Pagina I cu Proza participantă la Concursul „Labirinturi”, ediția a V-a, 2018

           1. Lupița (poveste)


          Dragii mei, trăia odată, undeva, departe, o haită de lupi. Lupi ca toţi lupii, cu obiceiurile pe care ştim cu toţii că le au. Dar, deşi erau lupi, despre care credem... şi nu credem, spunem toţi că sunt dintre cele mai fioroase animale, în această haită exista multă iubire şi colaborare. Aveau un teritoriu marcat destul de mare, cu mult vânat şi unde nu călcase vreodată picior de vânător.
          Maturii vânau împreună şi hrăneau puii, neţinând cont că doar unora le erau părinţi, unii chiar nu aveau pui, dar se străduiau să contribuie la creşterea puilor din haită ca şi cum erau proprii lor urmaşi. Conducătoarea haitei era o lupoaică mai în vârstă, care dăduse viaţă mai multor generaţii de lupi şi de care ascultau toţi cu sfinţenie. Era mama tuturor. Numeroşii fraţi se iubeau şi se ajutau la vânat, alături de părinţi, care chiar se mândreau cu progeniturile lor. Şi nu de puţine ori încingeau cu toţii câte o joacă de-ţi era mai mare dragul să-i priveşti. Se poate spune despre aceşti lupi că erau fericiţi şi că nimic nu le lipsea.
          Toţi puii erau iubiţi în egală măsură, că de, un părinte nu poate iubi un fiu mai mult sau mai puţin decât pe altul sau pe alţii, dar exista, totuşi, unul mai răsfăţat, nu doar de părinţi, ci şi de întreaga familie. Se poate spune chiar că se bucura de mai multă afecţiune din partea tuturor. Cine credeţi că era acest pui? Vă spun imediat! Era Lupiţa, singura fetiţă din haită. Acum cred că înţelegeţi de ce era atât de iubită de toţi.
          Se poate spune că viaţa pentru haita despre care este vorba era în roz. Dar iată că rasfăţata familiei, de la o vreme, era tot mai gânditoare, parcă ceva o rodea pe dinăuntru. Oare ce putea să strice fericirea acestei lupoiace tinere? Dragii mei, cum nu există fericire perfectă, şi Lupiţa simţea că ceva îi lipseşte. Şi ştiţi ce? Îi lipsea o familie a ei. Visa că poate avea un soţ şi pui, care să fie doar ai săi. Şi nu
era egoistă, ci, pur şi simplu, acesta este cursul vieţii. Fiecare vietate ajunge la un moment dat să dorească o familie proprie. Iar Lupiţa nu putea face excepţie. Dar nu putea să-şi întemeieze o familie, deoarece pe acel teritoriu nu mai existau alţi lupi în afară de ei. Nu se putea căsători cu un frate, aşa că, după îndelungi gândiri şi răzgândiri, a luat decizia de a părăsi haita şi de a pleca în căutarea unui partener de viaţă.
          Să nu credeţi că a fost uşoară pentru ea perioada care a urmat. Deodată s-a trezit singură în necunoscut şi tânăra răsfăţată care fusese până atunci a trebuit să-şi asigure singură hrana şi să vegheze zi şi noapte, ca nu cumva să nu fie pe fază în cazul în care ar fi fost atacată de vreun duşman. Deşi se spune despre lupi că nu prea au duşmani, să ştiţi că erau destui. Chiar dacă despre vânători nici măcar nu ştia cu ce se ocupă sau că există şi ei pe undeva. În afară de condiţiile vitrege în care era nevoită să trăiască, îi era foarte dor de părinţi şi fraţi, de viaţa liniştită din haită și de abundenţa de care se bucurase.
          Ameţită de singurătate şi de foame, aproape că regreta decizia pe care a luat-o, de a părăsi haita, s-ar fi întors, dacă nu s-ar fi temut că vor râde fraţii de ea. În afară de asta, fusese decizia ei, nu putea spune că a greşit. Deci a încercat să se autoîncurajeze şi a continuat să hoinărească încotro o duceau paşii, fără o ţintă anume.

          Într-o zi a nimerit pe teritoriul unei alte haite de lupi. Aceştia au primit-o cu nespusă duşmănie, abia a scăpat din ghearele lor. A fugit disperată, urmată de întreaga haită, până când a părăsit teritoriul pe care aceia se temeau că-l vor pierde prin venirea ei. A fost încercarea vieţii ei de până atunci. Nu înţelegea de ce au primit-o aşa de rău, negândind că şi familia ei ar fi procedat la fel dacă un alt lup ar fi păşit pe teritoriul lor. Aceasta este lupta dură din natură, dată de fiecare specie pentru supravieţuire. Dar Lupiţa era prea tânără pentru a realiza cruda realitate. Din lipsă de hrană, căci vânatul era foarte rar, ajunsese ca vai de ea, slabă şi neputincioasă.
          Într-o zi a văzut o turmă de elani care traversau un râu. Speranţa a încolţit în sufletul Lupiţei şi parcă a simţit că are suficientă forţă să atace. Deşi nu mai înotase până atunci, a intrat în apă şi a înotat alături de aceste animale, sperând să prindă un pui mai izolat de turmă. Dar norocul nu a fost de partea ei, chiar se pare că a avut un ghinion mare de tot. Fiind observată de elani, aceştia au atacat-o şi au fugărit-o prin apă, au luat-o în coarne şi au lovit-o aşa de rău, încât a crezut că nu mai are scăpare. Când a ajuns la mal, mai mult aruncată de coarnele elanilor, era vai de ea. S-ar fi bucurat dacă ar fi murit în acele momente, deoarece era total lipsită de vreo speranţă şi total epuizată. Credea chiar că moartea ar putea fi o rezolvare pentru situaţia disperată în care se găsea. Mai mult ca niciodată regreta decizia de a pleca de lângă familia în care fusese tratată ca o adevărată prinţesă.
          A zăcut Lupiţa cât a zăcut, dar, cum foamea îi dădea ghes, a trebuit să se târască, aşa cum putea, spre a găsi ceva de mâncare. S-a bucurat mult când a găsit resturile unui animal mort, dar a trebuit să se lupte cu nişte corbi şi vulturi, care probabil considerau că, fiind primii veniţi, aveau drepturi mai mari la împărţirea hranei. Ca să fie supărarea deplină, a mai apărut şi un coiot, la fel de hămesit de foame, care era atât de agresiv, încât foarte greu a reuşit să fure o bucată din ceea
ce mai rămăsese din bietul animal răpus.
          Totuşi, a mai prins ceva putere şi a început să vadă viaţa mai cu speranţă. Tot rătăcind, paşii au dus-o pe teritoriul marcat al altor lupi, dar de astă dată nu era vorba despre o haită, ci despre doi fraţi care, nu ştiu ce se întâmplase, trăiau singuratici. Ei nu numai că nu au gonit-o pe Lupita, dar parcă s-au şi bucurat de prezenţa ei, de parcă abia îi aşteptau venirea. Poate că se săturaseră şi ei de singurătate. Chiar, văzând-o în ce hal era, i-au dat din prada lor, astfel că în foarte scurt timp Lupiţa şi-a revenit, a prins putere şi curaj. A început să participe alături de cei doi lupi la atacurile pe care ei le puneau la cale, în funcţie de împrejurările favorabile care se iveau. Alcătuiau împreună un grup destul de puternic şi organizat, se poate spune că reuşeau foarte bine să comunice între ei. Împreună cu unul dintre acei lupi, şi-a împlinit visul, acela de a avea o familie a ei.
          După un timp, au apărut puişorii săi, mici căţeluşi, la început slabi, neputincioşi, dar care deveneau de la o zi la alta încă mai dolofani şi mai încrezători în lumea înconjurătoare, fapt care îi dădea o mare satisfacţie. Privindu-i, Lupiţa îşi amintea de jocurile propriei copilării, dar anii aceia i se păreau foarte îndepărtaţi. Şi o cuprindea un dor profund de trecutul pe care îl petrecuse alături de haita din care provenea. Dar se simţea împlinită. Deseori se lăsa prinsă în joaca neastâmpăraţilor ei fii. Simţea că puii, în loc s-o obosească, mai degrabă îi dădeau forţă. Ar fi vrut ca haita pe care o părăsise să vadă ce familie avea şi să se bucure alături de ea.
          Dar curând şi-a dat seama că soţul său nu este suficient de implicat în hrănirea propriilor pui. Aceştia sufereau de foame, căci, neputincioşi fiind, aşteptau să fie hrăniţi de părinţi, iar tatăl lor nu le aducea suficientă hrană. Nu putea accepta acest lucru. Din dragoste pentru puii săi, a devenit un vânător aprig, iscusit şi neîndurător. Bucuria de a-şi vedea puii crescând, experienţa în a vâna, viaţa pe care o ducea au făcut din Lupiţa o lupoaică bravă, de temut. Ar fi fost în stare de orice pentru familia ei. Pe măsură ce puii creşteau, se întrema viitoarea haită, a cărei şefă devenea.
Nu mai simţeau lipsa hranei, împreună reuşeau să vâneze suficient de mult. Erau fericiţi.
          Dar a venit o vreme vitregă pentru haita Lupiţei. Se găsea tot mai puţin vânat. Oricât se străduiau, cu chiu cu vai reuşeau să găsească de mâncare. De aceea, Lupiţa, care luase iniţiativa intreţinerii haitei, deşi avea un partener, a decis strămutarea lor pe un alt teritoriu. Cei doi lupi, soţul şi fratele lui, se purtau de parcă nu erau masculi, o lăsau pe ea să ducă tot greul, dar i se supuneau orbeşte, o recunoşteau de şefă. Poate că era mai bine aşa. Lupiţa era o învingătoare.
          Într-o noapte geroasă, a plecat cu ai săi în căutarea noului lor cămin. Drumul i-a dus pe o autostradă foarte aglomerată. Nu înţelegeau nimic din ceea ce se petrecea. Farurile maşinilor îi orbeau şi nu ştiau dacă să înainteze ori să se retragă. Parcă erau hipnotizaţi. Cât erau ei de lupi fioroşi, s-au văzut total depăşiţi de situaţie. Sau poate că tocmai fiindcă erau lupi, o maşină l-a lovit pe soţul Lupitei, aruncându-l pe marginea drumului. Ceilalţi, din instinct, s-au retras în fugă, urmând traiectoria acestuia, dar nu înţelegeau de ce nu mişcă, de ce nu îi priveşte. Nu cunoscuseră moartea până atunci şi nu o înţelegeau. Din instinct, Lupiţa a înţeles că ceea ce se întâmplă este foarte grav şi a scos un urlet de durere,
urmat de urletele celorlalţi.
          Era înfiorător pentru oricine ar fi asistat la această scenă. Nimeni nu s-a mai mişcat de lângă lupul ucis. Au rămas până dimineaţă lângă el, încercând să-l trezească la viaţă, să înţeleagă ce se petrece.
          La lumina zilei, au înţeles că în preajma lor se află cel mai de temut duşman, omul. Nu ştia nimic despre el, dar instinctele de animal cumulate cu cel de mamă îi spuneau că trebuie să-l părăsească pe cel mort şi să plece cât mai repede, cât mai departe. Chiar aşa au făcut. Cu Lupiţa în frunte, haita a plecat spre un ţinut necunoscut, dar nu a mai avut curajul să traverseze autostrada. A mers paralel cu aceasta şi cât mai departe de ea.
          În sfârşit, au găsit un loc bun, unde s-au stabilit şi au reluat viaţa de la capăt.
          Puţin câte puţin, au uitat de întâmplarea neplăcută, deşi de multe ori li se părea că tatăl lor este lângă ei, alteori, când le era dor de el, doreau ca el să revină. Oricum, această întâmplare le-a dat mult de gândit, atât Lupiţei, cât şi puilor ei.
           Dar totdeauna viaţa îşi urmează cursul ei firesc, iar lucrurile au intrat până la urmă în normal, aşa ca fericirea a început să-şi facă iar loc în haită. Noroc că nu a fost ea, adevărata conducătoare a haitei, cea lovită! Nici de astă dată, însă, fericirea nu a durat prea mult. Teritoriul marcat acum de haita Lupiţei a fost invadat de o altă haită, care era superioară numeric. Lupiţa a aruncat doar o privire şi a înţeles că e mai bine să se retragă, pentru a nu pune în pericol viaţa puilor ei. A urmat iarăşi o perioadă de restrişte, în care au suferit de foame zile întregi.
          Şi cum roata vieţii este rotundă, iată că Lupiţa, totdeauna atentă la bunăstarea şi fericirea haitei a cărei şefă recunoscută era, a surprins momentul decisiv pentru schimbarea situaţiei în favoarea ei. Aproape jumătate din haita rivală a plecat la vânat, deci era mult mai uşor să atace şi să învingă. Chiar aşa s-au petrecut lucrurile. Luată prin surprindere, haita rivală a trebuit să părăsească în grabă teritoriul, care a fos luat de la Lupiţa cu forţa. Din nou norocul le-a surâs o
bună perioadă de timp.
           Trebuie să vă spun, dragii mei, că şi animalele cele mai fioroase întâmpină multe greutăţi atunci când îşi procură hrana sau îşi apără teritoriul. De multe ori, acestea sunt nevoite să se apropie de oameni, duşmanii cei mai de temut. Astfel s-a întâmplat şi cu haita Lupiţei. Fiind o iarnă geroasă, nu mai găseau nimic de mâncare, dar curând au descoperit un sat, unde erau destule animale domestice.
            Deşi riscurile erau foarte mari, Lupiţa a îndrăznit să atace gospodăriile oamenilor, însoţită de cumnatul ei. Nu a vrut să-i implice şi pe fii într-o întreprindere atât de periculoasă.
             Au dus-o bine o vreme, dar vestea despre existenţa lor în preajma satului şi despre faptele „pline de cruzime” ale Lupiţei circulau peste tot. Sătenii erau prea supăraţi pentru pagubele pe care le-a produs. S-au organizat şi într-o noapte au stat la pândă şi au împuşcat-o. Lacrimile îi curgeau, nu de durerea pe care o simţea în trup, ci de cea pe care o avea în suflet la gândul că puii săi rămâneau înfometaţi, la cheremul acestor duşmani atât de periculoşi.
             Dar sătenii au regretat moartea unui animal atât de frumos ca Lupiţa. Ei au înţeles că Lupiţa a fost înainte de orice o mamă foarte bună şi că a fost împinsă de dragostea maternă şi de foame la cruzimile pe care le-a făcut. Ei au chemat pădurari şi au prins puii Lupiţei, pe care i-au dus la grădina zoologică din oraşul apropiat.
             Puţin câte puţin, aceştia s-au obişnuit cu viaţa în captivitate. Sufereau după libertatea pierdută şi de dorul care îi măcina zilnic, de amintirea frumoaselor zile petrecute în familie. De multe ori visau că sunt cu mama lor, Lupiţa, cu tatăl şi unchiul lor, în ţinutul îndepărtat în care se născuseră, dar se bucurau de hrana pe care o primeau fără niciun efort. De asemenea, au început să aprecieze dragostea
pe care îngrijitorii le-o arătau şi oamenii care vizitau grădina zoologică, chiar credeau că aceştia le sunt prieteni. Se simţeau bine când copiii le vorbeau şi parcă dinadins tocmai când erau mai mulţi vizitatori organizau câte o joacă, făcând tot felul de ghiduşii.
             Iar eu „m-am urcat pe-o lingură scurtă, să trăiască cine-ascultă”.

            2. Roata de rezervă

            Prezentul mi-a agățat existența fragilă la poalele Alpilor elvețieni. De un an și jumătate predau literatură engleză la gimnaziul din Ermensee. Am scăpat și de arșita verii și de număratul feliilor de pâine cu trei zile înainte de leafă. Viața mi-a oferit o șansă atunci când am cunoscut-o pe iubita mea soție, la Conferința Internațională de Scriere Braille din Budapesta.
            În Cătunu, unde predam engleza, aveam trei elevi care nu văzuseră lumina zilei la naștere. Era dificil pentru mine să lucrez cu ei, însă de fiecare dată, încercările destinului nu mă inhibă, ci mă provoacă. Am accesat un site de scriere braille și restul a fost ca o ploaie de vară revigorantă, în trei rafale – simpozionul, fluturii din stomac apăruți când am văzut-o pe Isabelle, decizia de a părăsi România. Uneori și astăzi mă întreb ce caut eu aici?
             Răspunsul ar trebui să-mi parvină din trecutul meu, blocat în acel accident cumplit de mașină, când la 17 ani am rămas orfan. O soră a tatei din capitală m-a luat la ea și am reușit să finalizez liceul, apoi Facultatea de Filologie, secția româno-engleză. Și pentru că tristețea m-a urmărit în salturi, mătușa s-a stins când eram în anul trei de facultate, neapucând să se bucure de licența mea luată cu notă maximă. Nu mă mai reținea nimic în București, căci unchiul, soțul defunctei, trezindu-se singur, a început să-și înece amarul în licoarea lui Bachus. Eu, proaspăt absolvent, aveam urgent nevoie de o slujbă, căci bănuții din bursă erau pe sfârșite. Am luat trenul spre Alexandria (localitatea mea natală) și am bătut, timid, la poarta Inspectoratului Școlar din reședința Teleormanului, solicitând orice – profesor, suplinitor – serviciu să fie. Așa am ajuns în Cătunu, locul unde vara usucă pământul și iarna agață satul într-o mare de zăpadă. Era un capăt de lume, însă puteam supraviețui.
              Nu intenționez să-mi scriu memoriile, nici să scot la lumină spinii presărați pe pașii tristei mele existențe, însă tema eseului „O zi în sânul familiei” m-a blocat puțin în borcanul cu amintiri.
Citindu-le lucrările, constat că elevii mei sunt fericiți. Câțiva vorbesc despre pisicuțe, căței și dependența membrilor familiei de a face pe plac micuțelor viețuitoare. Alții povestesc cu drag despre ziua lor de naștere. Un eseu, umezit cu tristețe, m-a determinat să-mi mut pentru ceva timp gândurile în propriul trecut:
              De cinci ani, eu locuiesc doar cu mama. Din păcate numai seara ne intersectăm privirile în căsuța noastră, căci ea trebuie să lucreze toată ziulica pentru a ne întreține. Mi-e dor de bunicii rămași în țara natală, de duminicile în care tot satul se întâlnea la biserică. Cred că „sânul familiei mele” l-a uitat Dumnezeu acolo, în sătucul meu. Aici e plictiseală. Fiecare zi seamănă cu precedenta - școală, teme, jocuri pe calculator. Seara, zâmbetul mamei, care pălește de la o zi la alta, e diferit.
              Cum poate fi un zâmbet diferit? Ce culoare are plictiseala într-o țară unde te simți un simplu intrus? Copilul acesta m-a fermecat cu tristețea lui, care parcă o copiază pe a mea. Sânul familiei mele s-a mutat la Dumnezeu, însă eu am iubirea și dulceața zâmbetului Isabellei. Trei eseuri își așteaptă cuminți nota. Le voi corecta luni.
              Nu mai pot zăbovi căci iubita mea soție m-a sunat deja de vreo două ori. E în Hitzkirch, la mama ei, un orășel situat la vreo douăzeci de kilometri de Ermensee.
Ies din școală și pornesc la drum. Înserarea, cuibărită în piscurile albite din depărtare, parcă ar vrea să mă ia de mână. Nu pornesc faza lungă căci cunosc zona ca pe propria-mi palmă. Decadența luminii pregătită de culcare îmi sugerează să măresc viteza. Amprenta detașată a iluminatului public din Hitzkirch îmi indică faptul că destinația e aproape.
              Un zgomot scurt, dar dur, din exterior, mă determină să opresc. Cobor din mașină și constat că am pană pe spate. Grăbit cum sunt, iau roata de rezervă din portbagaj și o schimb fără să cârtesc. Mă mișc repede căci nu pot rata masa de seară. Îmi strâng trusa de scule în timp ce melodia smartphonului mă face să tresalt. Citesc numele apelantului, fără să ating telefonul și cercetez portbagajul în căutarea unei lavete. Nu găsesc. Instinctul uman mă determină să-mi șterg mâinile, apropiindu-le una de cealaltă ca și când aș scutura praful de pe ele. Inutil. Trântesc iritat capota și plec. Mașina pornește la primul contact și taie întunericul care se împiedică bine de șosea. În depărtare, jocul de lumini din oraș face cu mâna stelelor care secondează de sus becurile din spatele liniștitelor ferestre. Zăresc mașina Isabellei parcată în fața casei mamei sale. Zâmbesc ușurat. Incursiunea mea nocturnă se apropie de sfârșit. Parchez mașina, claxonez scurt și opresc motorul. Soția mea îmi deschide ușa înainte de a urca cele cinci trepte din fața casei.
            – Hai, Andy, iubitule! Aproape că a adormit mama. Susține că a avut o zi grea la spital și unde
mai pui că și mâine e de gardă!
            – Dar... strugurii?
            – Vom merge doar noi doi!
Poate rezonanța pronumelui noi sau cine știe ce impuls de moment mă determină s-o îmbrățișez, sărutând-o prelung. Din sufragerie acordurile sonore ale melodiei Bleeding Love și vocea sacadată a Leonei Lewis ne deschid apetitul spre dans. Facem câteva mișcări zâmbind, apoi pătrundem în sufragerie ca doi porumbei îndrăgostiți.
            Doamna Bertha ne privește fără să zică nimic, însă schimbă canalul. Mă apropii de dumneaei, o sărut pe obraz, apoi mă așez pe un scaun. Iza dispăruse. Un miros apetisant pătrunde-n cameră.
Nu trec două minute până când încântătoarea mea soție, cu un platou plin, intră menționând rapid ce bunătăți a pregătit pentru deliciul papilelor gustative. Seara și-a urmat ritualul ei molcom: mâncare, glume, urări de sănătate îmbinate cu puțină muzică. Bertha a fost cea care a dat semnalul stop-petrecere, însă diplomatic.
             – Mă întind puțin, voi mai puteți sta...
Cu gândul la strugurii care nu mai puteau aștepta să-și mute trupul în ciubere, ne-am retras cuminți în camera de oaspeți. Somnul nu s-a prea lăsat așteptat, căci oboseala acumulată după o săptămână de trudă ne-a împins brusc spre lumea viselor. Noaptea a trecut ca și când nici n-ar fi fost.
Mă lungesc în pat, căutându-mi soția, în speranța de a o lua în brațe, dar constat că sunt singur.
Lumina pătrunde insistent printre draperiile vișinii. Dimineața insistă să-și pună amprenta și prin
aroma cafelei care tocmai a dat năvală în cameră împreună cu zâmbetul Isabellei:
             – Trezește-te, puturosule!
             – Sunt treaz, hărnicuțo.
             Pentru a-i confirma soției că nu dorm mă ridic și-o îmbrățișez. Îi fur chiar și un pupic în drumul meu „forțat” spre baie. Eliberat, îmi privesc fața, în timp ce mă spăl pe dinți. La ultima clătire a gurii, mâna dreaptă atinge țepii de pe obraz. Aș vrea să mă barberesc, însă mi-am uitat ustensilele acasă. Ies din baie. Isabelle vorbește în taină cu oglinda și-și aranjează părul bucălat.
             Nu mă observă. Îmi lipesc pieptul de spatele ei în timp ce mâinile mele încep să-i maseze sânii
micuți și tari.
            – Și strugurii, Andy?
            – Pot aștepta...
             Cuvintele s-au ascuns rușinate în spatele draperiilor încă netrase, iar noi, plini de dorință, ne savurăm dragostea, răvășind patul din camera de oaspeți. Doar hainele, aruncate în grabă pe covor, privesc cum ne contopim, trepidând la fiecare oftat. Plăcerea clipelor de iubire conturează, de fiecare dată, clar fiecare silabă a cuvântului împreună.
             Un sunet insistent se aude de la parter. Cu mânuța-i puțin transpirată, Iza mă împinge din pat:
              – Du-te, să vezi cine-i. Eu între timp fac un duș, apoi mergem în vie.
              Pun un halat pe mine și cobor. Îmi aranjez în fugă, pe scări, părul puțin răvășit și leg cordonul halatului pentru ca pielea mea să-și ascundă transpirația în el. Cu câțiva pași înainte de ușa de la intrare, o întrebare se încurcă în gândurile mele revenite din lenevire: „O fi oare poștașul? E... sâmbătă.” Apăs mânerul ușii și-o deschid fără să verific inițial, pe vizor, cine ne deranjează așa matinal. Cuvintele transpiră și ele și se ascund grăbite într-un buzunar al halatului.
              – Bună dimineața, domnule. Sunteți proprietarul BMW-ului cu numărul de înmatriculare SUI –6790, parcat aici?
              Și omul legii gesticulează cu mâna dreaptă spre mașina mea.
             – Da... Care ar fi problema? Silabisesc eu nedumerit.
             – Va trebui să veniți cu mine la secție pentru declarații.
             – Dar ce s-a întâmplat?
             – Vă voi relata pe traseu despre accident.
             – Accident? Eu? Când?
             – Să n-o mai lungim. Trebuie să-mi prezentați actele. Și ale mașinii, și ale dumneavoastră.
             Realitatea, decupată parcă dintr-o glumă proastă, îmi încurcă gândurile. Ca un robot mă execut însă. Urc, îmi pun pantalonii și puloverul, recuperate de pe covor și fără să-i spun nimic soției, fiindcă nu ieșise de la duș, cobor în grabă scările cu cheile de la mașină în mâna dreaptă. Ajuns lângă polițist, repet mai mult pentru mine, în timp ce trec pe lângă el, fără nici un complex:
             – Actele sunt în mașină.
             Nu mă grăbesc, crezând că sunt la camera ascunsă, dar respirația omului legii o simt în ceafă până când o mână puternică mă prinde de mâna dreaptă și-mi smulge dur cheile mașinii.
             – Domnule, vă întreceți cu gluma...
             – Nicidecum, doar că dumneavoastră așteptați aici, pe trotuar, și eu voi recupera actele din
mașină!
             Tonul cu care mi-a spus ce va face era așa de grav încât nu mai îndrăznesc să respir, ce să mai comentez. Încerc totuși să mă adun până dumnealui caută actele.
             – Gata! Să mergem.
             – Nu plec nicăieri până nu-mi spuneți despre ce este vorba!
             – Se poate și așa, nu-i nici o problemă, însă vreau să verificăm împreună portbagajul.
             Ca hipnotizat, mă îndrept spre portbagaj și mă opresc. Primesc cheile, fără cuvinte. „Ce dracu se întâmplă? Lu’ ăsta i-a fost frică că dau bir cu fugiții, de nu m-a lăsat să mă urc la volan?” Las gândurile puțin la o parte și deschid portbagajul, apoi aștept triumfător cam o jumătate de minut.
             – Roată de rezervă nu aveți?
             – Și găsiți acesta un motiv să ridicați oamenii din case dis-de-dimineață?
             – Uite ce este, domnule. Coboară tonul până nu-ți trag una.
             – A, acum sunteți și violent? Sau poate m-ați invitat la un meci de K1 și nu știu eu.
             – Gata cu ironiile. Uite despre ce este vorba. Cu câteva ore în urmă s-a întâmplat o nenorocire și vina cred că vă aparține.
             – Doar credeți?
             – Nu, sunt convins. Am toate indiciile să dovedesc că dumneavoastră sunteți inculpatul.
             – Eu, inculpat? Fugi de-aci, dom’le polițai.
             – Ți-am spus să taci? Recapitulez! Un copil se zbate între viață și moarte și o mașină e făcută armonică fiindcă dumneata, domnule Codreanu, ți-ai uitat roata pe carosabil. Nu poți nega acest aspect: Pe spate ai montată o roată de rezervă, cea găsită la fața locului e tot o roată de BMW și dacă mai adaug și lipsa roții de rezervă din portbagaj nu-ți mai dă mâna să mă contrazici cu atâta vehemență. Și amprentele care se vor găsi pe cea ridicată de noi...
              Nu-l las să mai continue. O lacrimă mi se scurge peste ironia anterioară și cuvintele, dornice să
deslușească firul epic al nenorocirii, ies din esofag parcă sugrumate:
             – Cum s-a întâmplat?
             – Din cele afirmate de șoferiță era întuneric și n-a văzut la timp roata de pe carosabil și-n dorința de a evita impactul, a virat mult dreapta intrând cu viteză într-un copac de la marginea carosabilului. Ea e doar în stare de șoc, dar nepotul dânsei s-a lovit cu capul de bordul mașinii. S-ar putea să-l pierdem și în acest caz intrați la ucidere din culpă. Din acest motiv avem nevoie de o declarație.
             – Fir-ar să fie!

         3. Amintiri în toamna vieții

          Moș Andrei trăia singur de câțiva ani purtându-și amarul vieții scăldat adesea în dulceața amintirilor.
           Fusese un bărbat frumos, un adevărat cuceritor! Dar încă din primii ani ai adolescenței cunoscuse o făptură minunată de care se îndrăgostise nebunește și de atunci nu mai avusese ochi pentru altă fată. Își petrecuseră împreună peste o jumătate de veac în fericire și realizări. Copiii le plecaseră în lume, nepoții la fel. Rămăseseră doar ei doi la bătrânețe, dar erau fericiți.
           Dar soarta este uneori necruțătoare și i-o smulse pentru totdeauna pe aleasa inimii sale. A suferit mult. Ca să-și mai aline durerea scotea dinr-o carte veche din raftul bibliotecii prima lui epistolă către fata de care se îndrăgostise și pe care reușise s-o cucerească, iar mai târziu s-o ceară de soție. Ce vremuri!
            Cu lacrimile în ochi și mâna tremurândă desfăcu peticul de hârtie îngălbenit de vreme
și reciti pentru a nu mai știa câta oară epistola către iubita inimii sale din tinerețe:
            Când m-am așezat pentru prima oară lângă tine, am lăsat ca ființa ta să-mi inunde
ochii cu frumusețile ei divine, plăpânde și gingașe, iar parfumul inefabil și îmbătător ce se
răspândea din părul tău moale ca mătasea mă arunca într-o lume de vis. În beția ce mă
cuprindea, simțeam tot mai mult puterea pe care o exercita frumusețea și gingășia ta asupra-mi și deodată am avut convingerea că voi fi cel mai fericit tânăr din lume. Simțeam acel ceva care nu se poate explica, care îl face pe om să uite de sine și să se lase purtat de acea mirifică vrajă a iubirii. O stare ciudată în care fiori necunoscuți invadau parcă dintr-o altă lume trupul meu, atingând corzile sensibile ale eului meu. Simțeam cel mai sincer și pur sentiment de dragoste pe care îl are un tânăr față de o tânără domnișoară. Acel fior nobil și onest mi-a răscolit întreaga ființă și în cele din urmă mi-am dat seama că sunt un sentimental și că m-am îndrăgostit. Părul tău în care juca o ușoară adiere de vânt, părul tău mă îndemna să mă apropii și mai mult. În ochii aceia mari și candizi ca două migdale, ca două cristale ce strălucesc în lumina blândă a lunii din nopțile senine de august, ca două picături de rouă ce joacă albastrul cerului de mai și verdele deschis al naturii la venirea primăverii, acei ochi înconjurați de o atmosferă primăvăratică, ochii tăi scumpi și frumoși, ochii tăi pătrunzători, îmi plac teribil de mult. Și atunci, parcă anume pentru a spori surplusul de plăcere produs de propria-ți apariție, ți-ai îndreptat privirea spre mine învăluindu-mă într-o liniște care induse în mine fiorii unui extaz necunoscut și mi-am dat seama că eul meu se dizolvă treptat în universal feminin și imponderabil din adâncul ochilor tăi. În lumea aceea de revelații prin care zburam, spiritul meu întâlni spiritul tău și mult timp aveam să port cu mine puterea pe care o exercitase ființa ta asupra ființei mele.
             În acele momente de maximă tensiune, când bătăile inimii se întețiseră, imaginația mea se înfierbântase, iar acum purtând în minte chipul tău gingaș mă cuprinde o nostalgie nesfârșită care mă face să mă gândesc numai la tine. Acum când noaptea își întinde aripile reci și întortocheate peste întinderi, strecurându-se ușor, lipindu-se umedă și neputincioasă de geamuri, eu tresar așteptând parcă să-mi aducă pe aripile sale măcar un singur cuvânt de la tine, o șoaptă de iubire. De partea cealaltă a cristalului căldura mă călăuzește în universal gândurilor ademenitoare ca o fata morgana. Cu gândurile răspândite-n haos închid ochii, simt cum căldura îmi pătrunde în oase și mă visez aievea alături de tine pe o cărare înverzită și presărată cu cele mai frumoase flori ce răspândesc în jur un parfum inefabil. În codru este minunat, răcoarea umbrei sale ne înviorează, licărul izvorului ne îndeamnă să ne potolim setea, apoi obosită îmi cazi în brațe. Alături, smuls de o putere divină în trilurile colorate ale păsărelelor mă înalț și zbor către înaltul cerului alături de tine ca apoi, după ce am hoinărit destul prin văzduh pe deasupra pădurii, să ne lăsăm lin în iarba fragedă și mătăsoasă a unei poienițe din mijlocul codrului. Deodată deschid ochii și mă trezesc din somn. Făcliile nopții pălesc sub strălucirea astrului, se rostogolesc murind în prăpăstii. Tăcută, noaptea își adună pe rând tremurătoarele-i aripi întunecate și zarea argintie își deschide porțile, lăsând zorile să vină peste plaiuri ca o fecioară cu vălul alb fluturând în adierea vântului. Primele raze solare pătrund tiptil printre case, străbat cristalul ferestrelor și se opresc vioaie pe masa mea
la care stau să-ți scriu aceste rânduri. Razele bucuclașe îmi mângâie cu blândețe chipul. Mă ridic ca un somnambul, mă apropii de fereastră și-mi lipesc fruntea de geamul rece. Natura mă cheamă la viață, dar… mai ales brazii falnici și munții semeți, conturați la orizont, care de milenii au rămas colțuroși și au devenit aspri ca un zid al amintirilor triste, ce ne răscolesc inima și sufletul. Iar acum când bătăile inimii se întețiră din nou, iar imaginația mea se înfierbântase, închid ochii și parcă te văd aievea ca pe o fata morgana pe care o caut de mult timp, către care alerg, căruia mă plec, mă dăruiesc cu sufletul sincer.
            Îți voi dărui edenul florilor și paradisul bucuriilor! Un colt din Univers și l-aș dărui. Te-aș ridica pe bota cerească unde vei fi crăiasa stelelor în regatul meu. Îți voi dărui lumina și căldura soarelui, îți voi oferi strălucirea luceferilor! Îți voi pune la picioare palate de gheață și cristal, iar blânda lună își va pleca privirea în calea ta. Îți voi dedica poeme de aur și vei fi zâna visurilor mele!
             Moș Andrei surâse înlăcrimat, sărută peticul de hârtie, privi la soția sa din fotografia pe care o avea pe birou și oftând închise ochii lăsându-se în continuare purtat de valurile amintirilor din tinerețe...

       

           4. Capodopera

             De ani buni se străduia să găsească o perioadă mai liniștită, în viaţa asta atât de agitată, să poată descarcera capodopera care se stingea în el, pe zi ce trece. Talent avea, se verificase și dimineaţa, și seara, și pe dinăuntru și pe dinafară, era mereu călduţ, chiar fierbinte, gata să dea în clocot, timpul însă îi lipsea cu desăvârșire, acest ingredient atât de greu procurabil, dar acum s-a hotărât să nu mai procrastineze, se va apuca de treabă, imediat ce va bloca toate mijloacele de comunicare cu exteriorul. Se și repezi pe telefonul fix și-l trase din priză, pe cel mobil, să-l blocheze, gazele și apa oprite, mișcarea de rotaţie e-n grafic, cea de revoluţie s-a mai domolit, copilul e cu bona, soţia cu amantul ei, pisica afară, făcându-și plimbarea pe pervaz, ca de obicei, acesta fiind destul de lat, ca să le confere siguranţă deplină: și felinei, și proprietarului. Oricum, dacă era să cadă, ar fi căzut de la etajul doi, nu ar fi păţit nimic, au căzut ele, altele, din blocuri turn și tot n-au păţit nimic, doar pisicile au nouă vieţi, oamenii au doar una, iar cei bântuiţi de geniu, ca el, niciuna, doar firimituri de existenţă tributară creaţiei... Așadar, toate fiind oprite, întrerupte, zăgăzuite cumva, putea să înceapă cu Geneza... Ecranul computerului nu fusese anihilat, îi trebuia să scrie, să se informeze, așa că, în dreapta, începu să danseze un mesaj: ”Vino urgent la serviciu, ești gestant!” , fiindcă literele r și g fiind așezate pe diagonală, secretara bătuse o literă în locul celeilalte. Crezu că e o figură de stil, dar, studiindu-se din profil, văzu că e cam bombat la ecuator și declanșă o salvă de injurii la adresa nenorociţilor de prozeliţi ai libertinismului sexual, care trecuseră prin instituţie și le oferiseră tuturor informaţii și răcoritoare, respectiv meniuri, că aveau un proiect în acest sens, prevăzut cu catering. Ce mârșăvie, să fii convins că ţi se diseminează informaţii de top și tu sa fii inseminat, cine știe ce prafuri mi-au strecurat idioţii ăia în pahar, nu-i vorbă, o să nasc prin cezariană, dar nu trebuia să știu și eu ce urmează să mi se întâmple? strigă enervat, dând cu piciorul în teancul de dosare, folosite ca bibliografie pentru viitoarea capodoperă, dar, fiindcă rată ţinta, luă o latură a biroului fix în tibie, care se umflă cât perna. Așa voi sta, nu mă urnesc de aici, cât timp încap în acest spaţiu. Dacă tot sunt umflat în abdomen, e musai să am și membrele umflate, și ochii umflaţi, și... ce bine ar fi să mi se umfle și contul, ca să fiu în ton cu toate nenorocirile, că numai un prostănac infatuat ar putea crede că banii ar rezolva toate problemele, eu am fost fericit când nu aveam niciun leu, în liceu, iar, de atunci, n-am mai fost niciodată, deși câștigurile mele au sporit, aș putea spune în proporţie geometrică.
             Ușa de la intrare se zgâlţâi de forţa celui ce bătea și împingea, cu disperare, să i se deschidă, pentru că avea corespondenţă abundentă și toate cele ce trebuiau lăsate la destinaţie necesitau semnătura de primire din partea destinatarului.
             -Lasă-le acolo, la ușă, strigă destinatarul, o să le iau când mă fac bine, sunt accidentat, nu pot să mă mișc acum !
             -Nu pot, îmi trebuie confirmarea, le aduc data viitoare, strigă factorul, vădit nemulţumit de o așa situaţie. Sau le fac vânt pe sub ușă, vă târâţi până la ele, îmi confirmaţi și mie primirea, după care îmi remiteţi documentele și vă vedeţi de metehnele pe care le aveţi.
            -Da, e mult mai bine așa, pe sub ușă, dar o să treacă mult până ajung, lăsaţi-le până mâine, că tot trebuie să mai primesc niște mandate, poate mă voi mișca mai lejer și voi semna tot ce trebuie semnat și remis...
            Văzând că oamenii mari se apleacă să îndese niște hârtii pe sub ușă, niște prichindei de pe scara blocului, începură și ei să adune de prin cutiile poștale tot ce era material promoţional, că se puteau lua cu ușurinţă, fiindcă depășeau dimensiunile unei scrisori, și, după modelul adulţilor urmăriţi, să le împingă pe sub ușă. Maldăre de hârtie, împinse, la nevoie, cu beţe sau vergele metalice, astupau intrarea sau ieșirea din imobil și se lucra vârtos la apogeul nenorocirii : veniseră voluntari din cartierul vecin, cu lădiţe, coșuri și alte recipiente, încât duhoarea unor astfel de donaţii devenise insuportabilă. Nu mai lipsește decât un chibrit, își spuse bietul creator de himere, și ard ca șobolanul, între deșeuri, că tot am trăit printre ele !
            Dar nenorocirea nu veni de la foc, ci de la apă : o conductă de la baie s-a spart și apa curgea veselă, în cascadă, sporind nivelul fluviului care traversa sufrageria, spre a-și afla estuarul în maculatura din dosul ușii, apoi, cu mici poticneli, datorate barajului, pe scări, în afluenţi mititei, șerpuind galeș, mai mare dragul să-i studiezi, apoi îngroșându-se și mugind ca Niagara.
           Observând lipsa de reacţie a ocupantului de la celula 11, ceilalţi blocatari, în frunte cu domnișoara Vetuţa, fată bătrână cu preocupări tinere, îi mobiliză pe doi haidamaci, care lucrau la servis-ul din apropiere, să spargă ușa. Poate nu e acasă, poate e mort, își rotea ea ochii decoloraţi, ronţăind cu ei, bucăţi mici de tencuială, sub care s-ar fi putut ascunde miezul unor secrete abominabile, dar asta nu înseamnă că trebuie să așteptăm arca lui Noe să ne salveze, ori să stăm ca lemnele, până putrezim !
            La ultima mare opinteală, zidul cetăţii a cedat sub lovitura berbecilor mecanici sau electromecanici și s-a prăbușit cu ei cu tot, peste bestia care cauzase atâta agitaţie în imobilul în care el însuși fusese imobilizat.
           -Ce faci, domnule, spuse, arcuindu-și buzele, ca un elastic de pus la gura borcanelor de gem sau zacuscă, aceea care inflamase și mobilizase aceste trupe cu totul speciale, ne-ai murat complet, mai era puţin și ne dizolvam, în câtă apă ai putut să ne trimiţi, pe toţi pereţii...
           -Îmi pare foarte rău de cele întâmplate, nu sunt cu nimic vinovat !
           -Nu ești vinovat ? spumegă Vetuţa într-una dintre cele mai înălţătoare și pasionate uri ale unei victime a nonșalanţei unui posibil viitor partener de adulter. Dar atunci de ce stai ca un monument, când nouă ni se prăbușesc pereţii, sub avalanșa care vine fix de la dumneata ? Şi cu pietrele alea din poală, doamne iartă-mă, ce ai de gând să faci ? întrebă ofuscată, lăsând deschis canalul de emisie, pentru eventualele jeturi de interjecţii, dacă ele catadicseau să vină.
           -Au venit pe geam, le-am primit cum am putut mai bine : în cap, în plex, în stomac, peste picioare, le-am stocat, în caz că mai sunt nebuni care vor să arunce cu pietre, să formeze un strat de protecţie pentru cele încă nearuncate.
           -Noi le-am aruncat se hlizi unul cu faţa cât ecranul plasmei, nu răspundea, nu deschidea, nu nimic, am crezut că doarme și nu aude, să se trezească, de aia le-am aruncat în ordine crescătoare, cel mai mare bolovan e de adineauri, când deja a cedat ușa...
           -Păi, fisură, cu replica ei, temerara și întreprinzătoarea președintă de scară, de ce stai așa, de parcă ai vrea să le clocești, să scoţi pui din ele ? Dă-te jos din cuibar, adună-ţi apa, pietrele, hârtiile, că-i apocalipsa aici !
           -Nu pot să mă mișc, sunt rănit, chiar avariat!
           -Într-adevăr, ești foarte avariat și ne-ai avariat și pe noi, dar ce faci acolo sau ce făceai, de nu ai putut opri dezastrul când a început, nu când nu-l mai putea opri nimeni ?
           -Capodopera !
           -Ia daţi-i ăstuia o cap-o-dop-eră, să n-o poată duce, iresponsabilul! Imbecilul! Se năpustiră toţi asupra lui, cu tot ce aveau la îndemână, să desăvârșească, în cel mai scurt timp, capodopera.

          5. Îngheţată de vanilie…

            Dacă te uiţi într-o oglinda, cu atenţie, s-ar putea sa te vezi cu adevărat… să vezi atunci nu chipul cu care eşti obişnuit în fiecare zi, ci chipul dintr-o zi anume, care este suma unor zile trăite sau netrăite, incolăcite sau lăbărţate de-a lungul timpului, fiecare cu greutatea ei. Și asta ar putea sa schimbe o viaţă…

             J. era un tip obişnuit, cu preocupări obişnuite şi fără idealuri.. avea o slujba obişnuită, haine

modeste care nu-i ofereau nici o particularitate.. ştiţi cum e, uneori, haina face pe om.. J. era un tip cu tabieturi care –i dădeau o linişte monotonă într-o viaţa predictibilă şi fără riscuri. Totuşi, nu traversa niciodată un drum pe care vedea o pisică neagră.. totuşi, număra pomii de- a lungului drumului spre casă şi se bucura dacă ieşeau fără soţ.. totuşi, era îndrăgostit de o fată, sau cel puţin aşa i se părea.. o fată care vindea îngheţată de vanilie la toneta din colţ, o fată cu cei mai frumoşi ochi din lume.. in fiecare zi, J. cumpăra îngheţată de vanilie, simplă, fără ciocolată, cea mai ieftină îngheţată de altfel, doar pentru ca fata cu ochi frumoşi să îi zâmbească. Pentru ca ea îi zîmbea de fiecare dată, deşi J. nu ar fi putut spune dacă era doar atitudinea amabilă a unei vânzătoare sau poate ceva mai mult, ceva dedicat lui.. Intr-o zi obişnuită, în drumul său spre serviciu, J găsi pe jos o monedă strălucitoare de 50 de bani.. şi asta nu ar fi avut probabil nici o urmare, dar a doua zi, pe acelaşi drum, J. găsi o hârtie de 10 lei.. o coincidenţă? Un semn al sorţii? O întâmplare fără semnificaţie? În mintea lui J. s-au bulucit ideile care l-au ţinut treaz pănă la miezul nopţii şi asta a fost fără precedent, pentru că se culca în fiecare seară la ora 10 fix.

              A doua zi nu s-a uitat decat de-a lungul drumului şi tot timpul i se părea că vede stralucirea

ademenitoare a unor monede sau fluturarea vicioasă a unor bancnote.. să ne înţelegem, nu era o problemă de bani.. nici o clipă lui J. nu i-a trecut prin minte faptul că ar putea să găsească, să zicem, un portofel, sau să se îmbogăţească peste noapte.. nu, în mintea lui, aceste lucruri senzaţionale care i se întîmplau doar lui, aveau o singură semnificaţie: semnul norocului.. era sigur că, la un moment dat, va găsi ceva care-i va schimba sensul vieţii pentru totdeauna…..trebuia doar să fie atent .. şi a fost.. zi de zi, pe acelaşi drum , pe drumuri ocolite, pe scurtături, prin parcuri, toată viaţa lui s-a concentrat în ceea ce putea găsi, în ceea ce norocul i-ar fi scos cu siguranţă la iveală.. doar că nu s-a întâmplat aşa. Şi într-o zi, uitandu-se în oglindă, J. observă pentru prima dată că barba lui de două zile, avea peri albi.. şi riduri îi brăzdau fruntea şi obrajii, ca nişte semne de punctuaţie pe care timpul le crestase pe ascuns

pe chipul său.. şi pacă în spatele lui, rîdeau toate zilele irosite în mod stupid, zilele în care ar fi putut deveni un alt fel de om, desi nu ar fi putut spune niciodată cum ar fi trebuit să fie acel om, avea doar senzaţia acută a neputiinţei şi a irosirii, ca o clepsidră care şi-a golit tot nisipul dar pe care nu a mai intors-o nicodată nimeni.. a plecat de acasa parcă fără ştiinţă şi paşii l-au dus la toneta de înghţată, unde iată, aceeaşi fata cu ochi frumoşi, aceeaşi? da, ochii nu se schimbă şi acest simplu amănunt l-a făcut pe J. să simtă că timpul s-a oprit şi s-a întors, dincolo de orice logică, abia acum simţea că totul e posibil, dar cum de-am uitat? Uite , fata care îmi zâmbeşte mie, o îngheţată de vanilie vă rog, şi în acel moment, prezentul s-a dezintegrat, el stătea uitându-se la ea cu un zâmbet prostesc , aşteptând parcă un semn de recunoaştere şi ea, i-a înmânat zâmbind cupa cu îngheţată. Pe inelarul său, lucea palid şi

mustrător, aurul fin al unui inel de logodnă.

              6. Fotograful 

              Domnul M iubea fotografia. De când era copil adora sa stea şi să lenevească urmărind cu

privirea ore întregi păsările, insectele, oamenii sau în lipsa de altceva chiar şi norii de pe cer . Iar când tatal său îi dărui un Aparat de fotografiat soarta sa îi fu decisă : avea sa devină fotograf.

              Aparatul primit era o ciudăţenie, vechi şi fără nici un insemn care să-i ateste provenienţa,

probabil o marfă de contrabandă sau o însăilare din mai multe aparate stricate vândute la o tarabă

din talcioc

              La scurt timp, micuţa casa a familiei M. se umplu de mirosuri greţoase de la amestecurile de

substanţe chimice folosite la developare, baia deveni intunecoasă ca o peşteră in care atârnau fâşii de film asemeni unor stalactite iar bucăţi de hârtie fotografică spânzurau ude prin casă, prinse cu carligele de rufe ale doamnei M. onorabila sa mama. Uneori, rabdarea acesteia ajungea la limită si atunci toate aceste opere jilave erau aruncate pur şi simplu la gunoi laolaltă cu arsenalul de chimicale puturoase, iar micul M. era blagoslovit cu tot soiul de epitete animaliere. Dar M. era tenace si după un scurt armistiţiu stindardele ude ale fotografiilor incepeau din nou sa fluture recucerind terenul pierdut iar in urma lor pătrundea triumfătoare duhoarea binecunoscută. Aşa că până la urmă, îndărătnicia mamei sale ceda, mai ales ca micul M. îi făcu cadou de ziua ei un album cu câteva portrete extrem de reuşite ale ei şi ale unor rude care binevoiseră să le trecă pragul in vizită. Albumul se bucură de un asemenea succes incat toţi cei prezenţi in casă la acel eveniment şi care se regăseau in paginile sale îsi exprimară intentia de a avea şi ei o copie a acestuia. Si astfel M. ştiu că îşi găsise vocaţia de portretist. Între el şi corcitura sa de Aparat se stabilise un soi de legatură sufletească şi impreună reuşeau să scoată portete minunate. Pasiunea pentru fotografie creştea in el asemeni vrejului de fasole fermecată.

          Citea tot ce ii cadea sub mană despre acest domeniu şi işi cheltuia toţi banii ba chiar se şi împrumuta pentru a putea să cumpere albumele fotografice ale unor artişti celebri, scule din ce în ce mai sofisticate şi cărti in care erau dezvăluite toate secretele acestei arte. La un moment dat îşi cumpară un aparat de fotografiat extrem de modern şi sofisticat dar il abandonă repede. Nu simţea nimic atunci cand il folosea – era doar un echipament profesionist şi atata tot, fara emoţie si fără suflet.

             Adolescent fiind făcea portretele colegilor şi profesorilor iar Aparatul de fotografiat se dovedea

cel mai sigur mod de agăţat fete. Portretele sale erau minunate. Figuri banale şi sterse deveneau

stalucitoare asemănătoare cu ale starurilor de cinema. Privirile goale şi lipsite de expresie căpătau tente melancolice ăi visatoare, iar chipuri mândre răsăreau din feţe încruntate. Fetele care nu aveau nimic atrăgător făceau coadă să fie fotografiate după care trimiteau pozele verişoarelor pe care nu le văzusera de mult ca să le arate cat de frumoase se făcuseră intre timp şi ele să crape de ciudă. Una dintre ele mersese până acolo incat işi arsese toate pozele pe care le avea şi işi umpluse albumele numai cu poze facute de M. Multe dintre colegele sale, ba chiar si vreo două profesoare voiau sa aibă nişte portrete, hai să zicem mai speciale, in care să apară cât mai lejer imbrăcate sau dacă se poate chiar fără haine, fapt care îi pricinui bucurii intense. In afară de satisfacţiile binemeritate, aceste poze speciale îi atraseseră şi invidia tuturor băieţilor din liceu. Toţi voiau să fie prieteni cu el in speranţa ca vor avea acces la borcanul cu miere, la pozele mult răvnite. De patru ori dulapul de la liceu ii fusese spart iar de două ori luase chiar bătaie. Cu

toate acestea rămăsese neclintit rezistând atat ispitelor cat şi ameninţărilor. Ajunsese o mică vedetă pe plan local . Nu exista nuntă, botez sau petrecere mai de soi la care să nu fie invitat. Iar el continua sa facă minuni. Cuplurile se imortalizau in ipostaze studiate, îşi inrămau fotografiile şi le ţineau la loc de cinste. Se gândeau că mai târziu sa le arate copiilor şi nepoţilor spunând : Iată cât de frumoşi eram noi când eram tineri !

            Inutil să spunem că facea o mulţime de bani şi în curând fotografii de meserie din oraş incepură

să şomeze şi să răspândească zvonuri răutacioase la adresa lui şi a vechiului său Aparat dar degeaba, nimic şi nimeni nu mai putea sa îi oprească ascensiunea.

           O întamplare îl propulsă în curand în atenţia tuturor. Alegerile se apropiau si onorabilul primar al oraşului candida pentru un nou mandat. Ca toţi primarii din acea vreme indepărtată era un om venal şi profund corupt. Ajunsese primar ca om al Partidului şi ştiuse să tragă multe foloase din asta. Jefuise orasul metodic şi fără scrupule. Contarcandidatul său, un om la fel de corupt şi de ticalos, avea insă avantajul de a nu fi suficient cunoscut de public şi in plus era mai tânăr şi mai arătos. Primarul avusese grijă sa îl tăvălească prin mocirlă in ziarele locale dar simţea că nu era de ajuns. A mai reparat el ceva trotuare, a mai inaugurat vreo două sşoli dar ştia că e insuficient şi că trebuia sa găsească altceva. Intr-o zi, aflat in vizită la un cunoscut de-al său pe care nu îl văzuse de ceva vreme, acesta îi arătă mândru pozele de la nunta fiicei sale de la care Primarul fusese nevoit să absenteze fiind plecat cu treburi de partid in Capitală. Primarul era absolut şocat.

            Recunoştea personajele din fotografie şi nu putea să creadă cat de bine aratau. Intrebă imediat

cine facuse pozele şi astfel ajunse la M. Il invită la el şi ii ceru să îi facă portetul. In clipa când primi pozele, uimirea sa nu mai avu margini. In locul unui bărbat gras, buhăit de beţii, cu privire

posomorâtă, incruntată şi rea, din poză îl privea un tip masiv cu o mină inţeleaptă şi concentrată. Poza radia încredere şi Primarul nostru care deşi nu stralucea în inteligenţă, nu era chiar imbecil şi isi dadu seama că obţinuse în sfârşit atuul pe care il căutase atăta timp. Aşa ca facu o inţelegere cu M. Acesta urma sa fie fotograful său oficial şi să facă toate pozele pentru afişele din campanie. Semnară un contract pe şase luni iar Primarul, vulpoi bătrân, adaugase şi o clauză de exclusivitate astfel incat M sa fie legat de comenzile date de el şi de primarie. I se dădu chiar si un titlu pompos ceva gen director de imagine oficială şi in plus faţă de contract primea şi o sinecură de la primarie. În curand, afişele cu Primarul şi echipa sa împânziră oraşul iar oamenii le priveau ca hipnotizati gândindu-se că la urma urmei poate ănu era totusi un primar rău şi ca da, a facut si ceva lucruri bune , că e un om ca oricare altul cu calităţi şi defecte. Aşa că succesul in alegeri al Primarului fu asigurat si căstigă la o diferenţă uriaşă faşă de contracandidatul său. Natural, un astfel de scor captă atenţia şefilor ăai din capitală mai ales că, in mod ciudat, foarte puţine voci din opoziţie acuzară eterna fraudă electorală. Primarul fu invitat la o consfătuire cu şefii lui pentru a afla cum de a reuşit un asemenea miracol. Şi cum nu nici ei nu erau oameni proşti inteleseseră imediat ce comoara descoperise primarul nostru. Soarta lui M. era plecetluită : devenise fotograful Partidului sau mai bine zis creatorul imaginii sale. Toate fotografiile apărute în ziare, reviste sau imaginile de pe afişele electorale erau realizate de M. Iar succesul nu

intarzie sa apară pentru Partid şi conducătorii săi.

             Oamenii priveau afisele si in loc sa vadă o bandă hidoasă de demagogi îmbuibaţi si corupţi

vedeau un de sfat de oameni înţelepţi care se sacrificau pentru binele poporului şi al ţării. Dacă

lucrurile nu mergeau incă bine cu siguranţă că nu era vina lor ci a adversarilor lor sau chiar a poporului care nu îi merita.

             Aşa că în curând apărură voci care cerură ca ţara să fie condusă doar de aceşti întelepîi care ii

priveau atât de ingăduitor si de omeneşte din afişe.

             Un referendum fu organizat iar la sfârşitul lui voinţa poporului triumfă in mod hotărâtor : Ţara

urma sa fie condusă de acum incolo doar de Partid.

             Domnul M. îşi vedea in continuare de treabă iar faima sa se intinsese in toata ţara. Deşi

majoritatea oamenilor nu îi ştiau numele in popor i se spunea : Cel care îi vede pe conducătorii noştri aşa cum sunt ei.

             Ca sa evite orice risc Partidul luă o decizie indrazneaţă : toate aparatele de fotografiat din ţara

precum şi fotografiile oficiale ale membrilor partidului, altele decat cele făcute de M, urmau să fie confiscate si distruse. In pieţele publice buldozerele treceau peste grămezile de aparate aduse de bunăvoie sau confiscate iar fotografiile erau arse in cuptoarele de pâine.

           Aparu chiar şi o nouă lozinăa : “Trecutul pregăteşte painea prezentului”. Toţi cei care indrăzneau

sa ascunda vreun aparat de fotografiat sau vreo fotografie veche a conducătorilor se făceau vinovaţi de trădare şi puteau petrece ani buni in puşcarie. Domnul M. devenise unicul fotograf din ţară.

            Lucrurile pareau sa meargă din ce in ce mai bine pentru Partid şi domnul M. şi din ce in ce mai

rău pentru popor dar asta nu conta prea mult câtă vreme toţi erau mulţumiti: conducătorii pentru

ca se imbogăţeau şi făceau tot ce voiau iar supuşii pentru că aveau norocul sa fie indrumaţi de nişte oameni atât de minunaţi.

            Dar aşa cum se intamplă intotdeauna in astfel de poveşti, nenorocirea lovi pe neaşteptate. Intr-o

seară, la un chef cu Fuhrerul, care era şi liderul Partidului, acesta beat fiind, îl impinse in piscină pe domnul M. si Aparatul său.

            Din acest moment totul se schimbă.

            Domnul M. nu a mai putut sa facă frumoasele sale portete cu care îi obisnuise pe toţi. Ceva se

intâmplase cu Aparatul căci acesta incepuse să se comporte ca un aparat obişnuit iar fotografiile

realizate cu el erau cat se poate de banale. Domnul M. şi mai ales Partidul erau disperaţi. Aparatul a fost verificat de cei mai buni meşteri din ţară dar toate eforturile s-au dovedit inutile. Toţi îi spuneau acelaşi lucru : Aparatul nu are absolut nimic defect. Nu e decît o adunătură de piese de la diferite aparate fotografice vechi asamblate cu măiestrie, un soi de monstru Frankenstein fotografic dar atît si nimic mai mult.

             Mai grav de atât, fotografiile şi pozele făcute de domnul M se transformară peste noapte şi

oamenii Partidului se infăţişară publicului in toata splendoarea lor. Oamenii obişnuiţi au început sa se intrebe cum naiba a fost posibil ca gaşca asta de derbedei să ii conduca atâta timp.

              Conducatorii înspăimantaţi au lansat o campanie disperată avand ca scop distrugerea oricărei

fotagrafii in care erau infăţişaţi, indiferent daca era oficială sau nu. Până şi pozele din albumele

personale erau distruse. În acelaşi timp îi trimiteau mesaje urgente domnului M. care, prudent, plecase cu Aparat cu tot in străinătate.

              Dar M. ştia că fara Aparatul minune viaţa sa nu făcea două parale in ochii lor. Aşa că se decise să tragă de timp.

               In disperare de cauza, Partidul incerca sa găsească alţi fotografi care sa îi ia locul lui M. dar

rezultatele erau catastrofale. Fotografiile, chiar şi retusate, îi infaţişau fără cruţare : O bandă de

şmecheri, aroganţi si tupeişti.

           Nedorind sa piardă puterea, Partidul si conducătorii deciseră ca cel mai bine e să aplice Teroarea.

               Aşa că în curînd, oamenii care vorbeau de rău puterea incepură să dispară. Străzile se goliră iar puşcăriile se umplură.

                Dar lucrurile nu puteau continua la nesfarşit şi Revolutţa veni măturându-i pe toţi cei care

jefuiseră ţara până atunci.

           Prima măsura a noilor lideri a fost ridicarea restrictţei privind deţinerea de aparate de fotografiat şi infierarea publică a domnului M. considerat răspunzător pentru toate nenorocirile de până atunci.

               Totuşi, deşi ridicaseră restricţiile la importul si producerea de aparate foto avuseseră grijă ca să instituie restricţii referitoare la filmul si plăcile fotografice.

                Nu de alta, dar invăţaseră ţi ei ceva de la predecesorii lor.

               Cat despre M, acesta dispăruse şi nimeni nu ştie ce s-a mai intâmplat cu el. Umblă vorba ca s-a facut corespondent de razboi şi a fost ucis pe undeva prin Africa dar care este adevărul nici dracu

nu ştie.

               7. Punct ochit

 

           Vera chicoti, încântată de năstrușnicia ideilor ce-i zumzăiau prin scăfârlia acoperită cu smocuri de păr complet alb, de care era foarte mândră, de când reușise să împiedice dispariția completă a podoabei sale capilare, renunțând la pelerinajul forțat, pe care trebuia să-l facă lunar la coafor, pentru a vopsi restul de păr ce-i mai rămăsese. Asista cu amărăciune la degradarea fizică, pe care bătrânețea o impunea și împotrivirea ei se dovedea inutilă, din toate punctele de vedere, căci dezastrul lua proporții, cu fiecare lună ce se adăuga vârstei. Se privea mult în oglindă, se studia îndelung, apoi lua șifonierul la purecat și proba una câte una, toate boarfele străvechi atârnate pe umerașe, acoperite cu saci de pânză sau plastic, confecționați din fețe de perne uzate sau luați de la spălătoria din colț, unde mai ducea uneori la curățat câte o fustă sau vreun sacou, pe care nu le mai îmbrăca, de ani buni.

,, Doar de dragul de a le împrospăta mirosul și de a le prelungi existența!", susținea ea.

           Fusese o femeie cochetă, deși nu prea avea ce pune în valoare. Nu fusese frumoasă niciodată și cel mai mult suferise din cauza înălțimii sale, care nu depășea un metru jumătate. Picioarele scurte, subțiri și noduroase susțineau un trup lipsit de forme feminine, dar curat și îngrijit. 

            Pe cât era de mică și de nevolnică, pe atât era de trufașă, din care cauză nu permisese niciunui bărbat să intre în viața ei, deși încercaseră câțiva. Teama de a nu fi ridiculizată din cauza urâțeniei sale o determinase să înalțe un zid de netrecut între ea și stirpea bărbătească și își dedicase întreaga viață, familiei de origine, pe care îi petrecuse unul câte unul la cimitir, deși era cea mai mare dintre cei opt frați pe care îi avusese. Rămăsese ultima pe lumea asta și nu părea să aibă vreo grabă, să o părăsească. Îi mai lipseau trei ani, până la un secol de viață. În imensa ei simplitate, era un om fericit! Unica grijă si cea mai importantă, era ea însăși. Se iubea cu patimă și în inima ei nu mai era loc pentru altcineva, de acum. Poate, doar un pic de simpatie s-ar putea presupune că nutrea pentru Eva, o nepoată îndepărtată ca și grad de rudenie, despre care niciuna nu ar fi putut să estimeze cu exactitate îndepărtarea. Cum și aceasta era singură pe lume, conveniseră de comun acord să-și unească destinele printr-o conviețuire de interes reciproc. Una avea nevoie de un acoperiș deasupra capului și de un loc de muncă, pentru a se întreține iar cealaltă, de companie și îngrijire. Eva crescuse într-un orfelinat și nu cunoscuse altceva decât austeritate, lipsuri materiale și afective, până când reușise să fugă de acolo, la numai paisprezece ani, când foamea, disperarea și frica de violențele suferite deveniseră de neîndurat. Muncise pe unde apucase și dormise pe stradă, prin gări și prin adăposturi improvizate, alături de alți năpăstuiți ai sorții, fusese violată de mai multe ori și avortase doi prunci, din cauza bătăilor primite de la fiarele străzii. 

           Când aflase de existența ei, Vera avea cu douăzeci de ani mai puțin și mijloace suficiente pentru a adăposti în casa ei un suflet oropsit și fugar. Aflase povestea Evei de la o verișoară comună, care îi găsise sărmanei femei o slujbă la cimitirul unde odihneau morții familiei și care locuia într-o baracă improvizată chiar acolo, în regatul încremenit al tăcerii veșnice. Eva nu se simțise niciodată mai în siguranță și mai liniștită iar cimitirul devenise căminul ei. Îngrijea mormintele, parcul, aleile și capela, cu cel mai desăvârșit respect și acest lucru atrase bunăvoința celor vii, care își vizitau rudele. 

          În dimineața unui început de noiembrie, când Vera intră în capela familiei cu brațele pline de flori, o descoperi pe Eva lustruind cu sârg marmura pietrelor funerare și fotografiile adormiților, murmurând rugăciuni pentru sufletele acestora. Rămase în prag surprinsă, observând cu atenție comportamentul femeii și pioșenia ei o mișcă profund. Dezmierda chipurile din fotografii cu profundă smerenie și afecțiune, de parcă ar fi fost cele mai dragi ființe. 

           - Tu trebuie să fii Eva, îngrijitoarea de la cimitir! 

          - Așa este! Dumneata ești Vera Popescu, dacă nu mă înșel! V-am văzut de mai multe ori pe aici, dar nu m-am apropiat! În capela asta am recunoscut rude îndepărtate din partea mamei mele! Uite, ea de exemplu, este o verișoară de gradul trei, de-a mamei! 

           - Da? Iar mie îmi e mătușă de văr! Hm, ca să vezi! mormăi Vera confuză.  

           Acela a fost începutul raportului lor și de atunci viața a curs asemeni unui torent, când mai blând, când mai violent, vreme de douăzeci de ani. Pentru Eva, care credea că le văzuse și trăise pe toate în tumultuoasa ei existență, adaptarea la caracterul și tabieturile acestei femei, fusese o mare și complicată încercare. Fire supusă și devotată, suportase toate capriciile și absurditățile bătrânei, cu stoicism și răbdare infinită. Se confruntase cu lipsa ei totală de maturitate și înțelepciune, cu răutățile justificate poate, doar de o plictiseală infantilă, pe care nu știa cum altfel să o combată, decât punând la grea încercare nervii celorlalți. Se distra pe cinste când reușea să stârnească crize de nervi, oricui se nimerea să cadă victimă imaginației sale, de satrap. Născocea farse inimaginabile pentru ,,sfânta Eva”, care era mai mereu o țintă inocentă și inofensivă, ce nu riposta niciodată. 

          Mai nou, descoperise repulsia  acesteia pentru tot ce însemna mirosuri în camera ei sau pe haine, motiv pentru care ținea ușa camerei mereu închisă, pentru a nu permite ca mirosul de bucătărie să-i impregneze lucrurile personale, mai ales că Vera adora să gătească, cu toate ușile la perete. Cu tot calmul său, Eva își ieșise de câteva ori din fire și îi reproșase acesteia atitudinea provocatoare. Proastă idee! Acum Vera avea non-stop atacuri de ,,amnezie” și biata Eva se vedea adesea nevoită să iasă din casă mirosind ca o tigaie încinsă, deși nu-și putea explica, cum de ajungea mirosul acela îngrozitor de ulei ars, tocmai în șifonierul ei, deși îl ținea închis cu rigurozitate. Întrebată, Vera ridica din umeri nedumerită de așa ciudățenie și nega orice amestec în misterul acela. Chicotelile ei însă o demascară. Astfel, Eva o puse sub urmărire și curând misterul fu dezlegat. Prefăcându-se că iese din casă la cumpărături, se ascunse în baie și asistă incredulă la un adevărat ceremonial diabolic al bătrânei vrăjitoare. Aproape sărind într-un picior de plăcere și veselie, spiridușul mic și stufos deschise larg ușile camerei și al șifonierului Evei, pregăti o tigaie cu ulei, în care prăji până reduse în scrum vreo doi ardei și câțiva căței de usturoi, al căror miros intens nu putea fi ignorat sau eliminat cu una cu două și râzând de mama focului, începu să ,,tămâie” cu tigaia fumegândă prin camera și prin șifonierul bietei nefericite, după care, captă fumul în interiorul acestuia, închizând ușile, așa cum le lăsase păgubita. 

          Impulsul Evei fu inițial să dărâme ușa băii care o ascundea și să o căsăpească pe diavolița cu părul creț, dar în mintea ei încolți pentru prima oară gândul răzbunării, așa că rămase unde era, sufocându-și mânia și stupoarea în prosopul de la baie. După o vreme reapăru în casă, mimând la perfecție ignoranța absolută și își văzu de treburi, cenzurându-și cu vitejie impulsurile criminale. Vera se purta, de parcă ,,nici usturoi nu... arsese, nici gura nu avea cum să-i pută”, vorba proverbului, readaptat la situație. 

          ,,Lasă drace, că te potcovesc eu pe tine!” promise Eva, ceva mai consolată. Planul de răzbunare era deja, gata. Scoase din congelator o bucată de carne și o puse într-un borcan bine închis, pe care îl puse la maturat pe hotă, deasupra aragazului, unde rămase nestingherit, câteva zile. Piticul Matusalem nu avea treabă pe la asemenea înălțimi, așa că nu erau riscuri. Între timp, Eva încasă cu resemnare și răbdare alte și alte matrapazlâcuri, menite să-i testeze autocontrolul nervilor, dar trecu probele cu succes, numai datorită desertului savuros cu gust de răzbunare, ce se dospea sus pe hotă. Când borcanul se aburise și se colorase de un verde suspect și primejdios, Eva luă cu precauție ,,bomba artizanală” și o destupă afară în curte, unde câteva muște mai băgăcioase căzură victime ,, vitriolului parfumat”, căzând fulgerate pe pavaj. Surâzând mulțumită de rezultat, noua noastră producătoare de armament casnic închise borcanul și-l puse la loc sigur, așteptând noaptea, cu deosebită nerăbdare și satisfacție.

            -Vera, de acum ferestrele trebuiesc închise noaptea! Odată cu lăsarea serii se răcorește simțitor și nu se mai poate dormi cu geamul deschis, numai dacă ții neapărat să contractezi o pneumonie! Ce zici, te riști?

            -Sigur că nu! Auzi, ce întrebare! căzu în capcană, ,,inofensiva bătrânică”. Dar să nu îmi închizi ușa la dormitor! Nu suport camerele închise!

            - Nuu, nici vorbă! Știu foarte bine asta! 

            - Și să nu stingi lumina, că trebuie să merg la baie, mai întâi! 

          Eva profită de răgaz și ascunse borcanul letal sub pat, așteptând-o să adoarmă iar când auzi primele sforăieli, se furișă ca o umbră și deschise capacul, care bufni sub forța gazului acumulat, dar nu atât de tare, încât să trezească victima adormită, apoi astupându-și nasul, îl lăsă patru-cinci minute așa, până împuți odaia destul de bine, îl scoase afară, astupându-l la loc, închise ușa și se refugie în camera ei, așteptând efectele. De teamă că nasul bătrânei nu reacționează la asemenea atacuri, scăpă intenționat un obiect pe pardoseală, astfel încât bătrâna se trezi, bombănind speriată. La numai câteva secunde după, izbucniră o serie de icnete, grohăieli și ușa dormitorului fu izbită de perete, apoi cea de la baie avu aceeași soartă iar zgomotele ce urmară, fură muzică celestă pentru urechile răzbunatei Eva, care se tăvălea pe jos de râs, acoperindu-și hohotele dezlănțuite, cu perna. 

             Palidă și ciufulită, arătarea care ieși din baie, nu semăna nici pe departe cu Vera cea poznașă. 

            - Vera, ce-i cu tine! exclamă Eva, cu exagerată îngrijorare. Doamne, arăți ca o stafie! Ce-ai pățit? Stai, că te ajut să ajungi în pat! se precipită ea, ipocrită. Pfff, dar ce mama dracului pute aici? Parcă a explodat haznaua! Vera, nu cumva!... insinuă ea, abia ținându-și râsul.

          Speriată și oripilată, biata Vera reîncepu cu oticnelile, dispărând din nou în baie. Întoarse lenjeria intimă și pe față și pe dos, cercetându-o cu o bănuială crescândă, dar constată ușurată că nu exista niciun corp delict, așa cum se temuse.

           - Deci?... o interogă necruțătoare Eva, scormonind indiscret cu priviri acuzatoare ghemotocul alb, pe care bătrâna încerca instinctiv să-l ferească de ochii ei inchizitori.

             -Nnu am făcut pe mine, dacă asta insinuezi!... se bâlbâi ea nesigură și umilită. Uite, sunt curați!

            - Păi atunci, ce dracu miroase așa, în camera ta? se miră Eva, indignată. Deschide fereastra aia, că murim aici! Ai grijă ce bagi în stomacul ăla seara, că sărim în aer, cu casă cu tot!

            Umilită și vinovată, biata Vera nu mai scoase niciun murmur! Doar mintea îi mai pâlpâia febril, asaltată de griji și întrebări.

         ,, Ce dracu mi se întâmplă! Oi fi intrat în putrefacție, de vie? De mâine seară încolo, doar portocale în loc de cină! Asemenea putoare omoară până și un elefant! Dacă nu mă trezeam la timp, muream gazată! Mah! Acu să vezi, ce aere de superioritate o să își dea asta! Nu mai dorm cu fereasta închisă complet! Până dă frigul, o las crăpată puțin! Așa ceva!...”

           De cealaltă parte a casei, Eva savura cu nesaț gustul victoriei și căuta soluții pentru alte eventuale farse, la care Păcăliciul cel pitic avea să o mai supună, negreșit! De un lucru era sigură, în casa mătușii. Nu se va mai plictisi.

         8. Pâinea noastră cea de toate zilele

           Micul cerşetor căscă ochii, negri şi lucioşi ca măslinele cele mari, la faţa indecisă a cerului. Norii se schimbau mereu, îi spusese lui, mama, că aceştia erau mioarele lui Dumnezeu şi când mai făceau câte o năzbâtie, alergând hai-hui pe câmpia albastră, El le trăgea de blăniţă până se alungeau, se lăţeau, se transformau în mici monştri bucălaţi, fără cap şi coadă, rugându-se de Bunul să lea dea iar formă cuminte. Acum parcă înţepeniseră. Era aproape seară şi mioarele se pregăteau de culcare. Mii de luminiţe aveau să se aprindă în curând, acolo, la stâna cerului. Îi era foame. Îşi aminti de seara de Ajun de anul trecut, când mama, bolnavă la pat şi supărată că iar li se tăiase gazul, murise sub ochii lui. N-aveau noroc, aşa-i spusese. Parcă acum o auzea iar:

           –Amar, vai ş-amar de noi, mămică, nici puricii nu stau la casă de om sărac! Aşa s-a dus şi tac-tu, de sărăcie. Aşa mă duc şi io...

           După înmormântare, se lipise de o mătuşă, săracă şi aceea, dar aşa-i fusese soarta. Când rămâneau fără nimic de potolit foamea, îl trimitea la magazinul de peste drum să ceară de-o pâine. Era un magazin-brutărie şi mirosul ce umplea aerul în fiecare seară, când minunăţiile acelea pufoase ieşeau din cuptor, aburind geamurile, îl făcea să viseze la colaci uriaşi, la fel ca cel pe care-l primise odată, la o înmormântare de oameni bogaţi. Nu primea mereu. Cartierul era sărac şi oamenii, tot mai adânciţi în gândurile lor, îl repezeau, călcându-l uneori în picioare, din grabă. Ba îl mai certa şi una dintre vânzătoare, că ocupă scările şi stă în calea clienţilor. Cealaltă era blândă, dacă se întâmpla să-l vadă, îi aducea câte ceva, ba câte un colţ de pâine, ba o plăcintă cu varză, ba câte un corn dulce. Odată se întâmplase că îi fusese atât de foame că până acasă înfulecase rapid sfertul de pâine primit de la o doamnă şi dusese mătuşii doar punga de bomboane verzi primite de la vânzătoarea cea bună.

            – Măi Amare, bomboane-mi lipsesc mie? Fir-ai tu să fii de flămând! Bin-te-o

botezat tac-tu, Amar, că aşa le-ai mâncat zilele!

            Nu prea pricepea el cum venea asta, să mănânci zilele oamenilor, pesemne că erau gustoase ca orice îţi potolea şoricelul acela neastâmpărat din stomac, dar se necăjea pe loc şi-şi promitea ca data viitoare să nu mai fie atât de lacom, să mănânce mai puţină pâine, şi, dacă era cu putinţă, să nu mai mănânce deloc zile din acelea, cum spunea mătuşa, lungi cât o zi de post. Deşi, numai la gândul lungimii lor, miresme fantastice îl invadau şi îşi imagina o farfurie plină cu zile moi şi aromate.

             Azi parcă nimeni nu avea chef de el, toţi erau grăbiţi să ajungă acasă, vremea se răcise brusc, aproape că stătea să ningă. Îşi aminti că mama îl învăţase să-i vorbească Bunului ca şi cum ar fi tatăl lui şi, odată cu foamea ce făcea din stomacul lui o mică văgăună unde hălăduiau tot soiul de monştri agitaţi, începu: „Tatăl nostru care eşti în ceruri, sfinţească-se...”. Îi trecu deodată prin minte că Dumnezeu putea fi orice dacă voia, putea fi chiar şi un brutar, brutarul cerului. Şi dacă îl ruga destul de

frumos, avea să coacă şi pentru el o pâinişoară. Din cer începură să cadă fulgi mari de nea. Amar continuă, cam fără tragere de inimă, îmbibat de frigul ce se lăsa peste oraş odată cu înserarea : „...numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ...”. Îşi imagină cum toate oiţele năzdrăvane de pe pământ se transformau la voia Domnului în nori pufoşi. Nu prea înţelegea el sensul tuturor rugăminţilor pe care le înălţa spre cer, dar mama îi spusese că Lui aşa-i place şi se căznea să le spună cum trebuie.

            De zona magazinului se apropia cu paşi înceţi şi parcă fără ţintă o femeie cu chip de mamă. Amar prinse curaj şi întinse mâna. Îşi cerea bănuţul, dar simţi că de la femeia aceea, i-ar fi plăcut şi-o îmbrăţişare.

          – Îmi dai şi mie doi lei de-o pâine, tanti?

          În palmă i se aşezară, cuminţi, câţiva fulgi de nea. Femeia părea absentă, câteva secunde şi ar fi trecut de magazin. „...pâinea noastră cea de toate zilele…”, adăugă dintr-odată însufleţit de trecerea femeii. Simţind fulgii de nea topindu-i-se în palmă, odată cu zbaterea şoricelului ce-i rodea stomacul, şi cu aromele de pâine proaspăt scoasă din cuptor, lui Amar i se păru că Bunul tocmai cerne făina. Lumea toată se făcea albă sub făina umedă a cerului, gata să dospească în măruntaiele calde ale pământului.

           Femeia dădu cu ochii de mogâldeaţa aceea ce tremura pe treptele magazinului de lângă brutărie, sub ninsoarea ce se stârnise pe nesimţite. O izbiră doi ochi mari, pătrunzători, şi gura strânsă ca şi cum ar fi mâncat recent o mână de agrişe. Se căută prin buzunare, ieşise aşa, fără un motiv anume, doar să îşi limpezească vuietul gândurilor ce nu-i mai dădeau pace. De ce nu avea şi ea un rost cum aveau toate

femeile din jurul ei? Trecuse de vârsta la care ar fi fost firesc să aibă primul copil. Dădu din cap, vădit deznădăjduită. Trecuse, de fapt, de toate vârstele de-nceput. Iubea, dar tot mai puţin. Prietenul ei intrase de ani buni într-un soi de neiubire şi nepăsare, încât cu greu ceea ce aveau se mai putea numi relaţie, aşa că deşi se străduia să ţină cu dinţii de ce numea ea familie, aceasta se destrăma chiar şi în sufletul ei, precum un joc de cuburi în care, o mână nepăsătoare sfida repetat gravitaţia, adăugând

în drumul spre inevitabil încă o piesă aşezată prost şi încă una. Ajunsese goală pe dinăuntru, parcă nimic din ce făcea nu mai avea sens. Mâna afundată în buzunarul gecii dădu peste câteva monede rătăcite. Se gândi că nu îi ajungeau bietului copil de o pâine. Măcar cincizeci de bani să mai fi avut şi se făcea de un corn cu gem. Ce ar fi să intre şi să roage vânzătoarea să îi dea un corn doar pe bănuţii care îi găsise în buzunar? Ochii aceia rugători meritau stânjeneala în care ar fi aruncat-o gestul. Dar parcă îi era totuşi ruşine. Se învârtea în loc nehotărâtă când se întoarse brusc spre intrarea magazinului, lovindu-se de un bărbat ce tocmai traversa zona.

            – Nu aveţi cincizeci de bănuţi?

          Îşi auzi vocea ca şi cum nu i-ar fi aparţinut, jumătate sugrumată de ruşine, jumătate împinsă intempestiv înspre aerul ce o absorbi vătuit, ca şi cum o mână nevăzută o forţa să iasă din ea însăşi. Privirea i se izbi de verdele metalic al unor ochi aţintiţi ameninţător asupra ei, ce făceau de strajă unui zâmbet dispreţuitor. Auzi scrâşnind o voce guturală ce împărţi pentru o clipă cortina de fulgi, nemilos, în două:

           – Pe aşa de puţin se vinde lumea în ziua de azi?

          Femeia roşi vădit deranjată de presupunerea neruşinată a bărbatului şi totuşi se auzi continuând:

           – Voiam să-i cumpăr ţigănuşului un corn şi s-a întâmplat să n-am destui bani

la mine.

           Era rândul bărbatului să se simtă stânjenit deşi aproape nimic nu-l mai atingea. Rămăsese iar fără loc de muncă. Trăia de pe o zi pe alta şi nimănui nu părea să-i mai pese dacă e viu sau mort. În seara aceea se gândise că face umbră degeaba pământului, că poate ar trebui să încheie socotelile cu viaţa. Deşi până când îi venea bruma de salariu mai avea de aşteptat vreo săptămână, rămăsese, ironia sorţii, cu cincizeci de bani în buzunar şi femeia asta tocmai îi ceruse şi pe aceia. Prin minte îi trecu iar acea perioadă fericită din viaţa lui, dinainte să cadă în dizgraţie. Fusese inginer constructor, era un bun profesionist şi lumea îl aprecia. Lucrase pe aproape toate şantierele mari din ţară. Avusese o familie, femeia lui şi doi băieţi. Doar că banul îl împinsese tot mai mult în anturaje şi în comportamente distructive. Începuse să bea şi încet-încet, totul se năruia ca la un cutremur filmat cu încetinitorul. După multiple aventuri şi seri nesfârşite de beţie, în familia lui se instalase calvarul. Soţia, deşi fire blândă şi iertătoare, clacă în seara în care, beat fiind, făcu un accident de maşină din care băieţii abia scăpaseră teferi iar ea rămase invalidă pe viaţă. Mâna lui stângă fusese atunci aproape paralizată. În câteva luni erau divorţaţi. Apoi rând pe rând căzură toate. Beţiile tot mai prelungi îl lăsară şi fără serviciu, ajunsese să lucreze când şi când, orice se ivea, doar pentru a avea bani de încă o tărie. În ultimele luni însă, îşi revenise, renunţase la băutură şi începuse o viaţa curată. Dar remuşcările

trecutului, dorul de băieţi şi culpabilitatea pe care o resimţea faţă de soţie îl afundau repetat în cea mai neagră deznădejde. Viaţa lui părea că nu mai are niciun sens. Se înrăise cu totul, nici nu mai ştia cum e să zâmbeşti. Faţa, şi aşa înăsprită de vântul şantierelor, îi căpătase o expresie dură, realiza şi el că lumea îl privea cu teamă. În oglindă nu-i mai venea să privească. Ultima femeie din viaţa lui îl părăsise dezgustată, reproşându-i că e fără inimă, distant şi rece ca un ger nordic. Se pregătea să părăsească precum un laş locul faptei, încurcat în propria-i micime când farul unei maşini îi dezvălui ochii de miere ai femeii din faţa brutăriei. Se uita înspre un copil aşezat pe treptele clădirii. Privirea i se mută instantaneu înspre acesta. Cu ochii rugători, Amar asistase încălzit de focul speranţei la dialogul celor

doi. Fâstâcit de privirea de oţel a bărbatului, lăsă ochii în jos. „...dă-ne-o nouă astăzi...”. Nu pricepea în ruptul capului de ce trebuia să ceară pâine pentru toţi, acum când lui şi doar lui, îi era atât de foame, dar cuminte, repetă neclintit, întocmai versul rugăciunii: „...şi ne iartă nouă greşelile noastre precum iertăm şi noi greşiţilor noştri şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean!” Fracţiuni de secundă trecură de când un motociclist grăbit ricoşă pe stratul fin de zăpadă înspre treptele magazinului, cu o traictorie prevestitoare de rău pentru picioarele băiatului, şi până ce bărbatul îl ridică pe acesta cu o mână, ferindu-l de roţile ameninţătoare. Băiatul, deşi inconştient de pericolul ce îl vizase razant, îngăimă vizibil impresionat, uitând pentru moment de foame şi de rugăciune:

           – Ce puternic sunteţi, nenea! Mi-ar plăcea aşa un tată!

           Mâna stângă a bărbatului se încleştă aproape cu toată forţa pe moneda de cincizeci din buzunar şi un zâmbet i se strecură pe faţă, topind frigul din suflet. Întinse femeii moneda. Aceasta o luă ca în transă, nepricepând ce anume transformase privirea aceea de lup siberian hăituit de vânători, în izvor de blândeţe. Intră în magazin, cumpără cornul şi îl întinse băiatului, fericită că seara ei căpătase un sens. “Că a ta este împărăţia şi puterea şi mărirea!”, spuse triumfător Amar, înfulecând cu poftă cornul cu gem, uitând cu totul şi de mătuşa care aştepta acasă şi de frigul ce îi pătrundea prin bluza ponosită.

Femeia şi bărbatul se priviră zâmbind şi aproape în acel timp, îşi spuseră unul altuia:

           – Îţi mulţumesc!

           Dumnezeu, printre oiţele cerului, râdea ca un copil fericit. Aluatul dospise. Mai făcea uneori aşa. Din nimic, încropea lumină. Fusese de ajuns ca un singur suflet să spună rugăciunea, un singur suflet cerea pâinea pentru toţi.

           Fiecare merse acasă singur, dar cu zâmbetul pe buze şi cu celelalte două suflete în minte, fiindu-le celorlalţi doi, familie. În oraşul de pe pământ, fiecare o luase în altă direcţie, în oraşul din cer, sufletele celor trei mergeau fericite pe aceeaşi alee, ţinându-se strâns de mână.

          Îşi mângâie alene barba. Dacă nu avea să fie prea obosit să salveze lumea de ea însăşi, mâine seară urma să mai repete din nou jocul acesta, în alt oraş, desenând pe poteca cerului, o nouă familie.

            În seara aceasta, în orăşelul liniştit de provincie, pâinea cerului se frângea în trei. Amar îşi şterse cu dosul palmei ultima urmă de gem, şi, fericit că, pentru câteva clipe, avusese şi el familia lui, încheie satisfăcut dialogul cu Bunul: “Amin!”.
Pagina a II-a cu proză: AICI
Pagina a III-a cu prozăAICI  
 

Vizualizări: 669

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Succes!

Textele afișate aici nu se comentează. Totuși, dacă ați întâlnit vreun text postat și în alte spații sunteți rugați să semnalați acest fapt.

Mult succes!

Insignă

Se încarcă...

Zile de naştere

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

 Folosirea virgulei

Activitatea Recentă

Utilizatorului Mihaela Popa îi place postarea pe blog origini a lui Ana C. Ronescu
cu 12 minute în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog origini a utilizatorului Ana C. Ronescu
cu 12 minute în urmă
Mihaela Popa şi Alex Anghel sunt acum prieteni
cu 32 minute în urmă
paparuz adrian a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog cineva a utilizatorului paparuz adrian
cu 4 ore în urmă
Bidulescu Constantin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog De gustibus a utilizatorului Ionel Mony Constantin
cu 7 ore în urmă
Bidulescu Constantin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog De gustibus a utilizatorului Ionel Mony Constantin
cu 7 ore în urmă
Utilizatorului Bidulescu Constantin îi place postarea pe blog De gustibus a lui Ionel Mony Constantin
cu 7 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog dans (repostat) a utilizatorului Darie Giurgiu
cu 7 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog cineva a utilizatorului paparuz adrian
cu 8 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog poeții a utilizatorului Darie Giurgiu
cu 8 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Colindul poetului a utilizatorului Costel Zăgan
cu 9 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Prin ograda troienită a utilizatorului C.Titi Nechita
cu 9 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Nu a utilizatorului Lenuş Lungu
cu 9 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Dezleagă Doamne caii a utilizatorului Alex Anghel
cu 10 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog în somnul curajului a utilizatorului gina zaharia
cu 10 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog De gustibus a utilizatorului Ionel Mony Constantin
cu 10 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Trăiesc a utilizatorului Lenuş Lungu
cu 10 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog dans (repostat) a utilizatorului Darie Giurgiu
cu 10 ore în urmă
Darie Giurgiu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog poeții a utilizatorului Darie Giurgiu
cu 10 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog cineva a utilizatorului paparuz adrian
cu 10 ore în urmă

© 2018   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor