Textele de proză participante la Concursul „Labirinturi autumnale”, ediția a III-a, 2016 (pagina I)

[Vasilisia Lazăr]

       

        1. De mână cu Toamna

                             

          Cu coatele sprijinite de pervazul ferestrei strâmte și cu bărbia ascunsă în căușul palmelor, ascultam pierdută freamătul pădurii de peste drum. Zorile confuze coborau hoțește printre ramurile îmbrățișate ale stejarilor drepți și înalți, ce dezmierdau cu umbrele lor misterioase fruntea pleșuvă a dealurilor. Eram foarte tristă și căutam un aliat întru nefericire printre entitățile tainice ale acelor ore pline de mister, când noaptea se înfruntă cu ziua, într-o eternă controversă. Mă identificam cu natura dezorientată și nehotărâtă ce se împiedica repetat de pragul ascuns al timpului și se pierdea în fiecare dimineață prin labirintul cărărilor înecate în bezna nopții. Alungate de mesagerii luminii, umbrele se târau grăbite înspre ascunzișurile sigure ale văii, unde își oblojeau decepțiile și se consolau între ele pentru încă o bătălie pierdută.

          Eu pierdusem deasemenea o mare bătălie în vara aceea și frontiera dintre copilărie și adolescență o trecusem cu picioarele rupte și cu sufletul deznădăjduit. Nu găsisem nici un umăr pe care să-mi jelesc disperarea, dar descoperisem o relativă alinare în a participa zi de zi la spectacolul ce se desfășura sub fereastra odăii mele. Mă liniștea și mă vindeca aerul înțepător al nopții, mă fascina iremediabil lumina ce cobora prudentă din cerul ascuns sub vălul străveziu al zorilor și așteptam avidă ca primele săgeți însângerate ale soarelui să-mi străpungă pieptul ce tresălta de emoție și extaz. Durerea care se afla acolo țipa mânioasă și neputincioasă, fugărită de speranțele renăscute din stropii de rouă incendiați de focul unei alte dimineți.

          Aspirațiile mele se frânseseră la începutul vacanței de vară, după ce pierdusem examenul de trecere în treapta întâi, la un liceu pentru care nu mă simțeam pregătită și care nu mă reprezenta. Dar decizia părinților nu se putea discuta și intrasem în concurs cu convingerea că voi pierde. Detestam științele exacte și în cei opt ani de școală mă luptasem din greu să obțin rezultate decente la acele materii, ca să nu -mi dezamăgesc profesorii și părinții, dar eu adoram exact inversul. Literatura, gramatica, limbile străine, geografia, biologia mă fascinau și pentru a le pătrunde tainele, eram capabilă să străbat și prin foc kilometrii până la școală. 

          Când mi-am regăsit numele pe lista celor respinși, îmi implorasem tatăl care mă însoțea să mergem imediat să depunem dosarul la un liceu cu profilul dorit de mine, unde aveam mari șanse să fiu primită datorită mediei cu mult peste limita ce se cerea acolo. Nu mă așteptasem să mă lovesc de un refuz atât de neînduplecat din partea lui! Mi-a spus răspicat că dacă nu am intrat unde a vrut el, voi merge la un liceu din comună, aproape de casă, unde voi putea studia la fel de bine ca și la alte licee din oraș, cu diferența că voi fi acasă în fiecare zi și voi putea fi de ajutor mamei, care se lupta singură cu toate greutățile casei și gospodăriei. 

          În zadar am plâns și l-am rugat să nu-mi facă una ca asta! Am blestemat dragostea egoistă și posesivă pe care o invocau pentru a-și justifica nedreptatea. Îmi jeleam disperarea în singurătatea camerei mele, în care mă izolasem zile întregi și mă comportam ca o fiară dezlănțuită când cineva se apropia de ușa mea. Îmi uram familia de moarte în acele zile de neagră deznădejde! Nici un argument nu ajungea până la rațiunea mea profund alterată. Vara a trecut îndoliată! Viitorul meu fusese îngropat sub munți de egoism și interese. Niciodată nu mi-am acceptat soarta de atunci, deși nu mai puteam trăi sub povara otrăvită a mâniei. Am luptat cu mine până mi-am schilodit conștiința, ca să scot din tenebrele sufletului iertarea și acceptarea. Doar iertarea s-a lăsat cucerită până la urmă, în urma alianței pe care am legat-o cu bunătatea și dragostea filială.

          Toamna s-a apropiat de mine precaută, făcând-mi favoruri subtile. Mă cunoștea ea, șireata! I-am deschis porțile grele ale inimii și am lăsat-o să nimicească pe rând lacătele durerii ce le ferecau. Unul câte unul, cădeau sub dezmierdările ei iscusite, cu hohote stridente de isterie. Perspectiva unui nou început lua forme bizare și suportabile. Ochii mei s-au înecat pentru ultimă oară în lacrimi, când au observat îndelung în oglindă imaginea unui chip de adolescentă umbrit de tristețe, luminat de uniforma cuminte și austeră de liceană. Au întrezărit abia atunci câteva promisiuni fragile ce înmugureau timid într-un colț de suflet.

          Am ajuns la ceremonia pentru deschidere a noului an școlar în plin eveniment. Motocicleta tatei s-a oprit chiar în curtea liceului, atrăgând asupra noastră privirile tuturor celor adunați deja acolo. Mă simțeam ridicolă cu casca pe cap și cu cât încercam să mă descotorosesc de ea mai repede, cu atât degetele mele tremurânde se încurcau în catarama îndărătnică. Obrajii mei luaseră foc, transpirația începuse să se prelingă pe sub bordul rigid, de-a lungul frunții, pierzându-se printre genele alarmate de invazia neașteptată. Am auzit câteva remarci sarcastice în apropiere, ceea ce a făcut să crească și mai mult nervozitatea mea. Tata mi-a venit în ajutor amuzat, eliberându-mă din capcana stângăciei mele. Eram foarte furioasă pe el că nu m-a lăsat să cobor la poarta școlii, fără să mai atragă asupra mea atenția atâtor necunoscuți. 

          Morocănoasă l-am îndemnat să plece mai repede, asigurându-l iritată că voi ajunge acasă pe jos, apoi m-am îndreptat către grupurile de elevi în căutarea clasei mele. Priveam cu fereală mulțimea de chipuri tinere și radioase, simțindu-mă puțin mai încrezătoare. În deznădejdea mea, îmi imaginasem locul acela ca pe o vale a plângerii și a dezolării. Acum pășeam cu din ce în ce mai multă tragere de inimă pe aleea umbrită, printre privirile intrigate sau admirative ale unora. După ce mi-a fost indicat grupul ce reprezenta clasa mea, m-am strecurat discret deoparte, observând curioasă chipurile complet necunoscute. Deodată o mână delicată îmi apăsă sfios umărul. Tresărind surprinsă, am întâlnit doi ochi albaștri, luminoși și surâzători ce mă fixau cu simpatie. 

          – Eu sunt Greta! Vom fi colege! Ai vrea stai cu mine în bancă? Am luat mâna ce mi se întindea și am strâns-o fără convingere. Eram ușor contrariată și suspicioasă de abordarea aceea directă. Mi-am zis că nu strică să accept pentru moment, o prietenie răsărită ca o floare suavă și temerară dintr-un sol arid și ostil. Am surâs acelor ochi remarcabili și mi-am lăsat brațul cuprins posesiv de cel al Gretei, simțind cu plăcere și căldură strânsoarea degetelor sale, ce-mi dădeau un sentiment de siguranță și stabilitate. După numai câteva minute, am fost înconjurate de un grup de fete curioase, care îmi aruncau priviri și zâmbete desconcertante. Greta mă strânse lângă ea posesiv, aruncând colegelor priviri ostile. Eram cucerirea ei și nu avea de gând să permită nimănui accesul. Am asigurat-o dintr-o privire că nu exista nici un pericol și am acceptat cu bucurie propunerile de prietenie ce mi se ofereau cu generozitate. Destul de curând am înțeles pricina interesului nefiresc ce mi se arăta: eram unica nou venită în clasa a 9-a A. Aproape toți erau veniți din aceleași clase din școala generală și cu siguranță se săturaseră unii de alții deja, așa că o prezență nouă era o notă de interes și de culoare în viața lor. 

          La sfârșitul primei zile de liceană, vedeam viitorul cu ochi mai buni și sufletul începuse să culeagă voios florile speranței, ce răsăreau sprințare pe aleile tivite cu promisiuni și surâsuri tinerești ale toamnei.

        2. Falco                                                                   

                                                                                     

          Falco își bea cafeaua cu cognac și privea știrile locale, ce prezentau cazul acelei micuțe ce suferea de o boală rară și incurabilă ce risca să moară în scurt timp din lipsa mijloacelor pentru a fi dusă în străinătate și operată de urgență. S-a decis instantaneu să tenteze și de această dată, să schimbe voința  destinului dând șanse să supraviețuiască, acelei tinere făpturi. În ultimii ani se dedicase acestui gen de acțiuni, sfidând în repetate rânduri soarta  nemiloasă a unor ființe lovite de nenorocire. Uneori reușise să aducă un licăr nou de speranță în inimi, unde ea zăcea îngropată în abisurile disperării de  mulți ani. Și-a notat în agendă datele de contact. Alinta mașinal blana moale, lucioasă a lui Belzebuth, motanul persan de culoare gri, ce torcea leneș, tolănit pe spătarul fotoliului său. Înainte să  plece își trecu încă odată degetele mari peste blana pisicii, într-un  ultim gest grăbit de rămas bun. A înșfăcat din mers geaca scurtă de piele neagră, trăgând-o în grabă peste tricoul mulat pe pieptul și umerii săi largi, musculoși, a îndesat în borsetă cheile ce zăceau aruncate pe colțul mesei și a luat-o pe scări spre ieșire. Afară era frig  și vânt iat cerul îl privea încruntat din spatele vălătucilor cenușii de nori. Părea că îi cere socoteală pentru actele sale îndrăznețe, de a sfida pronia divină prin tentative hazardate, de a schimba soarta oamenilor în mai bine. El a schițat un zâmbet blazat privind cerul și a continuat să meargă pe aleea blocului strivind nepăsător sub pașii  apăsați,  așternutul galben-cafeniu din frunze veștejite,  ale nucilor și plopilor ce străjuiau aleea către garaj. A scos mașina,un opel nou, alb și a pătruns din aleea blocului în traficul de pe bulevard.

          Dat fiind că domiciliul fetiței se afla chiar în cartierul unde locuia el, a pornit în direcția respectivă, urmând indicația din anunț. A găsit loc de parcare  în apropierea supermarketului de lângă bloc. A parcat mașina nu departe de aleea din fața blocului cu pricina și a coborât încheindu-și fermoarul gecii, încercând să se apere de frigul care odată cu coborârea înserării, devenise mai pătrunzător.

          A găsit adresa repede. A sunat la intrare și i-a deschis  o femeie tânără cu părul scurt, negru și ochii triști. Era mama fetiței. El i-a explicat motivul pentru care se află acolo, ea i-a deschis și l-a invitat să intre.  S-a oprit în holul mic de la intrare refuzând  invitația de a intra să bea o cafea, preferând să plece degrabă. I-a întins  femeii plicul cu o sumă de bani, care ar fi acoperit diferența care le lipsea pentru costul operației. Între timp, apăruse și tatăl fetei și erau profund impresionați de  gestul lui și de decizia de a rămâne  în anonimat, odată ce misiunea lui era împlinită.  Își spunea în sinea sa că probabil ar trebui să cerceteze mai în detaliu dacă donația lui aservește scopului pentru care o destinase el. Știa din experiențe mai vechi că există și oameni care încercau să profite de astfel de situații. Nu se simțea însă dispus să facă pe judecătorul altora. Așa cum se demonstra el dornic să reintre în anonimat după ce ușa se va închide în urma lui, le crea impresia celor doi părinți că fuge de ceva nevăzut ce-l pândea din umbră. Ca un proscris.

          Oamenilor acelora năpăstuiți nu le venea să creadă ce li se întâmpla și se codeau să accepte așa  o sumă mare. Nu puneau concepe că există și oameni  dezinteresați și capabili de atâta altruism în lumea aceasta. Până în acel moment nu prea întâlniseră astfel de specimene. Banii ce li-i dăduse Bărbatul acesta misterios, le-ar fi ajuns cu prisosință, să o ducă pe copilă neîntârziat în străinătate, să o opereze. Priveau suspicioși și încurcați la omul din fața lor. În final, când el începuse să dea semne de evidentă nerăbdare,  au acceptat suma și când era pe punctul să iasă, fără să le lase nici un indiciu despre sine, răspunzând scurt la insistența lor de a-i mulțumi:

          – Acceptați  faptul că Dumnezeu îi dă o nouă șansă fetiței voastre și deci mulțumiții Lui. Eu sunt unealta lui. Acestea fiind zise deschide ușa și dă să iasă. Atunci femeia l-a prins de braț și i-a zis cu lacrimi de emoție în glas:

          – Domnule! Oricine veți fi dumneavoastră, noi vă rămânem recunoscători în veci și ne vom ruga  mereu ca bunul Dumnezeu să vă răsplătească după inima dumneavoastră.  Din suflet  vă rog însă așteptați doar o clipă, să o chemăm pe Astrid să o cunoașteți! Ea vă așteaptă încă de azi dimineață și nu m-ar ierta dacă nu o înștiințez de sosirea dumneavoastră. De când s-a trezit, nu încetează să ne repete, că azi va veni cu un OZN alb îngerul Gabriel și o va salva. Ne-a rugat insistent să o chemăm când vine. A visat și e convinsă așa este. Așteptați doar puțin de dragul ei! Merg s-o aduc.

          Falco se simțea stingherit de insistența lor. El dorea să rămână anonim. Nu era adeptul unor astfel de efuziuni sentimentale și prefera să le evite pe cât posibil. Ascultând rugămințile lor, s-a lăsat convins de a vedea pentru câteva clipe pe Astrid. S-a oprit în pragul ușii și a aprobat cu un semn din cap.

          – Bine! Rămân doar cinci minute.

          Era intrigat. Se considera un mare păcătos și făcea acele acte de caritate în speranța că astfel aducea un dram de speranță și bine în viețile celor condamnați pe nedrept de o soartă implacabilă. Îi venea să râdă cu sarcasm de paradoxul situației. „Hmm! Auzi! Arhanghelul Gabriel! Eu și sfânt!”

           Astrid abia ce l-a zărit, l-a recunoscut imediat ca fiind chiar îngerul din vis. S-a repezit către Falco spontan cu brațele deschise și un zâmbet radios îi lumina ochii negri și fața-i copilărească plină de încrederea că îngerii și arhanghelii se învârt în largul lor printre oameni chemându-l:

          – Arhanghele Gabriel! Ooh ce fericită sunt că Dumnezeu te-a trimis să mă salvezi! El a luat-o în brațe zicându-i stingherit:

          – Bună seara Astrid! Îmi pare rău că te dezamăgesc,  însă eu nu sunt arhanghelul Gabriel. Mă cheamă Falco!

          – Tu ești arhanghelul și ai venit cu un OZN alb. Unde ai lăsat OZN-ul? Mi-ar plăcea să-l văd.

          – Că e alb, nu e nici o îndoială, însă e doar o mașină obișnuită.

          Falco o privește impresionat de fantezia ei debordantă. Părea așa de fragilă cu mâinile și capul înfășurat cu bandaje și îi simțea freamătul de speranță și încredere în prezența lui. Ea îi atribuia puteri pe care el nu le avea și îi părea rău, să-i spulbere iluziile copilărești. Nu avea nici opt ani.

          – Pot să o văd? Insistă ea.

          – Desigur! Dar trebuie să-ți pui ceva mai gros pe tine, că afară e frig.

          Îi răspunde el, privindu-i stingherit pe cei doi părinți, mai cu seamă că fetița i se agățase de gât  cu o familiaritate firească ca și cum ar fi fost cunoștințe vechi. Mama copilului a pus pe umerii firavi un șal gros de lână roz, cu ciucuri  și astfel Falco a purtat-o în brațe să-i arate mașina.

          După ce i-a arătat mașina, încercând astfel să o convingă că el nu e un înger cum credea ea, Astrid l-a luat de mână și l-a tras insistentă, înapoi în casă. Vroia să-i dăruiască ceva și să-i arate picturile sale. L-a condus în camera ei și i-a dăruit  ultima capodoperă, pe care o desenase chiar în dimineața aceea. A privit în treacăt desenul arătându-se impresionat, la început pentru ai face pe plac, apoi privind mai cu atenție a remarcat că ea de fapt schițase visul pe care spunea că în avusese în noaptea aceea, cu venirea lui pentru a o salva. I-a spus:

          – Vezi? Eu Te-am văzut în vis și îngerul meu mi-a spus că vii să mă salvezi și că ești arhanghelul Gabriel.

          – Foarte frumos pictezi Astrid! Îmi place desenul, și-l voi pune în camera mea. Să știi totuși, că eu sunt un om și nu un arhanghel. Visele nu sunt reale.

          – Visul meu era real.

          Cum ar fi putut el să se mai împotrivească unui astfel de argument? Se simțea foarte neîndemânatic și fâstâcit în prezența fetiței. Nu știa cum să facă să plece mai repede, pentru a scăpa de acea stinghereală și stângăcie ce o simțea. Îl impresiona până în adâncul sufletului,  văzând-o atât de senină, cu bandajul în jurul capului, cu tampoane la nas pentru că se pare că avea pierderi de sânge foarte des. Avea o boală rară și stările sale alternau frecvent.  Avea uneori momente bune  ca acesta de acum și momente de crize care o răpuneau, lăsând-o complet lipsită de vlagă. În ultimul timp prelevau tot mai mult crizele și de fiecare dată starea ei se înrăutățea.  În scurt timp acele nenorocite crize puteau să ducă la moartea copilului. Astfel îi fusese descrisă boala de care suferea Astrid. Faptul că la sosirea lui se simțea mai bine, era o excepție. Starea ei de bine dura, de când se trezise convinsă că îngerul Gabriel vine să o salveze. Cazul ei era cunoscut și fusese mediatizat și pentru faptul că avea un  talent real la pictură. Pentru gravitatea bolii sale pentru care se făceau eforturi necontenite de a strânge fondurile necesare tratamentelor continue, foarte costisitoare care trebuiau să fie făcute constant în tentativele de a-i prelungi viața.

          Ea a început să-i arate picturile. Radiau din acele desene copilărești, lumină, culori minunate, bucuria de a trăi, speranțe și mistere ce doar în sufletul unui copil se  pot ascunde. Falco își privi ceasul și îi zice fetiței:

          – Astrid, eu acum chiar trebuie să plec! Zicând acestea el alintă ușor cosițele ce-i ieșeau de sub bandaj, luându-și astfel rămas bun.

          – Când mai vii? îl întreabă ea îngrijorată.

          – Nu-ți pot răspunde precis dar voi face tot posibilul să aflu cum te simți tu și cum va decurge operația.

           – Vino cu mine la spital! Îngerul mi-a spus , că tu îi poți împiedica pe oamenii aceia urâți să-mi fure pietricica mea fermecată. Le este frică doar de tine.

          – Dar ce tot spui Astrid? Despre ce oameni vorbești? Visele sunt doar vise. Nu trebuie să-ți fie teamă. Și apoi eu sunt un om și atât. Nu sunt un arhanghel cum continui tu să crezi. În timpul acesta mama fetiței se apropie și o așeză în pat. Văzând expresia întrebătoare din privirea ce i-o aruncă Falco, se simți datoare cu un răspuns.

          – Nu fiți surprins domnule! Astrid are tot timpul vise din acestea. Așa a fost mereu. E un copil senzitiv și am la dumneavoastră marea rugăminte să păstrați acest secret, căci nu dorim ca ea să mai aibă și alte probleme. Deja au venit niște domni din străinătate anul trecut, încercând să o ia cu ei pentru teste. Noi însă nu dorim acest lucru și nici fetița. Am avut mult de pătimit atunci, căci au încercat să ne oblige să le-o dăm.  Nu-mi place ideea de a se face experimente pe copilul meu.

          Falco era fără cuvinte și nu mai știa ce să creadă. I-a răspuns:

          – De la mine nu v-a afla nimeni  nimic.  Trebuie să plec, vă las însă numărul meu,  să mă țineți la curent cu mersul operației. Te voi suna Astrid, să aflu cum te simți și să-mi spui ce ai mai visat! Bine? Și te rog, spune-mi Falco căci așa mă cheamă. Îi zice făcându-i un semn cu ochiul ștrengărește, fetiței care nu se îndura să-l lase să plece.

          – Bine Falco! Pot să te chem și eu câteodată? Pot să le spun prietenilor mei că tu ești prietenul meu?

          – Desigur! Cheamă-mă când vrei tu, frumoaso!

          El pleacă în cele din urmă. Când ieși afară, constată că se înserase și vântul bătea destul de tare, despuind copacii ce mărgineau strada, de ultimele zdrențe ale veșmintelor lor foșnitoare, îngrămădind vălătucii galben-maronii în troiene pe  aleile dintre blocuri  și prin grădinițele îngrădite cu plasă. Ajunse degrabă la mașină și o porni către MOLL VITAN unde trebuia să se întâlnească cu iubita lui Iza, să-și petreacă restul serii împreună și să cineze.

          În noaptea aceea cu greu a reușit să adoarmă, către dimineață. Niciodată nu se simțise tulburat în urma actelor sale de binefacere și reușise mereu să-și păstreze anonimatul. De această dată însă se simțise foarte tulburat de micuța Astrid. Nu bănuia că într-un viitor apropiat, ea  sau mai degrabă evenimente ce urmau să se întâmple în viața ei, vor înrâuri într-un mod foarte neașteptat și definitiv și viața lui.

 

         3. Zamolxe

            O rază de lumină i se frânse pe pleoapele încă închise şi simţi cum realitatea zilei se furişa uşor în încăpere, ştergând aburii nopţii. Era o dimineaţă de toamnă în care cerul cernea peste lume cu suflete gri. Toamna i se strângea şi ei sufletul. Toţi anii din urmă o făceau să simtă ca şi cum toamna era anotimpul în care intra din nou pe acelaşi drum sisific, drumul calvarului personal. Şi totuşi, iubea lumina gutuilor ce poposeau pe pervazul ferestrelor, răsfăţul ruginii în inima frunzelor şi mai ales, ploaia. Îi plăcea să se ascundă în ploaie. Acolo putea să plângă în voie. Nu o dată, trecuse prin portalul ploilor înspre ea însăşi, lăsând în urmă pietrele grele de moară ce îi măcinau gândurile.

            Se gândi că uneori zorii zilei aveau atâta putere încât, dimineaţa e ca şi cum te-ai naşte iar şi iar. Doar că, peste miracolul noului început, intervine odată cu lumina, blazarea zilelor trecute. Aşa se întâmpla şi astăzi. Curând gândurile îi năvăliră unul câte unul, aşa încât, până să deschidă ochii spre lumea din afară, înota deja în mlaştina lumii interioare. Încet, încet, îşi domoli avalanşa de emoţii declanşată de amintirea deznădejdii din ziua de ieri şi se înarmă cu planuri pentru ziua care tocmai începea.

            Ana făcuse odată, demult, pact cu viaţa. Aceasta avea să-i ofere câte o zi la rând, şi cum îi arătase deja, multe aveau să fie zile albastre, din acelea a căror amintire nu mai vrea să renască odată cu zorii dimineţii. Iar ea avea să primească, tot aşa, câte o zi la rând şi avea să zidească zâmbete din mâlul lacrimilor.

            Ziua asta nu era cu nimic diferită. Aruncă plapuma cât colo, odată cu resentimentele pentru ziua de ieri şi începu să se pregătească pentru o nouă zi, ca şi cum ar fi fost şi ea, Ana, nouă. Era oricum o zi uşoară. Avea de ţinut nişte cursuri, rutină care îi era de altfel dragă şi apoi de încropit niscaiva matematică, precum urlau deadline-urile. După care, printre nimicurile zilnice, poate ar fi găsit timp să transcrie versurile izvorîte din albastrul zilei de ieri, asta după imersiunea obişnuită în conversaţiile zilei, mai mult sau mai puţin necesare, mai mult sau mai puţin plăcute. Apoi ar fi trebuit să pună ţara la cale, proiectând nişte lucruri pentru casa ce-i era, de ceva vreme, în chinurile facerii. Peste toate astea, aştepta seara când putea să uite de propria viaţă, pierzându-se printre paginile unei cărţi, ascultând gândurile altor minţi.

            Şi sigur, toate astea trebuiau făcute cu bucurie, indiferent de umbra zilei de ieri. Nici nu era prea greu, de altfel. Se imagina uneori pe sine însăşi ca pe un sac fără fund, plin cu bucurie şi lacrimi deopotrivă.

            În zilele în care nu reuşea să acopere cu totul zarva lacrimilor şi a gândurilor, îi mai făcea câte o vizită unui bun prieten al ei. Avea să o facă şi astăzi dar azi avea de gând să-l întrebe cu ce crede el că greşeşte ea, de primea atâta suferinţă. Ştia că o s-o aştepte ca de obicei, cu zâmbetul pe buze şi braţele deschise. Uneori însă o mai şi dojenea, când, adâncită în gânduri, lăsa ziua să treacă pe lângă ea, neatinsă. Îi era ca un tată. Era de altfel un om fără vârstă, înţelept cu mult peste măsură şi cu o inimă mare, cât să încapă în ea o lume întreagă. Părinţii îl botezaseră Zamolxe. La şcoală, copiii îl luaseră la început în râs din cauza numelui dar curând toţi îi deveniseră prieteni. Când a crescut, la fel, şi-a făcut prieteni peste tot, deşi nu toţi i-au rămas aproape. Era un mare meşter. De mic, inventa tot felul de lucruri, care, spunea el, or să lege cerul cu pământul.

            Odată, îi povestise Anei cum, în copilărie, într-o clipă de plictiseală, a inventat nişte roboţi. Pe vremea aceea, locuia într-o zonă de o frumuseţe tulburătoare, scăldată parcă într-o mie de culori. Verdele crud al ierbii îi dădea speranţă, peruzeaua cerului se lua la întrecere cu cea a mărilor, încercând să-i reflecte mai bine albastrul privirii, florile albe şi roz se cerneau din copaci, stârnite de cântecul de rai al păsărilor şi aerul trandafiriu îmbrăţişa dulceag fiecare formă de viaţă, fiecare animal şi fiecare pasăre. Doar că în jur nu era ţipenie de om. Şi Zamolxe, oricâte ar fi inventat era şi puţin trist că nimeni, în afară de el, nu se putea bucura de minunăţiile acelui ţinut.

            I-a povestit Anei că într-o dimineaţă, şi-a văzut sufletul în oglinda cerului şi atunci i-a venit ideea cu roboţii. Avea să facă unul, doi, care să-i semene. Nu era foarte convins dacă aceştia ar fi fost la fel de utili ca celelalte lucruri pe care le-a inventat sau, dimpotrivă, i-ar fi dat mai multă bătaie de cap, dar curiozitatea câştigă în cele din urmă şi proiectă roboţii.

            La început, fură doar trupuri aidoma unor bucăţi de lut, pe care le croi dintr-un material siliconat în care îndesă tot felul de celule, ba chiar încercă şi efectul unor nanoparticule. Când văzu că trupurile acelea păreau fără reacţie la frumuseţea ţinutului care pe el îl încânta atât, le proiectă nişte interfeţe în care încorporă tot felul de module audio-video, încât roboţii lui arătau de acum aproape ca nişte oameni, cu ochi şi urechi. În ochii lor, Zamolxe văzu încă o dată lumea. Verdele pădurilor părea mai îmbietor ca niciodată şi azurul cerului, mai înalt. Dar îşi dori ca păpuşile acelea să-i ofere un feedback ceva mai concret aşa că hotărî să proiecteze şi un modul de voce. Apoi îşi perfecţionă lucrarea adăugând braţe şi senzori suplimentari aşa că acum, roboţii trăiau frumuseţea lumii înconjurătoare, cum s-ar spune, prin toţi porii, văzând, auzind, mirosind, pipăind. Şi vorbele lor îi ofereau lui Zamolxe feedback-ul aşteptat. Doar că, la un moment dat, păreau ca o placă zgâriată, scoţând mereu aceleaşi sunete, pentru că vedeau mereu acelaşi peisaj, erau provocaţi de aceiaşi stimuli. Şi atunci, Zamolxe le proiectă componenta de mişcare. Cât era ziua de lungă, roboţii se plimbau, admirau lumea şi apoi veneau să-i spună lui Zamolxe ce văzuseră. Doar că Zamolxe realiză că lumea era finită, deci până la urmă, cu toată mişcarea adăugată, roboţii intrau în aceeaşi buclă repetitivă. Aşa că îi veni o idee: să transfome finitul în infinit! Se gândi să perfecţioneze puţin softul acela care deja susţinea roboţii să meargă, să vorbească, să vadă, astfel încât, după câteva luni de muncă, sistemul de circuite neuronale arăta ca un creier uman. Acum şi gândeau; posibilităţile erau infinite. Roboţii îşi puteau imagina alte lumi pe care să le viziteze, ba chiar puteau să-şi îmblânzească noi şi noi ţinuturi, puteau de acum să-şi construiască singuri lucrurile de care aveau nevoie pentru întreţinerea sistemului complicat, creat de Zamolxe. Bunul prieten al Anei era în culmea fericirii. Îşi construise o mică lume care îi aducea satisfacţii neimaginate. Doar o hibă mai aveau roboţii aceştia: coordonarea, sincronizarea. Uneori, când se plimbau prin ţinut, cei doi se mai ciocneau unul de altul, sincronizarea dintre ei nefiind perfectă. Aşa că Zamolxe îşi alungă cu greu un zâmbet din colţul gurii: ce ar fi să le proiecteze ceva ca nişte suflete? Să-i facă să se îndrăgostească! Iubirea i-ar fi ajutat să se completeze, să se sincronizeze mai uşor. Şi începu: schiţe peste schiţe, algoritmi ineficienţi, tomuri de inginerie genetică şi inteligenţă artificială răsfoite pe nerăsuflate în nenumărate nopţi pierdute, toate acestea până într-o noapte când visă soluţia. Se rugă în vis să nu fie una din acele dăţi cum mai păţise, când soluţia era minunată dar odată cu zorii zilei, uita tot.

            Însă ruga îi fu ascultată. Se trezi, îşi aminti soluţia şi o implementă. Spre seară, deja ţinutul acela arăta precum Edenul. Roiuri de fluturi împrăştiau culori deopotrivă peste iarba verde şi în sufletele roboţilor. Zamolxe era mai fericit ca niciodată. Singurul cuvânt care îi venea obsedant în minte era: armonie. Obosit după atâta muncă se duse liniştit şi mulţumit la culcare şi de data aceasta somnul îi fu gri, fără vise.

            De dimineaţă avu însă o surpriză. Folosind noul soft optimizat, roboţii proiectaseră singuri un roboţel mai mic. Zamolxe îl învârti pe toate părţile. Părea aidoma roboţilor mari doar că era mult mai puţin performant însă avea avantajul că nu fusese pervertit de nici un proces de învăţare, practic putea fi tranformat de la zero, asemenea unei plastiline, în aproape orice, dacă îţi acordai destul timp să-l programezi eficient. Zamolxe se gândi că proiectul lui îi ieşise chiar mai bine decât îşi imaginase; nu numai că roboţii îi semănau întru totul, ba chiar îi copiaseră şi pasiunea pentru meşterit şi-şi făcuseră propriul robot. Bunul prieten al Anei merse din nou şi mai încântat la culcare.

             A doua zi mai apăru un roboţel. Apoi lucrurile parcă începură să scape de sub control. Pe când începu să se gândească dacă nu cumva îi scăpase vreun bug prin programul iniţial, ţinutul era deja populat de roboţi care din când în când făceau fapte de neconceput, care nu fuseseră deloc prevăzute. De acum se comportau ca oamenii. Fraţii se omorau între ei pentru pământ, bărbaţii îşi înecau visele de putere în alcool şi femei, femei care arătau precum un măr viermănos învelit într-o catifea fină, hoţiile se făceau cu acte în regulă şi lumea era un dezastru total. Verdele pădurilor aproape că dispăruse cu totul, pe pajişte se înălţau pietre uriaşe, împărţite în zeci de nişe care adăposteau roboţi iar albastrul mărilor era străbătut de griul peştilor morţi de prea multă mizerie.

            Zamolxe plânse. Pur şi simplu nu-şi putea stăpâni lacrimile şi se gândi că ultima componentă adăugată era poate de vină.

            Sufletul acela artificial era o lamă cu două tăişuri. Uneori programul funcţiona şi lumea era plină de culori şi iubire. Alteori erorile apăreau în lanţ şi roboţii sfârşeau prin a distruge totul în jur, chiar şi pe ei înşişi. Zamolxe hotărî să încerce să interacţioneze cu roboţii, să vadă ce era de făcut. Dar ca într-un SF în care roboţii detronează rasa umană, omorându-şi programatorii, şi roboţii lui Zamolxe hotărâră că, de acum, nu mai aveau nevoie de el, aşa că îl prinseră şi-l aruncară într-un fel de temniţă unde arareori era lumină.

            Lui Zamolxe nu îi trebui mult până să-şi dea seama că temniţa în care zăcea uitat era sufletul acela artificial pe care el îl crease. Roboţii, de pe acum ca oamenii, îşi îngropaseră creatorul prea adânc în sufletul lor. Doar la răstimpuri, când vreun circuit era gata să cadă cu totul, îşi mai aduceau aminte de el şi atunci îl scoteau din temniţa sufletului, la lumină. Se obişnuiseră să îşi spună că Zamolxe nici nu există, deşi, de câte ori priveau în ochii unui nou roboţel, de câte ori mai prindeau câte un petic de verdeaţă, de câte ori îi trezea câte o rază de soare, ştiau, fără putinţă de tăgadă, că el e acolo, cu ei.

            Cu timpul, Zamolxe se învăţă cu meteahna creaturilor lui şi cum era un om blând şi înţelept, nu ripostă precum ar fi putut. În schimb, continuă să lucreze din greu la program, ceas de ceas, în speranţa că pas cu pas, proiectul va fi un pic mai bun şi că acel cuvânt, armonie, care îi mai răsărea în minte doar când în ţinut mai apărea câte un roboţel, va domni iar, cândva, peste lume. În definitiv, se gândea că lucrurile au viaţa lor şi trebuiau lăsate să-şi urmeze cursul. Prefera să le acorde roboţilor toată priceperea lui în ale programării dar lăsându-le în acelaşi timp, un fel de liber arbitru care să le permită să se autorepare eficientizându-se, versiune după versiune, în loc să facă ceva ce de altfel i-ar fi fost atât de simplu: să creeze un virus care să-i scoată pe toţi din circuit, cu un simplu click.

            Anei i se păru că raza aceea de lumină care îi străpunsese deodată violent ochii  şi visele, îi mai bătuse o dată în geam, în dimineaţa asta. Ceasul sufletului ticăi brusc şi o trezi cu totul gândul că azi avea o întâlnire importantă.

            Apoi, frânturi din visul de noapte i se căţărară pe gânduri. Tocmai îşi amintea de o lume cu roboţi proiectaţi de un om pe care îl chema Zamolxe, când auzi un murmur nedefinit, ca o rugăciune ce răzbătea prin pereţi şi, uitându-se în jur, îşi aminti că de cu seară, ajunsese cu greu la mănăstirea din pădure şi realiză că încăperea în care tocmai făcuse ochi trebuia să fi fost chilia mănăstirii în care fusese găzduită.

            O năpădiră iar amintirile zilei de ieri, gândurile ca o cascadă ce cădeau din sufletul răvăşit de prea multă suferinţă. Şi dintr-odată îi trecu prin cap că nimic nu este întâmplător, suferinţa, visul... Poate că Dumnezeu voia mai mult de la ea sau poate că voia doar să-l scoată din temniţa unde îl închide, greşeală cu greşeală, zăvor după zăvor, poate voia să renască singură. Ori, fără suferinţă, curajul de a simţi prin toţi porii furtuna care te curăţă e doar un gând incomod.

            Nu realiză cum a ajuns la poalele bisericuţei de lemn din curtea mănăstirii. I se părea acum înaltă şi copleşitoare precum o catedrală. Cu sufletul cât un purice şi gândurile ca o armată de furnici robotind de zor, împinse uşa bisericii. Avea sentimentul că cineva o aşteaptă. Se lăsă izbită de mirosul înţepător de tămâie şi, ameţită, văzu, ca într-un caleidoscop, icoanele amestecându-se dimpreună cu feţele blânde ale maicilor şi cu vocea caldă a preotului.

            Nu mai ştia cum s-a scurs timpul, biserica părea toată o clepsidră; cineva o întorsese tocmai când Ana a început să-şi mărturisească gândurile. Grăunte cu grăunte, clipă după clipă, povara ei se rostogolea odată cu timpul clepsidrei. Apoi, ca într-un vis, îşi aminti că ea a zis: „Gata, asta a fost!”. Clepsidra s-a golit şi cineva a zis: „Nu, nu e gata!” şi bolta bisericii s-a mai întors o dată, cu toată oastea de sfinţi, măsurându-i răbdător, timpul păcatelor. Auzi o voce caldă, venind de undeva din depărtare, care o întreba dacă se căieşte de greşelile ei. Şi apoi a primit taina ce i-a curăţat sufletul cu forţa unei furtuni şi liniştea unei ploi calde de vară.

            Nu realiză cum a ajuns înapoi în chilie. Îşi amintea doar că în timp ce zorii dimineţii i se spărgeau iar de pleoape, mai putu să-l îmbrăţişeze încă o dată pe bunul ei prieten, Zamolxe. Acesta îi mulţumea pentru vizită. Ii spuse Anei că vizita ei l-a făcut să zâmbească şi că în definitiv, nu erau mari probleme cu softul ei, totul era o chestiune de toleranţă şi autocontrol, greşeli minore de programare, pentru corectarea căreia era suficient ca ea, Ana, să-şi dorească să se repare, el oricum avea să-i fie alături. Fericită, Ana l-a privit cu recunoştinţă şi, pentru o clipă, i s-a părut că-i zăreşte în ochi, privirea albastră a lui Dumnezeu.

 

        4. În timp ce tu mureai...

          – Poate ar trebui să vii cu mine, i-am zis. Plecarea aceasta va dura mai bine de o săptămână. Compania este una importantă și nu ne permitem să tratăm cu superficialitate auditul.

          – În mod normal aș fi venit, Ema. Dar știi, se împlinesc șapte ani de când s-a dus tata și simt că trebuie să fiu la mormântul lui, după rânduială.

          – Știu! Dar tata, așa cum mi-l aduc eu aminte, n-ar fi vrut vreun sacrificiu. Cel mai probabil bea dincolo o cafea tare și se miră de zădărnicia planurilor noastre. Inclusiv de eforturile de a-l pomeni altfel decât bând un vin bun și citind o carte. Tu crezi că ne vede, Elena?

          – Trebuie să ne vadă. Măcar acum.

          – Da, ai și tu dreptate, am zis. Și am stat la masă una lângă cealaltă, vorbind despre nimicuri, de parcă se consumaseră toate cuvintele importante între noi.

          Noaptea m-am foit mult până să adorm. O vedeam pe sora mea cu brațele deschise și pe mine coborând din mașină și plângând. Ea a reușit mereu să mă remonteze după o tragedie sau un eșec.

          Culmea e că mai târziu în acea zi am mâncat fără eforturi. De parcă lucrurile decurgeau firesc în jurul meu. Tata era la capelă aranjat ca un mire, golit de sine. Palid, aidoma cerii pe care o ținea în mâinile împietrite pe lumânarea răsucită ca o spirală a abandonului existențial. Camera obscură, pavată cu scaune reci de-o parte și de alta a mesei unde stătea tata, îmi dădea fiori pe șira spinării. Ca și mirosul pânzei funerare. Sau pietrișul din cimitir.

          Am ieșit la un moment dat cu senzația de a urla. N-am putut să o fac. Rămăsesem cu brațele în aer, apoi a venit Victor, care m-a luat în brațe până s-au liniștit toți demonii din mine.

          Seara, după priveghi, am pictat un înger cu păr negru, aidoma mie. I-am plastifiat aripile a doua zi, să fiu sigură că nu zboară de lângă tata și i l-am așezat în buzunarul sacoului de la piept. Când am terminat, m-am simțit împăcată.

          Înainte să mi-l pună în mormânt și să bată cuiele în sicriu, i-am luat mâinile într-ale mele și i-am cerut să-mi dea mie tot ce n-a putut duce mai departe. Și el mi-a dat, fără crâcnire. Sunt șapte ani de când caut și nu găsesc dezlegare.

 

*

          Trecuseră cele trei zile de la discuția cu sora mea. Elena organizase totul pentru pomenirea tatei. Eu mi-am pregătit între timp bagajele. Aveam avion a doua zi dimineață.

          Gândurile legate de audit, împletite cu sentimentul de vinovăție față de memoria tatei îmi asiguraseră o noapte albă. Am ațipit târziu, spre dimineață.

          Apoi, mai mult buimacă, am ajuns în aeroport și deja la ora opt eram în avion. În același timp, în biserica Eroilor, mama ridica coliva alături de sora mea, pentru sufletul tatei. O colivă ovală, cu o cruce mare și dreaptă, aceeași pe care și-a purtat-o mama de când o știu. Mama, ceasornicul în mișcare, așa cum îi dedicam unul din poemele mele, mama, omniprezentă, neobosită, fără trac, mama care pune înainte de ea o virgulă mare, în care să încapă tot. Am lăcrimat prima parte a zborului, cu o vinovăție din ce în ce mai pregnantă. Apoi norii, cerul și lipsa oricărui control au eliberat din mine toate emoțiile negative și am început să râd, din senin. Un râs haotic, răsunător, spre uimirea pasagerilor care nu pricepeau decât că s-a aciuiat o nebună printre ei.

 

          Am ajuns în Praga, după mai bine de două ore de stări oscilante. Hotelul se dovedise unul cochet și intim. Deja până la ora prânzului simțeam că mă încadrez de minune între străduțele pietruite, nebănuite oaze de liniște și intimitate. Aveam restul zilei liberă, așa că înarmată cu hărțile pregătite de acasă am pornit-o pe străduțele cu nume ciudate, pe care nu le puteam pronunța, dar având cele mai colorate magazine de suveniruri.

          Pierdută printre nimicuri nici n-am băgat de seamă că-mi uitasem geanta la unul dintre magazinele de suveniruri. Abia când cineva m-a bătut pe umăr, gâfâind vizibil, am tresărit.

          – Sorry, madam, but you forgot your bag in the store!* mi-a spus într-o engleză fără cusur, iar eu neștiind cum să-i mulțumesc mai repede și mai politicos, mi-am uitat toate cuvintele la poarta celor mai sinceri ochi pe care îi întâlnisem vreodată.

          Așa că am rămas un minut fără glas, zâmbind tâmp, apoi regăsind toate cuvintele manierate i-am mulțumit salvatorului. Am vrut să plec, dar David a deschis șirul întrebărilor legate de scopul vizitei mele în Praga și două ceasuri mai târziu, încă mai vorbeam.

          Râdeam. Ei, și? Femeile îndrăgostite, în general, râd mult. E farmecul lor nativ. Doar că, poate ți s-a întâmplat și ție, să râzi cu pofta aceea nebună de viață. Să râzi fără să știi de ce.

          Noaptea care a urmat a fost una fără vise. Mă bântuia un singur gând. În timp ce tu mureai, în timp ce tu... N-am crezut niciodată în negru, de altfel n-am iubit nici albul. Țin minte că tata mă certa, pentru că foloseam prea multe griuri în tablourile mele. El, care fusese criticul meu de bază, când nici măcar eu nu luam în serios ceea ce făceam ca o refulare pentru orele petrecute la birou, contabilizând la nesfârșit cifrele, îmi spunea acum să văd viața în pasteluri. Cum să-mi imaginez una ca asta, cum l-as fi văzut pe tata pictând pasteluri, tocmai el, un realist ironic, un nemulțumit tipicar? Și totuși... Pastelurile lui umpleau zările, acum când cancerul mușcase fiecare fibră din el, când avea toate motivele să strige, să se împotrivească, să blesteme. Nimic din toate astea. El schița copaci cu crengile în cer, naturi vii, pe mine...

          Din nu știu ce motiv, David a insistat să ne vedem și a doua zi, după terminarea auditului. Uitasem complet de el. Recunosc că pentru mine bărbații au fost mereu niște exponate de muzeu, tablouri frumos înrămate pe care le uitam agățate până când mă simțeam suficient de vulnerabilă încât să-i cobor din perete, să-mi pun rochia roșie și să seduc. Apoi îmi reluam viața în cel mai natural fel, păstrând relații amicale cu ”tablourile” mele. Ale mele, în cel mai neposesiv mod cu putință. Deveneau amintirile mele, gândurile, poemele, strigătele înăbușite de dor, în nopțile goale.

          Auditul se desfășura într-o atmosferă relaxată, aveam parte de oameni binevoitori, cu acea sclipire de umanitate și interes pentru ceea ce făceau. Îmi lipsea spiritul acesta. Deveneam organizată, minuțioasă, programată și mulțumită de mine. Joburile avute îmi dădeau mereu acea senzație de siguranță și control, care îmi lipsea în toate celelalte capitole ale vieții mele. Începând cu propria copilărie, continuând cu aparentele iubiri și terminând cu arta mea. Eram imprevizibilă. Capricioasă, uneori depresivă, alteori fericită și posesivă, dar mai ales vulnerabilă.

          În seara aceea eram în cea mai bună formă. David m-a dus la un restaurant cu specific ceh, unde am aflat că există un popor mai gurmand decât al nostru. Mă uimeau platourile încărcate cu mâncare, mă năucea berea curgând în valuri, veselia și pofta lor de viață.

          El era curtenitor, fără a deveni obositor. Se potrivea mănușă pe starea și dorințele mele. Încăpea atâta libertate în mine. Cum ar fi să umflu un balon și să zbor cu el, doar eu și gândurile mele? Cum să explici asta bărbatului de lângă tine? Că îl vrei în același timp lângă tine și totuși în afara ta...

          N-am știut nimic despre tata mult timp. Odată cu cancerul, dintr-o enigmă, pentru mine a devenit Tata, cel care s-a împotrivit morții doar prin culoare și a refuzat să aștepte moartea. A murit fără să-și ia rămas bun, pentru că n-a crezut nicio clipă în altceva decât în viață. M-am gândit de multe ori, că probabil în aceeași situație, mi-aș lua rămas bun într-o mie de moduri, aș scrie alte o mie de poeme, aș săruta familia de încă o mie de ori. Și probabil mi-aș îngropa propria moarte până ar obosi să mă mai caute.

          Dar el s-a gândit că mai are timp. Timp pentru un nou pastel, un nou retuș, o altă convorbire telefonică cu mine. Am vorbit ultima oară cu tata într-o vineri după-amiază. Apoi luni a murit.

          David m-a condus în acea luni, cu șapte ani mai târziu la hotelul unde eram cazată. M-a sărutat ușor, și buzele lui aveau gust de cafea. O cafea fină, pe care o poți sorbi doar în tihna dimineților târzii, când îmbraci cămașa artelor, și între tine și cel care îți bântuie gândurile e doar acul ceasornicului care se încăpățânează să ticăie surd.

          M-a întrebat dacă poate să urce în cameră și n-am spus nu. Am luat-o înainte pe scări, am deschis ușa și am intrat prima. Draperiile erau trase și lumina nopții se strecura ușor pe cearceafurile alb-sidefate ale patului încăpător. Aveam mini bar și am scos o sticlă de vin alb. Obișnuiam să beau vin doar în fața poeziei. Niciodată în spatele versurilor nu s-a ascuns vreo picătură de alcool, pentru că aveam nevoie de luciditatea aceea care sapă tranșee în suflet. Tăioase, fără anestezie, așa erau poemele mele din ultimul timp.

          El a luat paharul și m-a privit atent la fiecare gest. M-am dezbrăcat de rochia albastră sub privirile lui și m-am întins pe pat fără o vorbă. Era în mine un abandon pe care l-a simțit imediat. Știa că nu era chemare în privirea mea. Doar un gol imens. Așa îmbracat, în cămașa aceea fină și pantalonii gri, s-a așezat pe pat lângă mine și m-a luat de mână. Am rămas împreună toată noaptea, eu dezbrăcată de toate gândurile, el îmbrăcat cu respirația mea. Și eram fericită, pentru că nu așteptasem nimic de la acea seară și primisem totul. Nu cuvinte, nu pasiune, ci o acceptare tacită a nebuniei mele, a suferinței din privire.

          Dimineața venise altfel pentru amândoi. Eu căpătasem vervă și chef de viață, el din ce în ce mai tăcut, dar atent la poveștile mele, părea adâncit într-un vis care nu-i aparținea. Am luat micul dejun în salonul intim al restaurantului, apoi fiecare cu activitatea lui, eu cu auditul care m-a prins până seara târziu, el cu organizarea expoziției de sculptură, care urma să aibă loc peste două zile, într-o sală de spectacole din centrul Pragăi, ne-am rătăcit.

          Am trăit de multe ori acel sentiment de detașare după un moment plin de intensitate și dramatism. De parcă îmi furase ceva prea al meu ca să mai fie împărțit încă o dată. Și Victor a fost al meu până să dispară într-o zi de mai. L-am lăsat să plece. Aveam nevoie să mă distanțez. Îl iubeam prea mult ca să mai pot vedea viața fără el. Și acel moment de luciditate m-a târât spre cea mai mare teamă. Că l-aș putea pierde. Așa că la scurt timp după moartea tatei, am luat-o pe drumuri diferite.

          Doi ani după el, mi-am cârpit viața cum am știut. Cu două doruri în buzunar, care cântăreau cât o viață de om. Dualitatea m-a caracterizat dintotdeauna. Dar asta n-avea legătură cu David. El venise din neant, cu geanta mea pe umăr, perturbându-mi zgomotul din suflet, și acum trebuia să fac câțiva pași între noi, pentru a vedea mai bine cum stau lucrurile.

          Ce aveau în comun toți cei care trecuseră prin mine în decursul anilor? Asta m-am întrebat a treia zi după noaptea incompletă, dar salvatoare pentru mine. Am intrat în catedrala cehă, cu un singur gând. Să-mi găsesc liniștea. Atunci răspunsul m-a lovit în plex. Toți au avut nevoie de mine, acea nevoie existențială, precum are pruncul de mama lui. Au vrut să crească la sânul meu. Cumva, poate nu vizibil, poate nu perceptibil, dar într-un anume mod sau într-o anumită perioadă reprezentasem acea nevoie de bază, fără de care nu poți merge înainte.

          Mi-am adus aminte de piramida nevoilor lui Maslow, care m-a intrigat din prima oră de curs a facultății de marketing și comunicare. Unde eram eu în acea piramidă? Unde erau ceilalți? Și mai ales, unde era Dumnezeu? Da, Dumnezeu, cel de care uitasem în ultimii ani, reducându-l la stadiul de arbitru pe un scaun de judecată. Unde era iubirea Lui în mine și cum aș fi putut să-L aduc în mine?

          – „Ema, trebuie să vii cu mine!

          – Unde, tată?

          – Hai să-ți arăt o schiță.”

          Am mers în sufragerie și a scos caietul acela ros cu foaie velină, unde zeci de figuri pigmentate de amuzament sau încruntare ieșeau în evidență.

           Apoi am zărit o pagină altfel. Era o schiță a unui copac aplecat înspre dreapta și dedesubt câteva rânduri despre sine. O expresie concludea emoția acelei lucrări: „Doamne, ce mă fac?”

           Am stat în cumpănă, dacă e sau nu bine să tac, și doar să admir lucrarea. A rupt el tăcerea. „Tu poți fi copac, ca acesta aplecat de griji, dar dacă ai suficient curaj, poți înflori.”

          Atât. A închis caietul și m-a lăsat cu un zâmbet amar pe buze. Pot înflori, dar dacă rămân un copac strâmb, atunci cine sunt?

 

          Dumnezeu zâmbea din statuia atât de reală din fața mea. Ochii mari, aproape dominatori, și totuși atât de empatici, mi-au adus aminte de Ioan. El venise în viața mea sau mai bine zis, eu nimerisem în viața lui, la doi ani după ce tata s-a dus. Era confortul emoțional de care aveam nevoie și atunci când toate piesele de puzzle erau împrăștiate pe podea, mă recompunea aproape de adevăr. A fost primul care mi-a vorbit despre Dumnezeu altfel decât știam. Iubire. Acceptare. Necondiționare. Noțiuni care până atunci rămăseseră la stadiul de utopie. 

 

          – „Ema, suferința șlefuiește sufletul!

          – Știu, Ioan, știu. Dar restul?!”

 

          Dar orice aș fi spus, știam că are dreptate. „Poeții sunt ceruri deschise”, mi-a zis într-o zi. „Mai mult oaze, l-am contrazis eu ulterior. Uneori sunt secetă, alteori cuvânt.”

 

*

          Terminasem auditul cu rezultate satisfăcătoare. Eram mulțumită de modul în care lucrasem, ca și de atmosfera de lucru de acolo, în general.

          David avea expoziția în acea seară. Îmi imaginasem în detaliu starea, bucuria, chiar exaltarea de pe chipul lui, oamenii care îi vor strânge mâinile și îl vor îmbrățișa empatic.

          M-am oprit în ușă neputând să intru. Știam că m-ar fi primit cu un zâmbet generos, dar m-am mulțumit să privesc de departe desfășurarea expoziției. Totul se desfășura în vervă, oameni frumoși, deschiși și în mod vizibil pasionați de artă își mișcau trupurile într-o armonie perfectă. Întocmai ceasului astronomic din Praga, în fața căruia rămăsesem nemișcată timp de un ceas. Statui de lut însuflețite de mecanismul existenței, unde stări contradictorii se reunesc în aceeași inimă.

          Și inima mea bătea cu putere când am intrat în casa părintească în acel octombrie cald. Țineam tablourile strâns la piept și aveam acel tremur pe care un discipol îl încearcă în fața maestrului său. Tata s-a ridicat de pe pat repede, era încă în putere, cancerul nu-i ajunsese la os, deși se lupta cu boala.  S-a uitat cu atenție la fiecare tablou. Avea o expresivitate pe care rareori o surprinsesem la el. Ochii lui de un căprui deschis aveau mereu acea inteligență vie și totuși, atât de obosit era tata. Obosit de viață, de patimi, de oameni. Dar în acea zi de octombrie am văzut pe chipul lui bucuria, surpriza și mai ales iubirea. Fiica lui ducea mai departe darul lui, fără ca el să-i fi cerut vreodată asta.

          Nici David nu mi-a cerut nimic. A fost singurul bărbat care nu-mi ceruse nimic, doar se oferise pe sine și compania lui, în puținele zile care ne străbăteau într-un noiembrie orfan.

          Am plecat printre primii de la eveniment. I-am lăsat un bilet la intrare omului de la pază pentru a-l înmâna lui David după terminarea expoziției.

          „Se spune că nimic nu e întâmplător. Nici măcar o geantă uitată într-un magazin și un chip senin care vine providențial în ziua în care tu mori puțin câte puțin. David, dragul meu, cât de frumoase vor fi aceste memorii prinse într-o carte și ce lumină va purta singura noapte în care m-am întors în copilărie fără teamă! Mulțumesc, mulțumesc pentru tine, om frumos!”

          Pe drumul spre întoarcere m-am simțit anesteziată. Avionul a avut mici turbulențe, sau cel puțin așa spuneau ceilalți. Eu nu vedeam, nu simțeam nimic. Nici nu era nevoie. Pentru că toate cuvintele fuseseră îngropate între două zboruri de avion. Acolo, în lumea pestriță a Pragăi, între chioșcuri colorate, pe podul Charles, unde râul Vlatva curge împacat cu toate durerile celor care i-au traversat malurile, găsisem răspunsul după care tânjisem în ultimii șapte ani. De când tata mă lăsase orfană la poarta poeziei. Poezia, singura care mă salvase de mine însămi, în cele mai grele încercări, se conturează acum din sculpturile dezgolite ale sufletului meu.

 

          – „Poezia ta e despre Ema ideală!”

 

          – Nu, Ioan, e despre Ema reală, e despre adevărul din mine, cel care curge nestăvilit din piroanele care mă țintuiesc. Orice aș face, poezia va merge înaintea mea ca un far. E mai mult adevăr aici decât aș putea duce. Negarea, abandonul, mâinile care mă îngroapă în mâlul deznădejdii, toate sunt doar fereastra prin care poezia mea respiră anaerob.

 

        5. De ce îţi place toamna, mamă?

          Se-ncolăcesc picăturile de ploaie pe fereastra ta, şerpi grăbiţi, înghiţindu-se unii pe alţii. Ai vrea să simţi pe frunte degetele reci cu care vântul smulge ultimele frunze din nucul ce zgribuleşte în curte. Îţi lipeşti tâmpla de rama aspră, căutând un motiv. Pentru ce? Pentru tot. Tot ce se întâmplă trebuie să aibă un motiv, o ştii doar!

          – Îţi place toamna, mamă?

          Copila ţi se lipeşte de piept privind şi ea pe fereastră. Abia trece de pervaz şi s-a ridicat pe vârfuri, agăţându-se de braţele tale ca iedera de gard. Ochii ei, ochii lui! Zâmbetul ei, zâmbetul lui! Părul ei, părul lui! Toate luate dintr-o altă toamnă. O toamnă în care soarele obosit se târa prin lanurile de porumb, se odihnea la umbra pădurii, se strecura misterios printre ruinele unor cetăţi nelocuite şi în care tu vedeai o singură fiinţă în loc de două.

          – Îmi place, răspunzi într-un târziu, cu gândurile rătăcind peste covoare de frunze scânteietoare şi prin stoluri de păsări grăbite. Îmi place cel mai mult.

          Fetiţa îşi adună guriţa şi suflă aburind un norişor pe sticla rece. Râde şi desenează în norişor un cerc, două puncte şi o linie.

          – Asta eşti tu, mami!

          Zâmbeşti înclinând capul şi sărutând-o pe creştet. Miroase a struguri copţi. Ca în altă toamnă. Toamna aceea în care mustul aburea în pahare şi în faţa ta zâmbea perfecţiunea. Toamna în care ai aflat că trupul tău va rodi precum via şi ai crezut că te vei înălţa la cer într-un zbor mai lung decât al păsărilor călătoare. Toamna în care paharul aburit s-a trântit de perete şi cioburile reci ţi-au sfârtecat aripile. Toamna în care singurătatea te-a pândit cerându-ţi un tribut ca să te lase în pace, un tribut pe care tu nu ai putut să îl dai, toamna în care ai scris ultima ta scrisoare de lacrimi şi sânge.

          – De ce cad frunzele, mamă? Copacii plâng?

          De ce să nu plângă şi ei? Oricine poate plânge! Oricine se poate frânge! Oricine poate pierde ceva, cândva, într-o toamnă! Se pot pierde frunze, cuiburi… vise. Toamna te poate străpunge cu ploaia până în suflet, îţi poate şiroi pe faţă şi îţi poate fura pacea. Dar tu ştii! Toate acestea doar pentru a te pregăti de linişte, de căldura interioară şi de adevăr.

          – Se pregătesc de somn, răspunzi cu gândul la toate nopţile de toamnă în care somnul refuza să vină, în care doar îngerii îţi puteau vedea genunchii însângerându-ţi-se pe măsură ce rodul trupului tău creştea.

          Cuprinzând trupul mic într-o îmbrăţişare strânsă, eşti sigură că într-o toamnă ca toate toamnele ai păşit spre viaţă cu adevărat, ai păşit în lumină şi ai găsit liniştea pe care o credeai pururi pierdută.

          – De ce îţi place toamna, mamă?

          – Toamna mi te-a adus pe tine!

          Împreună, priviţi dansul picăturilor de ploaie în lungul ferestrei, şerpi grăbiţi înghiţindu-se unii pe alţii, departe de voi, departe de lumina voastră născută din întuneric.

         6. Fericiţi… împreună 

 

            O adiere uşoară... şi două dintre frunzele îngălbenite se opriră direct pe filele cărţii. Flavia tresări. Luă „frânturile” de toamnă şi le aşeză într-o palmă, acoperindu-le cu cealaltă. Le tăinui pentru câteva clipe, apoi, după un moment de cumpănă, hotărâ, nu să le elibereze, ci să le încredinţeze, din nou, destinaţiei pe care şi-o aleseseră. Închise cartea şi privi ceasul-brăţară – arăta trei şi jumătate după-amiaza.

            Mă aflu de mai bine de o oră în parc… Nici nu ştiu de ce… De ce am hotărât să revin aici, după absenţă? Absenţă şi… chemare… Întoarcere… Refugiu, poate, după nelinişte… Detaşare de realitate şi… trăiri amintite… De ce mă mai gândesc, încă, la el? A fost decizia mea! A fost… vina mea! Vina mea şi… acum… Regretul meu… Florian...

            Îmi amintesc ziua în care l-am cunoscut, cu adevărat, pe Florian. Tot în parc mă aflam... Tristă, ca şi acum, dar... din motive diferite – luasem notă mică la un examen. Eram în primul an de facultate şi îmi propusesem să nu am restanţe. Cu toate acestea... M-am aşezat pe o bancă, aflată, însă, pe partea opusă celei pe care stau acum. De fapt, există o contradicţie aproape totală între cele două situaţii – atunci... Florian a venit, discret, lângă mine. Mi-a văzut chipul întristat şi a vrut să-mi mângâie sufletul. Derutată şi întrebătoare, mi-am îndreptat privirea spre el şi... i-am auzit glasul:

            – Flavia, ce s-a întâmplat? De ce eşti supărată?

            Vorbele lui păreau atât de calde, de protectoare. I-am răspuns:

            – Ştii... examenul... Nu am obţinut rezultatul dorit...

            – Înţeleg!

            – Nu m-am ţinut de cuvânt faţă de mine!

            Iar peste ani, nici faţă de el… de Florian...

            – Vrei să ne plimbăm puţin? Este atât de frumos în parc…

            – De ce nu? I-am răspuns.

            Prezenţa lui mi-a mai şters din tristeţea pricinuită de nota mică de la examen. Florian a găsit cuvintele potrivite să mă încurajeze, iar eu... l-am descoperit pe el... fire calmă, glas blând, trăsături frumoase... Eram colegi de câteva luni, dar nu am reuşit să-l „văd” decât cu această ocazie. Florian, însă, mi-a mărturisit că... m-a simpatizat „din prima zi de facultate!”

            Cu timpul, curatele sentimente ale iubirii noastre, au devenit profunde, iar apropiaţii – părinţii, alte rude, prietenii – ne spuneau adesea: „Voi doi veţi merge împreună pe drumul vieţii – soţ şi soţie!”

            Soţ şi soţie… Într-o zi, pe când ne plimbam prin parcul atât de îndrăgit, Florian m-a cerut în căsătorie. Am acceptat! Mai aveam câteva săptămâni până la încheierea studiilor universitare. Urmau mai multe examene dificile, pentru care învăţam intens, însă, după absolvire...

            – După absolvire – pregătirile pentru nuntă! Abia aştept ziua căsătoriei. Sunt convinsă că va fi fericită! Cea mai fericită din viaţa mea!

            – Din viaţa noastră, Flavia! m-a completat el.

            – Aşa este, iar acestei zile sper să i se mai adauge şi altele...

            – Cum ar fi... cele în care vor veni pe lume copiii noştri! Scumpă Flavia, abia aştept să devenim părinţi!

            Entuziasm, nerăbdare şi multe speranţe, dar nu anticipam că… altele aveau să ne fie destinele...

 

            Examenele se încheiaseră cu bine – puteam păşi, liniştiţi, într-o altă etapă. Cât de simple păreau lucrurile în cazul nostru!

            – Încă nu pot să conştientizez şi să cuprind în suflet toată mulţumirea!

            – Suntem norocoşi, Flavia!

            – Suntem norocoşi! am repetat.

            Totul ne mergea din plin, având în vedere că, şi pe plan profesional ne aflam pe drumul potrivit – posturi bune... stabilitate financiară...

            Singura mea grijă rămăsese... reuşita petrecerii de nuntă. Iar unul dintre paşii importanţi pe care trebuia să-i fac, era să-mi procur rochia de mireasă – rochia pe care, la fel ca mai toate fetele, mi-am imaginat-o şi am schiţat-o pe coli albe... de ani buni... Într-o zi, am zărit-o în vitrina unui magazin. Rochia mult dorită! Am probat-o... şi mi-am propus, ca în cel mai scurt timp, să o cumpăr. Dar, spre casă...

            O voce cunoscută mi-a strigat numele. M-am întors...

            – Alin!

            – Flavia! Ce faci, Flavia?

            – Alin, nu ne-am mai văzut de mult timp! i-am zis, ignorând întrebarea ce-mi  fusese adresată.

            – Nu aveam cum! Abia m-am întors în ţară. Arăţi foarte bine, Flavia!

            Alin… Nu ştiam cum să-i consider vorbele… Complimente sau… În anii de liceu...

            – Mulţumesc! i-am spus, totuşi.

            – Mă uit la tine şi îmi dau seama cât de dor mi-a fost să te-ntâlnesc!

            I-a fost dor să mă-ntâlnească… Dar mie… Cred că am roşit. Oricum, mi-am simţit obrajii arzând… A continuat:

            – Vrei să ne plimbăm, să vorbim despre... despre noi?

            Am acceptat! Alin… colegul meu de bancă din liceu… Au fost momente când l-am simţit atât de aproape de suflet, dar nu am îndrăznit să...să-i declar iubirea… A fost taina mea… Eram diferiţi… eu – eleva conştiincioasă, care nu venea niciodată cu temele nefăcute… el – băiatul chipeş, simpatic, pe care-l adorau, în secret sau nu, mai toate colegele… de clasă… de şcoală… Pentru mine, era de-ajuns prezenţa lui. Mă hrăneam cu imaginea pe care şi-o creease! Şi-mi spuneam: „Sunt fericită şi cu atât! Nu vreau să-mi fac iluzii...”

            După absolvirea liceului, Alin a dispărut. În vacanţa de vară de dinaintea începerii anului universitar, numai pozele-mi mai aminteau chipul lui. La fel şi la facultate, până în momentul în care l-am cunoscut pe Florian. Dar, când l-am reîntâlnit, după patru ani...

            Am vorbit mult în acea zi, însă nu i-am spus un lucru important – că urma să mă căsătoresc. Alin m-a fermecat prin fiecare cuvânt rostit. Iar lumea pe care mi-a descris-o... Viaţa lui... Viaţa lui părea perfectă – locuia şi lucra în străinătate şi avea o situaţie materială bună. Îi lipsea doar sufletul pereche...

            – Cum, Alin? Nu-mi vine să cred! am reacţionat, când am aflat că este singur.

            – Nu am găsit persoana potrivită. Până acum... Flavia.

            Poate că… nu am vrut să înţeleg aluzia sau… nu am îndrăznit să mă gândesc la faptul că… Şi… a continuat:

            – Flavia, nu ţi-ar plăcea să vii cu mine, în străinătate?

            – Eu… cu tine?

            – Da! De ce nu, Flavia? Ţi-aş putea oferi tot ce-ţi doreşti! Tot ce meriţi! Totul... Flavia...

            Eu... Eu urma să mă mărit cu Florian! „Florian!” am rostit în gând... „Cum să plec? Nu, nu se poate! Mai ales acum, când... Dar, dacă...” Pe moment, nu am vrut să-mi continuu ideea. M-am întrebat doar: „Ce să-i răspund lui Alin?”

            – Am nevoie de... de timp. M-ai luat prin surprindere. Faptul că ne-am întâlnit m-a luat prin surprindere! Alin... după atâţia ani...

            – Te înţeleg. Te las să te gândeşti şi... sunt sigur că vei lua cea mai bună decizie! Cea mai bună!

            Trebuia să mă hotărăsc… repede… Eram tulburată şi… mă speria alegerea. Alegerea felului în care avea să evolueze viaţa mea... în viitorul apropiat şi, poate… pentru totdeauna!

            După o noapte agitată, plină de frământări, am luat – după părerea mea – cea mai bună decizie: să plec în străinătate, cu Alin. Nu înainte, însă, de a-mi oficializa relaţia cu el, în ţară – pentru a avea o certitudine în privinţa lui. De fapt, nu m-am simţit atrasă de perspectiva plecării – pentru mine era important să fiu aproape de Alin... Aşa cum nu am îndrăznit să sper în adolescenţă. „Dar, Florian? Cum să-i spun? Cum va primi vestea, mai ales acum, cu atât de puţin timp înainte de nuntă? Ţin la el. Multă vreme am crezut că viitorul meu va fi alături de el. Şi el... Şi copiii noştri, pe care ni-i doream atât de mult...” Îndoieli! Pentru o clipă, am vrut să revin asupra hotărârii. „Dar, nu! M-am decis deja!” Şi atunci am simţit că… Alin ocupa un loc mai important decât Florian în viaţa mea. Şi în sufletul meu...

 

            În momentul în care găsi scrisoarea în cutia poştală şi văzu pe plic numele Flaviei, Florian... inspiră adânc înainte de-a o citi. Un cumul de trăiri îl invadă. Flavia îi relată, pas cu pas, întâlnirea cu Alin. Făcu referire şi la sentimentele pe care le avea pentru acel băiat, dar şi la perspectivele pe care i le oferea plecarea în străinătate. Spera ca el – Florian – să o înţeleagă. Să nu o judece prea aspru. Îşi cerea iertare. Nu voia să-l facă să sufere, dar… „Poate că aceasta este cea mai bună decizie... pentru amândoi. Poate căsnicia noastră nu ar fi fost fericită. Poate că, separat, vom avea un viitor mai bun.” Îi dorea mult noroc şi tot binele din lume şi îl ruga să-i dea un semn, să-i scrie un cuvânt, să-i arate că între ei nu se terminase chiar totul. Şi-ar fi dorit să rămână buni prieteni, dar nu voia să-i ceară prea mult.

            „Cum?” se întrebă Florian. „Toate planurile noastre, toate visele... împreună? Nu! Nu se poate!” rosti... nevoit să accepte o realitate atât de nedorită...

            Îi transmise un răspuns scurt: „Tu ai ales! Să fii fericită!” Scurt, dar… de-ajuns pentru Flavia – primise un semn de la el! Se simţea eliberată şi putea să privească mai liniştită spre viitor. Urma să se cunune civil cu Alin, în aceeaşi zi în care ar fi trebuit să-şi oficializeze relaţia cu Florian. Doar ora era puţin mai înaintată.

            Însă, în faţa Oficiului Stării Civile, Flavia se cutremură, iar zâmbetul... Alin... nu observă aceste schimbări – era entuziasmat de faptul că, în scurt timp, avea să mai bifeze o realizare în viaţa sa.

            Doi tineri, proaspăt căsătoriţi, coborau cele câteva trepte din faţa clădirii. Ea era foarte fericită. El – puţin absent, însă, dintr-odată, schiţă o bucurie prefăcută. Era Florian, la braţ cu cea care îi devenise soţie. Se cununase cu ea exact în ziua şi la ora la care ar fi urmat să facă acest pas, alături de Flavia. „Flavia!” Zâmbi când o văzu – voia să-i dea impresia că nu-l afectase despărţirea de ea. Flavia... Sigur, era conştientă de faptul că şi Florian, la rându-i, avea să-şi întemeieze o familie, însă nu se aşteptase ca acest lucru să se petreacă în... aceeaşi zi... Şi, mai mult decât atât, nu se gândise niciodată că Florian se va căsători cu Ania – una dintre colegele de grupă – mai ales că în timpul facultăţii nu îşi dăduseră prea multă atenţie. „Totuşi... nici eu nu am ţinut legătura cu Alin în ultimii ani. Sper ca Florian să fie fericit!”

            Fericire! Fericire îşi doriseră unul celuilalt, dar după cum aveau să afle, doar împreună puteau să-şi creeze fericirea.

 

            Flavia se uită din nou la ceas. Se făcuse târziu. Cât de repede mai trece timpul! Ar fi mai bine să mă îndrept spre casă.

            Se ridică de pe bancă şi porni spre ieşirea din parc, în atmosfera învăluită în culorile asfinţitului. Privea, discret, spre oamenii care, la fel ca şi ea, plecau spre locuinţele lor. La un moment dat se opri brusc. I se păru că vede pe cineva cunoscut. Sau... nu! Cred că fac o confuzie. Omul acesta este atât de schimbat faţă de cel pe care-l ştiu eu. Şi atât de trist... Dar, când el îşi ridică fruntea, pe care anterior şi-o sprijinise în palme, Flavia se convinse, cu durere în suflet, că, într-adevăr, în faţa ei se afla...

            – Florian...

            El o privi mirat.

            – Flavia... Te-ai întors?

            – Da, Florian! Da, m-am întors!

 

 

7. Acarul Culiță

          Un om se zărea pe linia căii ferate, iar în rest: țipenie! Nici măcar un tril sau o adiere. Toată natura învoalată în galben mieriu încremenise îmbrățișată suav de un octombrie romantic și doar omul decupat din peisaj părea că se prelinge de-a lungul drumului de fier. Imaginea sa își continuă calea, se mări progresiv și în final ocupă întregul ecran vizual.

          Concentrat asupra echipamentului de prindere a șinei de traversa din lemn, omul cerceta fiecare plăcuță și trifoanele aferente. Lovea cu un ciocan improvizat și asculta sunetul specific. Dacă era cel corespunzător spunea: Bine! și trecea la următoarea traversă. În dreptul iazului: „Balta oii”, zgomotul său deranjă un cârd de rațe sălbatice pitite sub mal, iar fâlfâitul acestora deasupra luciului apei și măcăitul strident îl opri din preocuparea sa. Își înclină chipiul, șterse sudoarea cu dosul palmei și se scărpină în creștet privind gânditor spre apus. Nu mai e mult și înnoptează – spuse în sinea sa și continuă: Mă, dar prost mai sunt! Mi-am luat singur beleaua asta, după ce-a plecat Nică în concediu, cu familia, prin programul „Litoralul pentru toți”. El se prăjește bine mersi la mare, iar eu îi raportez șefului în fiecare zi că totul e în ordine pe traseu. Păi ce, eu sunt revizor ca Nică? Nu! Sunt acar! E treaba mea ce fac acum? Nu! Și dacă șefu’ nu-mi zice nici da, nici ba, cred că-mi ajunge. Gata! Schimb macazul. Trec pe linia moartă activitatea  „Săptămâna pentru tont”.

          Zvârli cu năduf ciocanul spre apă și se miră privindu-i traiectoria în cercuri largi prin aer: Măi, să fie? Uite așa se-nvârte și zboară viața! Mai ieri începusem lucrul și-am răspuns la telefon. Șeful ăl’ mare nu mi-a recunoscut vocea. Da cine ești, tu? – a răsunat tonul său grav. Eu sunt noul angajat! Care? – a insistat, acesta. Angajatul nou-nouț!... Nouțule, să-i spui șefului tău să mă sune. Am în... înțeles! – i-am răspuns emoționat și am primit primul perdaf: Ce-ai înțeles? Măi, la noi, când primești un ordin, se spune: Da, bine!... Să trăiți șefu’! și am pus rapid telefonul în furcă. Mai târziu, în al doilea an, spre toamnă, hop!, eu la șef cu patru gâște, mari, grase și un bidon de vin ca să-mi mărească salariul, după cum a fost învoiala. M-a luat de la ușă: Eu n-am nevoie de gâște vii! Ce să fac cu ele la bloc? și zvâr! pe scară. Zburau gâștele, zburam și eu după orătănii. Doamne, până dimineață la ora patru, ce-am mai jumulit cu nevastă-mea, pene și tuleie... Ohoo, și eu pe ea...  Ehee, tineri zburdalnici! Acu’, s-o dus ea la mai bine, de vreo juma’ de an, dar las’, nici mie nu mi-e așa de rău... trai pe vătrai!

          Înveselit de gânduri și decizia luată, Culiță își continuă drumul fredonând melodia populară preferată. Ajuns la podul metalic, tropăi ritmic și imită perfect trompeta din finalul cântecului. Se uită în jos spre Gârbovăț –  un firicel de apă care făcea prăpăd când ploua torențial și veneau puhoaiele de pe dealuri. Sub pod, hopa!, o veche cunoștință – om în vârstă, stând pe-o rână. Lângă el, pe mal, o vargă cu fir și plută. S-a gândit să-i dea binețe:

          – Să trăiești, nea Grigore!! Nici un răspuns. A insistat: Trage? Trage?

          – Da, somnul...

          Presupunând că este loc de discuții, Culiță se grăbi să coboare treptele de ciment; cam roase de timp și intemperii. S-a adresat din nou:

          – Cum, nea Grigore, e somn, aici?

          – E, dacă mă lași să dorm! Dar ca să nu pleci nelămurit, află că la tinerețe trag: fâțele, roșioarele, pe urmă văduvioarele, mai târziu babuștile și la vârsta mea – somnul... Tu, artistule, cum stai cu „fumeile”? – îl iscodi moșul.

          Culiță se cam codi să-i dea un răspuns direct și-și făcu de lucru c-o țigare. (Nu putea să-și verse nici of-ul, că nevasta îi plecase în străinătate la copii și nu mai venea, și nici să-și divulge bucuria ce-i umplea sufletul, mai, mai, să dea pe afară... Trag fermoar la gură, e mai sigur, doar nu-s tâmpit să stau cu prohabul desfăcut, de râsul lumii!) Întinse pachetul:

          – Fumezi?

          – Dacă îmi dai, da! – răspunse moșul și-i plasă la rândul său o sticlă cu țuică: „Ia și tu!”

          Acarul nu era un novice al băuturii, trase o dușcă bună și începu să laude licoarea bahică:

          – Asta-i de la mama ei, prună de prună, în doagă de dud. Nu-mi vinzi și mie o damigeană?

          Moșu știa el ce știa. Glumind:

          – Așa-i, din butoi de dud, că nici tata n-o avut. O să-i spun Auricăi să-ți pună o butelcă deoparte. De! ea e șefu’. Și pensia mea, tot dumneaei o numără și-mi zice: „Să nu crezi, bre, că pentru banii ăștia stau cu tine, încă mă faci să râd, ești... șugubăț.” Hi! Hi! Sigur, îi sta pe limbă să-mi zică: panaramă.

          Țuica mai făcu un drum prin gâtlejul bărbatului mai tânăr și acesta începu iar lauda:

          – Strașnică femeie ai: gospodină și iute! E iute, ca o sfârlează. Zău, nene, eu mă gândesc cum ai reușit, matale, s-o prinzi și să-i faci cinci copii.

          Văzând că se dezleagă vorba, moșul continuă sfătos:

          – Dragul meu, femeia se prinde cu vorba, dar trebuie să-i spui numai ce vrea ea să audă, altminteri... Culiță luându-i vorba: „Și dacă pleacă, cum o aduci înapoi?”...

          – Eee!, zise moșul, aici e mult de spus. Ia, mai dă-mi și mie un gât de țuică! continuă bătrânul, cotrobăind prin buzunare după bucata de colac... Ține minte: „Să nu bei pe stomacul gol!”

          După mai multe înghițituri, Culiță devenise prieten la toartă cu alcoolul, însă înșelat de tăria acestuia, își dădu drumul la gură:

          – Bădie, nu te supăra că-ți spun așa, o zic din respect... hîîîc!... eu te consider fratele meu mai mare. Dacă ai știi, hîîc!, ce fripturi îmi aduc la gară, două femei de la matale din sat. O zi cea bălaie, o zi cea roșcată, hîîc! Teamă mi-e, hîîc!, să nu vină ambele deodată...

          Într-o clipită, nea Grigore inventarie toate femeile din sat. Intuiția îi scoase la iveală cele două basarabence: Lina și Didina. Surorile stăteau în casa lui Buzilă, după cum îi era porecla. Rămas văduv, pe la 70 de ani, cu gospodărie mare și o pensie pe măsură, din milă, de nevoie, s-a gândit să le ofere adăpost. În fața sătenilor invidioși, fie că era împreună cu ele sau doar se aducea vorba despre cele două, Buzilă se înfoia ca un curcan, își rotea privirea să-i cuprindă pe toți și sperând să stingă orice urmă de bârfă, le alinta „fetele lu’ tata”.

          – Culiță, stai liniștit, Lina și Didina, știu ce fac, sunt gemene. Bre, dar bine te-ai pricopsit, ai amor „2 în 1”. Hi! Hi! Hi!... Felicitări! Vorba cântecului: ,,Cine n-are ibovnică / Ori e prost, ori e prea mică”. Hi! Hi!... Ai grijă, Lina e blândă, dar Didina e aprigă la supărare. De Sfântu’ Ilie, la bâlci, nu știu din ce pricină, un pierde-vară din satul vecin a necăjit-o. Didina muțise. S-a dat jos din căruță, a scos drugul și fără să zică nimic, jap! ăluia, în cap. Au sărit doi consăteni în ajutor, iar Didina s-a învârtit de două ori și poc! poc!... i-a doborât precum popicele. S-a dat alerta și au sosit la bătaie, rânduri, rânduri, însă Didina pornise ,,combina” pe automat și care cum venea spre ea, îl secera. Hop! să-i despartă, șeful de post. Zbang!, una în spate. Ce mai! Era mai ceva ca la Ruginoasa când se ciomăgesc de Anul Nou, de s-a minunat toată echipa SMURD sosită la fața locului cu ambulanțe și elicopter.

          Rămas cu gura căscată, lui Culiță nu-i venea a crede:

          – Bădie, matale râzi de mine, una-i blondă, alta roșcată, păi, eu nu știu ce-s gemene? Hîîc! Am avut doi gemănări în clasă, frații Grumăzescu. Hîc! Erau aidoma! de nu reușeam să-i deosebim, nici noi colegii și nici profesorii, cred că nici tac’-su, poate doar mă-sa. Hîîc!

          – Eu am spus adevărul, dar mai important este ce fel de fripturi ai mâncat, tu, băiete. Nu-l văd pe Buzilă să le lase pe cele două surori, oricât de dragi i-ar fi, să-i căsăpească orătăniile și tare mi-e c-ai mâncat mortăciunile aruncate de săteni, la groapa de gunoi. De astă vară, a dat holerala în păsăret și încă mor. Asta e! Omule, eu mă duc spre casă, se întunecă. Mai ai de mers și tu, aproape o oră. Drum bun și să ne vedem sănătoși! Ai grijă pe unde calci și ce mănânci!

 

          Intrat în acasă, pe două cărări, Culiță s-a aruncat în primul pat ce i-a ieșit în cale, dar: Ceva nu-i în regulă! (I se uscase gura.) Coborî și bău apă direct din găleată, muuult, să-i ajungă... Hopa! Ce naiba, podeaua are tangaj? Hăis și cea!

          Plutind între două ape, se așeză grijuliu la marginea patului, să nu se răstoarne. Nu-i venea să doarmă și se ridică cu un gând: Oare îmi vine vestonul? Trebuie să-mi vină, doar am mers o săptămână, zi de zi, pe jos, dus-întors, la gară. A luat haina s-o încerce. Scamatorie! Când băga mâna dreaptă pe mâneca uniformei, dispărea cealaltă mânecă. Încerca invers cu mâna stângă, dar n-o mai găsea pe cea dreaptă. Și tot așa... În final a reușit să le dibuiască pe ambele, dar între nasturi și butoniere rămânea o distanță de-o palmă și oricât trase de ele sau supse burta, tot nu se suprapuneau părțile. Apa e de vină, am băut cam mult! La somn!  – concluzionă.

          În odaie se făcuse prea cald, cel puțin așa simțea el și se îndreptă spre „camera de bun” știind că lăsase geamul întredeschis. Sigur, acolo, e aerul primenit!

          Lângă recamier, se dezbrăcă lăsând hainele să cadă grămadă și se vârî, târâș-grăpiș, gol-goluț, în așternuturile apretate – coală de hârtie. În cearceafurile răcoroase, Culiță s-a tăvălit copilăros deranjând buchețelele de levănțică rânduite de nevastă. Nu s-a sinchisit de ordonarea lor și le-a îngrămădit sub cap să doarmă pe fân înmiresmat. Și-a ațipit instantaneu, ca o plăcintă, cu brațele deschise în lateral și picioarele răsfirate, sforăind gospodărește.

          La o bucată de vreme, piciorul său drept, nu mai putea de bine. Se lăfăia masat de două picioare moi cu pielea fină. Desfătarea începea de la vârful degetelor, pe curbura tălpii, călcâi, urca pe dosul gambei, ocolea rotula și cobora urmând traseul invers. Val după val, dezmorțind dorințe, atingerile subtile incitau... Șuvițe subțiri se risipiră pe piept asemeni nisipului spulberat pe faleză. Când să spună: „Nu te opri, Lino!”, piciorul stâng zvâcni în menghina altor două membre musculoase. Așteptă încordat, următoarea mișcare... Durerea o simți în biceps, ca o înfierare. Țipă: „Te rog, nu mă mușca, Didina!” și sări instinctiv ca un arc, trezindu-se. Jale!

          Înăuntru, metehnele cele vechi, spondiloza și hernia de disc își continuau serviciu sârguincios; una îi dădea durere în braț și cealaltă îi amorțise piciorul. Na!

          Nici afară nu era pe roze; vremea își făcea mendrele. Ultimele bufeuri văratice îi dăduse cu totul metabolismul peste cap și înnebunită de călduri chemase vântoasele la o chermeză. Acestea, în grup, au dat iama în copaci rupând crengi și frunze pentru pompoane, au aruncat gheață cât bobul de măzăriche pentru decor și ca ielele, îndrăcite, au început să bată darabana pe acoperișul casei într-un dans al ploii. Invocată, ploaia a venit în ropot. Crâncene rafale au aruncat pompoanele, cât colo, înfundând streașina. Năvălea apa în scurgerea casei, iar burlanul înecat din preaplin, gâlgâia și se tânguia precum un oboi hidraulic. Nucul, santinelă devotată, deși vijelia îl toca mărunt, rezista eroic, în defensivă. Își oblojea asiduu rănile din scutul coroanei, dezinfectându-le cu iod.

          În fața prăpădului, o pală de vânt disperată își căută refugiu opintindu-se cu umărul în geam. Fereastra întredeschisă și-a desfăcu larg gura, iar odaia a aspirat odată cu resturile vegetale și aerul rece, polar. Acesta intră ca berbecul! Se lovi de cantul mobilei, ricoșă și lansă torpila spre pieptul omului. Poc!, drept la țintă a căzut, mică, mică cât o nucă, o toamnă chircită. S-a balansat nițel dezorientată și s-a oprit.

          Și cum sta așa, plouată, cu greu își rosti doleanța:

          – Culițăăă! M-am reîntors, mă încălzești? Mi-e atât de frig!

          Binevoitor și înflăcărat, răspunsul acarului dădu să treacă pragul, dar vigilența i-a pus piedică: Stai! Oare, Didina o să fie de acord cu „3 în 1”?

 

Pagina a II-a AICI