Ioniţă Gabriela i-a plăcut discuţia Zebra a lui Mihaela Suciu
cu 12 ore în urmă
Utilizatorului Ioniţă Gabriela îi place postarea pe blog până la sfârșitul zărilor a lui gina zaharia
cu 12 ore în urmă
Utilizatorului Ioniţă Gabriela îi place postarea pe blog film a lui nicolae vaduva
cu 12 ore în urmă
Utilizatorului Ioniţă Gabriela îi place postarea pe blog pat de povești a lui gina zaharia
cu 12 ore în urmă

© 2019   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor