(I) Poeziile participante la Concursul de poezie și proză scurtă „Ion Lazăr da Coza”, ediția I, 2021

1. Al meu stăpân 

Mă ninge dorul cu-a lui ape

Ce-ngheață trupu-mi istovit,

De-atâtea goluri stă rănit,

Din el și duhul vrea să scape.

 

Mă-nvăluie îndeaproape

Ca un ibovnic insipid,

Prea posesiv și prea rigid,

Mă ține-n el să mă îngroape.

 

Nu-i simt puterea, dar în pleoape

Mi-apare câte-un răsărit

În care doar m-a răstignit.

O lume-ntreagă nu mă-ncape.

.

2. Pământeana 

caramel fugitiv

împrăștiat pe covor

sunt doar un personaj fictiv

iar am transormat covorul în negru

precum oasele craniului meu ce mă dor

se zvârcolesc

gândindu-se la chipul tău

și dansează-ntr-un picior

era odată

un verde împărat, am spus

în regatul mochetelor

dar cum suporți această mizerie?

știu că mă vei iubi la un moment dat

însă mă doare

să mă joc cu timpul cel necontrolat

și sălbatic

am pierdut firul narativ, probabil

luna strălucește, așa,

fără efort

și simt că mi-au rămas

doar petele de pe pământul

cel uscat și mort.

3. Amintiri în despărțire 

 

Privirea ta o am și acum în gând

Cum mă sorbeai când îți zâmbeam plângând

De bucurie, nu de inimi sparte,

Dar totuși, ceva ne mai desparte.

 

Îți simt și acum atingerile delicate

Când părul după ureche mi-l puneai

Și buzele de ale mele le lipeai,

Dar totuși, ceva ne mai desparte.

 

La pat mâncare-mi aduceai,

Însoțită de-o ceașcă cu ceai.

Eram ca prințesele răsfățate,

Dar totuși, ce ne mai desparte?!

 

Încă îți simt în ceafă suflul

Ce declanșa în noi extazul,

Dar toate au fost filme deșarte

Fiindcă o lume ne desparte.

.

4. Am învățat să colorez în monocrom… 

 

am învățat să colorez în monocrom
pe coala mea nocturnă
cerul
alb își lasă doar conturul
pe ascuțite margini de parom

ah
câte priviri
au șlefuit luceferi
să le probeze nimbul fiecare
și câte flăcări au căzut în zbor
după comete
cununându-și taina cu neantul

câtă lumină
se zbate-n micul univers
învelindu-se cu umbre nestemate
și câtă liniște străbate negrul meu strigând
ecouri
la vecie blestemate

am învățat să colorez în monocrom
pe coala mea nocturnă
cerul
alb își lasă doar conturul
pe ascuțite margini de parom
căci eu flămând
culeg a stelelor suflare
din comoara cu neon
să sporesc lucirea beznei
cu lumina mea
de om

5. Apa şi uleiul 

                                                                                      

Cu găleata, plină, plină iau bătrânii apă

Sfântă din izvorul nesecat al vieţii;

Este scris în Lege: pentru primenire,

Aceasta mai  întâi să soarbă…

 

Cu candela aprinsă, zi şi noapte, precum

Cele cinci fecioare, scânteia divină –

Slabă la-nceput, focul să-ntreţină și

Lumină viaţa  toată să o ducă, trecând prin spini.

 .................................................................................

Poezie eliminată din concurs deoarece a mai participat și la alt concurs.

http://blogoasteadomnului.blogspot.com/2019/12/concursul-national-d...

6. Munceluș înstelat

                          lui Ion Lazăr da Coza

 

În jocul de-a vioara cu silabe, 

N-ai vrut să plângă sunetul a jale,

Suspin din umbră, amintirii tale

De cele nefirești, nătângi și slabe.

 

În labirintul umbrelor albastre,

Te-au răcorit de arșițe măslinii;

Sub raza blândă, părintească-a lunii,

Ai căutat răspuns, cu fruntea-n astre.

 

Un inorog și-a-nfipt, în pieptu-ți, cornul;  

Rănit de drag, ai sângerat iubire,

Bujori și maci, cărări de mântuire     

Au împletit, să îți adoarmă somnul.

 

Fără odihnă, fără îndurare,

Ai ignorat ieșirea legendară,

Găsită de Tezeu, odinioară...

Și plăsmuit-ai propria cărare.

 

Ai răscolit adânc în măruntaie  

Privind la lumi mărețe, dar flămânde,     

Trufii după trufii piereau arzânde  

În purificatoarea vâlvătaie.

 

Se risipea o lume în genune,

Cu bogația plină de păcate,

Și viciile pustiind palate...       

Doar haosul pândea să se-ncunune.

 

În ochii tăi, o novă izbucnise,

Nu-i timp să-i poți vedea străfulgerarea,

Nici loc să îi cuprindă depărtarea...

În cer, un nou destin se hărăzise.

.

.

.

7. Întorsătura sorții

 

La început nu i-au dat importanță: infecție cu pacienți puțini,

Departe, undeva în China, îmbolnăviți de lilieci și pangolini.

Din om în om, însă, trecea, neașteptat de agresiv și iute,

Răceală, viroză ori pneumonie, cu cauze necunoscute.

S-a aflat mai apoi că-i o năpastă microscopică sinistră,

Dacă cercetătorii n-ar fi zis, n-am fi știut nici că există,

În formă de coroană solară, de unde și numele său,

Fără vaccin ori tratament, viitorul nu putea fi decât rău!

Căci n-a vrut să rămână acolo, în a lui Asie îndepărtată.

Ca Ghinghis, hanul de demult, porni să cucerească lumea toată!

Chiar OMS s-a înșelat, crezând că-i doar amenințare efemeră,

Dar a lovit în șapte continente și chiar pe vase de croazieră...

Și-au apărut imagini multe cu ambulanțe-n șir până departe:

Din toată Italia ni se prezenta infernul neînchipuit de Dante.

Se adunau de zor în fața spitalelor nepregătite, nedotate,

Bolnavi ce-aveau dureri în piept și respirațiile-ngreunate.

Nemaiștiuți apoi de rude, prea mulți, prea repede se prăpădeau,

Deodată ei nu au mai fost, chiar dacă ieri încă erau...

Declarație pe propria răpundere, amenzi și ordonanțe militare,

Distanțare socială, izolare, carantină. E interzisă orice deplasare!

Ori poți ieși arareori, cu masca pe figură și mănuși pe mâini

Și repede, doar cât să cumperi ouă, lapte și vreo două pâini.

Teatre, muzee, cinematografe și stadioane-au fost închise.

Și cum rămâne cu spectacole și-atâtea meciuri mari promise?

Mesaje TV cu „Stai acasă!” întrerup des orice film fain,

La școală nu mai merge nimeni, s-au mutat cursurile în online.

Instrucțiuni care să protejeze: spălat pe mâini mai des și prelungit.

Ministrul de Finanțe ne anunță c-avem un tot mai mare deficit.

Nu mai brăzdează avioane cerul, ci toate s-au parcat la sol.

E lacăt pus la frizer și cofetărie, ba s-a închis și orice mall.

Și chiar de-i vremea Învierii, nu urcă oameni la Mitropolie,

Cât vom mai îndura restricții sanitare doar Dumnezeu poate să știe!

De necrezut ce se întâmplă, n-am mai trăit așa ceva până acum:

Nu mai poți vizita pe nimeni, spre munți ori mare nu mai pleci la drum.

Nu îți poți face planuri, frate! de parcă viitorul n-ar mai exista.

Te-ntrebi cu ce și unde-ai greșit oare? Și nici măcar nu-i vina ta!

Iată cum în decurs de săptămâni „cel mai rău caz” a devenit realitate,

Muncim și încercăm să supraviețuim în circumstanțe neașteptate.

Și toate obiceiurile noastre au suferit prea multe rupturi și schimbări,

Zilnic apar statistici: Coronavirus - îmbolnăviri, decese, vindecări.

Ca să „rămâi în siguranță” și ca să „prețuiești orice moment”,

Ce ai putea să faci prin casă? Cum să trăiești din ce în ce mai lent?

Bătătorești covorul din sufragerie, e singura plimbare-n care poți pleca,

Cărare faci pân’ la bucătărie, deși nu-ți vine a mânca...

Când viforul trecutei ierni nu a plecat, ci-n urmă pare c-a rămas,

Vrea poate să mai rupă crengi și tot încearcă ceas de ceas

Să schimbe lucrurile care arogant credeam că doar ni se cuvin,

Să nu vezi numai semne rele, să nu-ți închipui că-i doar chin.

Să te gândești că orice-am pierde, doar mai puternici ne va face asta,

Că suferința într-o zi se-ncheie, în scurt timp apoi ai uitat și basta!...

Rememorezi ce-ai avut înainte. Vrei să le-aduni pe toate iar la loc?

Sau nu-ți mai trebuie atâtea? Cu unele simțeam că mă sufoc.

Să învățăm ceva din criza asta, nici poluare un timp n-a mai fost.

Iar banii n-am putut să-i risipim, să-i cheltuim pe lucruri fără rost.

Cuvintele au tot venit, de parcă cineva de sus mi le trimite,

Le-am scris aici, poate ajută, mai facem un pas înainte.

Chiar dacă azi viața-i neclară, știu că noi, totuși, ne vom ridica!

Atât eu am avut de spus și chiar nimica altceva.

.

.

8. Plânsul nopţii

Plânsul nopţii se răsfiră şi se-aşează rouă-n iarbă,
spălând cerul dimineţii, clipa noastră de trezire
la realitatea dură, un ocean ce stă să fiarbă
peste ţărmul fricii noastre pentru supravieţuire.

Un copil priveşte-o floare, se gândeşte la albină,
gându-i zboară în plăcere către fagure şi miere,
un bătrân priveşte-o floare şi-n adâncul lui suspină…
gându-i scade lin amurgul către şoapte şi tăcere.

Clipa urcă-n trupul tânăr expandând în visuri multe
făurite efemeric de un gând care emană
din dorinţa de-a avea, pentru care să exulte…

Clipa cade-n trupul palid închizând iluzii mii
făurite în risipă de gândirea cea umană
când dorinţa de-a avea a stins visul de a fi...
.
.
.

9. Tic tac, tic tac

 

Timpul zboară cum nici nu bănuiești

Însoțit fiind de alaiul de povești.

Toată viața își caută o consoartă,

Dar drumurile nu li se intersectează.

 

Timpul, un călător din cale afară de grăbit

Se deplasează cu viteza gândului,

Lăsându-i pe oameni în urma lui

Nimeni neștiind când i-a depășit.

 

Ne trezim că cerem timp timpului,

Dar nu știm să profităm de darul lui.

După rugăminți fierbinți și greu de nestăvilit,

Ne întoarcem indiferenți de unde am pornit.

 

Tic tac, tic tac

Răsună ca o bombă cu ceas.

Speranța e tot ceea ce ne-a mai rămas.

Tic tac, tic tac.

.

.

.

10. Floare de maidan

                                bunicului meu

 

S-a scurs și roua și-a crescut iarba pe maidan

iar pașii ți s-au prefăcut izvoare

ai Sângele Voinicului în urmă, pe cărare -

ți-am botezat memoriile-n Iordan...

 

rămâi mereu aroma de Cicoare

care abundă dinspre „Laz”

rămâi același glas uman și plin de haz

răsărit în diminețile cu coasa în spinare

 

o să rămân aici în urma ta, vrând să-ți sădesc povața

și vrând să cred că ești un vânt liniștitor

căci tu ești cel ce mi-a schițat în suflet viața

și rămâi cel mai blând povestitor

 

Copilăria mi-e ca o noapte de Sânziene

când adulmec din toți rărunchii veșnicia satului

și maidanul măsurat la pas.

amintiri în care seninul se revărsa în fiecare dimineață în ochii bunului și rămânea acolo -

bunul trăia cu eternitatea cerului printre gene

și-mi ascundea luna și stelele în palmă

înainte de culcare -

mirosea a floare de maidan, când mă căra în spate întors de la coasă,

iar poveștile bunului depășeau performanțele celui mai iscusit povestitor din teatrul radiofonic,

imagini născute în fiecare răsărit de soare rural

rememorate acum în fiecare asfințit de soare banal.

 

adulmec și azi puterea și chemarea maidanului,

iar bunul are și acum ascuns cerul în găvanele ochilor -

cel care a luat drept bunătatea prizonieră de război.

Sărut mâna, bunul meu!

Încă o poezie descalificată, din păcate...

http://poetii-nostri.ro/floare-de-maidan-poezie-user-id-24183/?fbcl...

.

.

.

11. Detaliu

 

Ah, către tine vin încet, să-ți fur o sărutare

Și-apoi privirea ți-am sorbit, ești hrană sufletului care...

I-apus de patimi ale firii, ce se-mplinesc în nopți cu lună

Frământă, macină și alintă, iubiri pierdute în furtună.

Aidoma claustrului unei abații,mă-ncearcă sfâșieli fără-ncetare

Havuzului de piatră ruptă-n inimi, acordeoane langustroase zbiară-n timpane

Mă-ndeamnă ca să lupt pentru iubire, să simt imperceptibilul detaliu

Epistolă a firii, cea umană, forță născută să lupți în prima linie

Cu frici, lamentări și ghirlande de fiori, încredințat că ieși învingătoare!

.

.

.

12. Despre tăcerea din noi

 

metamorfoza va elibera fluturii

liniștea va fi spulberată,

un număr de ore este suficient să înveți să speri

nu trebuie doar să aștepți

ca echinoxurile să facă diferența,

iarna nu se teme de zilele lungi

neliniștea se adună în anotimpuri

precum bolile ce nu trec odată

cu campaniile electorale,

atunci visele de primăvară sunt speranțe

mor însă odată cu numărarea voturilor,

eroii sunt înalțați din atributele voinței

ca niste dorințe neîmplinite

într-o iarnă însângerată

când toate lacrimile țării s-au strâns la un loc,

o noapte apăsătoare în care s-a cântat

cu foc despre libertatea pe care o iubim și în care credem

dar care se naște greu ca o lecție pe care o învățăm

cu fiecare frază pe care timpul ne-o scoate în cale.

.

.

.

13. Aș fi vrut să mor copil

 

Aș fi vrut să mor copil, sufletul meu

să învârtă moriști, să înalțe zmeie

să nu zboare trei zile

printr-o încăpere plină

cu toți cei care m-au iubit

dar nu au avut timp nici curaj

să îmi spună

sau cei care nu m-au iubit

și în fața celorlalți ar minți

dacă m-aș naște bătrână

 

ultima dorință ar fi să-mi duc părinții

la ateliere de reparat părinți

i-aș certa dacă ar sta prea mult în fața calculatorului

și ar uita de plimbarea în parc

 

i-aș da morții buzele cu gel

flori de plastic i-aș lipi de coasă

aș decupa-o ca pe-o poză de album

o amintire ciudată

 

și mi-aș pierde anii rând pe rând

ca pe o jucărie pe care aș căuta-o viața întreagă

în marea mea joacă

.

.

.

14. Ora inorogului

Aplecate catarge agonizează-n furtună

stârnită-n războiul dintre suflet şi cuget,

corabia vieţii colindă nebună,

mult ascultând de-al oceanelor muget.

 

O, nu e nevoie de abandonare,

de capitulare nu este nevoie!

Acută, lucidă şi clarvăzătoare,

trezirea îl află prin spaţii pe Noe

..........................................................

Poezie eliminată din concurs deoarece a fost găsită postată și în alt spațiu.

http://insemneculturale.ning.com/profiles/blog/show?id=6515444%3ABl... 

.

.

.

15. Ecou 

 

Cuvinte multe în dicționare,

Dar nu pot exprima nicicând

Durere, bucurie sau miros de floare,

Ori dragostea ce-o porți în gând.

 

Nu poți cu slove a descrie.

Silabele se frâng descumpănite

În vorbe nu-i aceeași bucurie...

Doar simți acele clipe fericite.

 

Pășesc, mă-nalț peste cuvinte.

Le las departe, căci îmi prisosesc

Astăzi doar gându-mi este mesagerul

Culoarea și lumina-n univers.

 

Și de vei întelege-acel ecou,

Plecat din sufletu-mi fierbinte,

Vei alunga din jurul tău

Dezamăgiri născute din cuvinte.

 

Mărețe visuri, clare sentimente

Te-or îmbăta-n limbajul lor

Și-abia atunci vei intelege

Că ți-a fost dor, de fapt ce-nseamnă „dor”.

.

.

.

16. Răbdarea de a suporta un suflet 

 

Cine dă dovadă de-atâta clemență?

Să suporți un suflet nu-i obediență.

Să-i întinzi un deget ține de esență.

Desfătării sufocante cu greu îi găsești valență.

Nici savoarea discordantă,

pentru multi: debusolantă,

n-are transparență.

Precum o stavilă mată,

ce-oferă luminii

o dură sentință.

 

Fascicolul vlăguit de refuz

pare să dea semnele unei penitențe târzii.

 

Mintea îmbătată de auz

nu acordă sufletului decât culori vii,

fără să-i asculte ciuda și impasul,

repetând într-una: ce va fi va fi.

.

.

.

17. Noi, femeia de serviciu și gărgăriţele, în același pavilion 

 

Mai mult ca sigur pavilionul ăsta

dorește ceva,

a stins aproape toate luminile,

a încuiat ușile la intrare,

a dat drumul la câini

în parcul ce-l înconjoară,

timpul miroase greu a oboseală.

 

acum nimeni nu mai are putere

să mănânce, bea, discute,

cuvinte negre să tot citească,

să se miște cum poate, să respire,

pe alocuri perfuziile alimentează

trupuri, din care șerpi transparenţi ies,

în pungi, lângă paturi, picură veninul ales.

 

el știe, pavilionul ăsta, cumva,

că lumina l-a părăsit acum,

că nicio stea nu-i mai trece pe coridoare,

s-au retras toate, afară, în parc,

stelele din care erup culori,

câte cinci, și apoi se fac roată,

întunericul din fiecare om să-l scoată.

 

când noaptea încă își varsă negrul din ochi

femeia de serviciu se apropie de pavilion,

iubește cu ochii câinii vagabonzi și ciorile,

porţile parcului i se deschid larg,

la intrare linoleumul îi face o reverenţă,

noi, cei legaţi în camere cu sârmă ghimpată

așteptăm să aducă lumina, gunoiul să-l scoată.

 

aruncaţi by the big C, undeva, într-un pământ,

băiatul și soţul ei au parastasele făcute,

putem sta liniștiţi, dorsal, pregustând zorile

bucată cu bucată, subliminal, toate culorile

în timp ce gărgăriţele Domnului

se adună pe ziduri, pe geamuri, afară,

așteptând să le urmăm, fiecare pe a sa scară.

.

.

.

18. Fuga de îngeri

 

Lacrimei barbare, preoții-i vor smulge

Amintiri banale, zîmbete și miei

Curve criminale peste gînduri albe

Pururea vor scurge curgerea de lei

 

Între noi, femeie, se zidesc biserici

Dumnezeu din carne merge înapoi

.........................................................

Poezie eliminată din concurs deoarece a mai fost postată.

https://citesteasta.ro/tag/luminita-cojoaca/

.

.

.

19. Tangou melancolic 

           

                        Motto:

                                   La Marginea Timpului

                                   Viața s-a întrebat:

                                   Cine este dumnealui?

                                   Pân-acum, nu l-am observat.

                                                              (Vasile Groza)

 

Lumea-n care m-am format

A plecat...

            S-a destrămat,

Când cu timpul am uitat

Inocența tinereții,

Care da farmecul vieții.

 

Lumea-n care m-am format

A plecat...

            însă mi-a dat

Regrete de vizitat!

Luându-le la scotocit

Melancolic... dar pripit

Mi-am dat seama c-am greșit!

Fiindcă-n ele n-am găsit

Mai nimic din ce-am sperat

Așa că m-am scuturat

De tristețe... ușurat

 

Lumea-n care m-am format

A plecat...

            Dar au scăpat,

Părți din visele promise,

Ce-mi fac semne din culise

Să le transfer iar pe scenă...

Să mă scape de dilemă.

Însă când să le dau glas

Constat că iar s-au retras,

Fiindcă-n piesă doru-i fals

Așa că...pentru dreptate

Le-am dat pe toate la spate!  

 

Lumea-n care m-am format

A plecat...

             dar mi-a lăsat...

Amintiri de neuitat

În care s-au decantat,

Uneori inconștient

Sentimente de moment,

Care m-au marcat tiptil

De pe când eram... COPIL.

Și... chiar de par demodat,

Deseori mi s-a-ntâmplat

Să mă mai apuce dorul

Fiindcă am simțit fiorul

Lumii-n care m-am format.

            Ce din mine...

                        N-a plecat

.

.

.

20. Într-un TOT zborul

                              lui  Ion Lazăr da Coza

 

Fugi Ioane fugi cu timpul părăsit în vegetare

Lași cuvinte ca nisipul ce alunecă-n clepsidră

Luat-ai vocea o-mpăcare din trecutul ca o hidră

Hai Ioane cerne-ți umbra unui vers fără hotare

 

Într-o stare oarecare unde lume-și umple ceasul

Cu iubire și cu ură cu splendori și bube coapte

Între strigăte reptile și mișcările inapte

Versul tău străluce pururi albăstrind în mers impasul

 

Of Ioane foșnet vine pe sub ploile de frunze

Ciutura se-apleacă leneș între strigăte de ape

Casele înfoaie fumuri parcă viața nu le-ncape

Tu privești de sus tabloul conturat cu nori din pânze

 

Vreme vine vreme pleacă în noi unduie furtuna

Fără tine când tăcerea alăută-i în visarea

Dorului din lan de grâne ce încinge-n freamăt zarea

Uite draga ta e-aproape și iubirea voastră-i una

 

Lacrima prelinge cerul într-un pumn ce-adună lutul

Urma trece pe la poarta ferecată de lumină

Domnul nu-și ascunde brațul dup-un fagure de tină

El alină suferința una-acum cu absolutul

 

Vezi Ioane de acolo huma n-are relevanță

Pe pământ criptarea vieții este mitul care doare

Neștiință viitorul în ochi orb doar ceață-n soare

Într-un TOT rescriem zborul fără urme și distanță

 

Vin’ Ioane iarna asta te-amăgește-n trup de ceară

Își despătură cojoace de lumină și splendoare

Viziuni ce umblă tainic fără urmă de sudoare

Ne vor umple rătăcirea și-or să ne-nsoțească iară

.    

.

.

21. Dor de infinit (poeme într-un vers) 

 

Durerea mută vrea să rupă zăgazurile infinitului

Un mister ascunde ceru-nstelat vibrând infinit

Vibraţii tainice vin din infinit cu doruri de iubire

Brazii poleiţi sus pe cerul albastru poartă dorul de neant

Picură clipe şi pătrunde în noi taina infinitului

Lacul cu nuferi leagănă durere în crepusculul violet

Lebede albe plutesc sub lună încet cu dor infinit

Visele sunt neaua ce cade în noi ca speranţe albastre

Trandafirii au doruri arzătoare ca sufletul meu

Muzica din cer esenţă divină o simţi doar tu iubire

Luna tainică aprinde dorinţele iar sub tei tu şi eu

Stele departe strigăt de dor în noapte pe ţărm infinit

Cetini grele poleite de lună peste lacul oglindă

Verzile lanuri aleargă către nouri marea visează

Cad ape albe în cascadă printre stâncile sure

Curcubeu strălucitor pe piscuri înalte urcă în cer

În lacul verde lotuşi în floare par nemuritori

Pe zarea în flăcări zbor argintiu peste verdea câmpie

Marea albastră îşi strigă neliniştea sub cer infinit

Argint pe zare răsfrânt peste oceane albastru infinit

Fata tristă adună stele şi luna în nesfârşita mare

În miresmele mării cerul revarsă albastru intens

Sus în cer plecăm în mister acolo unde-i neant

.

.

.

22. Și copil mă văd mereu...

 

Am privit lumina lunii,

Peste satul adormit.

Inimi calde si tăcute,

Pitulite-n asfințit.

 

Se înalță încet fumul,

Fulgul zboară repezit.

Am simțit căldura mâinii,

Ce dezmiardă un copil!

 

Și copil mă văd mereu...

Trec ninsorile prin poartă

Luna a ieșit să vadă

Satul meu...

.           

.

.

23. unde merge trenul acesta te-am întrebat

 

nu mi-am pregătit încă mâinile pentru moarte

din copilarie visam să inventez o ascunzătoare

să intru în inima pământului

să mă gândesc la moarte ca la o romanță

să nu-mi mai fie teamă de nălucile care vin

noaptea să-mi mângâie pielea

 

să adăpostesc alături de mine

un câine orb fără adăpost

lătratul lui fără întoarcere

mâinile mele confuze să-i închidă ochii

ca pasărea de pradă să nu-i poată mistui

 

să simt iar cum soarele răsare din ciutura inimii

cum realitatea nu mai e o mireasă

abandonată la altar

 

să se întâmple în sfârșit o minune

iar eu să o pot duce cu mine peste tot

într-un tren neîncălzit care să alerge de zor

să unească capetele lumii

 

înainte ca moartea să ne sfâșie

cu colții ei de mistreț

.

.

.

24. În zațul de cafea 

 

Inima mea, măr înflorit, nu se știe

În ce anotimp, în ce alfabet răstignit,

Își anină floarea într-o poezie.

 

Inima mea, hăulind, vede cum

Livada desculță își scutură floarea,

Iar cerul din noi își vinde culoarea.

 

Inima mea, soră de caritate, mereu

Pune mierea speranței pe rană.

Albinele șușotesc rugăciunile-n strană.

 

Adună în poală împliniri, rătăciri,

Inima mea, zodie caldă și bună.

Înveliți amândoi într-un petic de lună,

 

Ne-am ales într-un ceas cu privire de dor,

O inimă care fără motiv

Sărea într-un picior pe portativ.

 

Și râdea inima, cu râsul cocorilor,

Și râdea inima, cu pletele în vânt,

Culegând câte un fir de cuvânt.

.

.

.

25. pasărea 

 

înrudirea cu pasărea albă

mă îndemna să deschid brațele

să cred că mă pot ridica deasupra

răstălmăcitelor fapte mici

de pe acest pământ

 

aveam în mine un dor al călătoriei

între pământ și cer

și purtam nestingherită oful femeilor

ce-și pierduseră pruncii

un of neînțeles în pragul casei abia ridicate

           

dar pasărea aceea mă alesese

și zvârcolea în mine semințele neîncolțite

în lipsa lacrimilor și a pământului

care să le acopere

 

pântecul fără rod plângea

lângă pasărea moartă

lăsând sufletul îmbogățit cu o durere

 

din ea se nășteau aripile mele

ce mă săltau deasupra copacilor

cu sentința veșnicului priveghi

.

.

.

26. Blestem 

 

Cine te-a adus pe poteci de lup

Ți-a purtat sfios zâmbetul  pe trup

În mătăsuri vrea să te-îmbrace iar

După ce le-a rupt autoritar.

 

Cine te-a strigat și te-a frânt din ceas

Gene coborând ca de bun rămas

Stă cu iarna-n piept să-și aștepte rând

Fără pași pe drum, fără dor în gând.

 

Cine te-a iubit și-apoi te-a uitat

Fără bob de rod și neasumat

Fie-i umbra frig, fie-i setea drob

Sarea pustei grea într-un ochi de ciob!

 

Cine te-a chemat pentr-un anotimp

Ți-a furat pe rând, sângele-n răstimp

Venele ți-a plâns, de la nord la sud

Ca un plug cu zimți, înjugat absurd.

 

Fie-i ceasul ceas, fără secundar

Fie-i spartă-n veci, inima-n sertar

Somnul cearcăn lung, într-un pat de seu

Fără dimineți, fără Dumnezeu!

 

Fie-i spaima ghem, pieptul un ulcior

Ars de sete-n zid, fără de izvor

Fie-i dansul nor, rătăcind pe jos

Călcat de picior, sec, neputincios!

 

Fie-i tolba grea, fără de scrisori

Cu poștași cerșind timp, neiertători

Fie-i părul vreasc, ochiul alb și gol

Duhnind a păcat, lăcrimând frivol!

 

Fie-i greu blestem, umbra pe pământ

Ca un melc târând, ca într-un veșmânt

Casa după el, zid de oase reci

Ceru-înfrigurat, negru ca un beci!

 

Cine te-a adus,

Cine te-a strigat,

Cine te-a iubit,

Cine te-a chemat?

Fie-i ceasul ceas,

Fie-i spaima ghem,

Fie-i tolba grea,

Fie-i greu blestem!

.

.

.

27. Iubita mea 

 

În liniștea de altă dată

Eu te priveam, dar tu curată,

Dormeai cu fața-n fața mea

De-ai fi fecioară sau o stea,

Inima mea îngenunchează,

În fața ta, în a ta rază.

Ce-ar zice dorul tău din piept?

Tu mă iubești, eu sunt poet?

Sau poate-ai zice tu că sunt,

Eu întuneric pe pământ?

Eu, draga mea, sunt soare blând

Ce te iubește tremurând.

.

.

.

28. Nostalgii 

 

Tăcut,  discret,

gândurile în râuri de lacrimi

se transformă.

Calul sălbatic adăpându-se din urma copitelor sale.

Herghelii de cai sălbatici sunt gândurile mele.

.

.

.

29. În jurnalul meu de vise… 

 

În jurnalul meu de vise se înşiruie pe rânduri

Mărgărite strălucite de cuvinte şi de gânduri,

Din safire înverzite care mişcă lumii ochiul,

Cel ce n-ar putea cuprinde decât la lumină obrocul,

Se compun ghirlande serii, insule de viitor

Care, cu înveselire, se izbesc în val sonor…

 

În jurnalul meu de vise, valurile deferlând

Cu a lor creste nepermise, înspumate de Cuvânt,

Ascund farmece şi lumii îi ascund un adevăr,

Căutarea lui pătrunde orice aripă în zbor;     

Pescăruşi care alungă ţipetele lor stridente

În înaltul veşniciei peste lumile perfecte,

Scoici pierdute, sparte, crude care îmi poartă noroc,

Limbi-de-mare, din nisipuri, dune care nu iau foc,

Mii de alge între clipe, bariere de corali

Pentru care mi-aş da viaţa printre vise de jurnal…

Tot aici, printre ocheane, semne bune devenirii,

Se ivesc şi sticle verzi, mesagere omenirii,

Şi şalupe, şi copii purtând colaci de salvare,

Dar şi umbrele colorând plajele senzoriale.

 

În jurnalul meu de vise, apele ce spală tot

Şi Luminii I se închină, slobozite, intră în joc.

Nu vreau a permite lumii să modifice în vis

Cu simboluri de magie tot, cât îi va fi permis,

Ci voi vrea, în viitor, ca, prin culoarea purităţii,

Să i mă supun în timp de pe malul bunătăţii,

Lăsând visul să adune ca un supus veşniciei

Socoteli neîncheiate de pe aripa magiei.

 

Şi măreţ, şi decadent, şi pătruns, şi rupt din stele,

El, măsurător nocturn, va da sens vieţii mele,

Iar, cu tact, ca pescăruşul care bate din aripă,

Iarăşi în avans difuz ca o clipă întreită,

Dar acum că mă deştept, în jurnalul meu de vise

Nu aş şti spre ce să îndrept ochii mei, blajini, de scrise.

.

.

.

30. Oxigen 

 

Ma înec in abisuri de gânduri multiple,

gânduri a tot ce n-a fost să se întâmple.

Stau și încerc sa găsesc un răspuns, dar parcă a ta minte e de nepătruns.

 

Vreau să mă ridic, să merg mai departe, dar amintirile noastre mă țin deoparte.

Simt că mă pierd, disper să respir, tânjesc a ta atingere ca de safir.

 

Așa am crezut mult timp că ești, o piatră prețioasă a intregii vieți.

Te-ai dovedit a fi aparte, stârnind în mine niște stări cel putin, interesante.

 

Abia mai tarziu aveam să înteleg, cât de mult am putut să mă înșel.

Te căutam printre toți muritorii de rând, ca pe un zeu, dar de fapt, de tot ce aveam nevoie,  eram chiar... eu.

.

.

.

31. Din iarnă 

 

A nins... mă așteptam să ningă... deloc suprins...

La fel cum nu-s de tot ce mă-nconjoară.

Ninge de ieri la mine-n suflet. Scria-n cuprins

Că e posibil să ningă astăzi și afară.

 

E frig... a înghețat probabil și ceașca ta de ceai

Ce-a-ncremenit fierbinte pe-o masă-n visul meu.

Ascultă! Viscolește! Nu poți pleca... mai stai

Așa cum sigur știi că mi-am dorit mereu.

 

E noapte... și ninge cu amintirile de-un an

Ce fac troiene-n care veșnic mă opresc,

Au poposit din lacrimile mele pe case și pe geam,

Și-i ploaie de zăpadă... și ninge... și trăiesc.

 

A nins...p rivesc pe drum să văd măcar un pas de-al tău

Și-ncerc să caut prin urmele de sănii și de roți,

N-ai mai trecut pe-aici, să știi că-mi pare rău...

Nu te găsesc de-o iarnă-n pași de fulgi grăbiți.

 

E frig... deși în sobă arde cu timpul dor de noi,

Și chiar de mă-nvelesc, mi-e frig parcă mai tare

Poate că-i iarna rece, sau oameni-s mai goi;

Sau poate-i semn că n-o să vii nici iarna viitoare.

 

E noapte... sclipește neaua-n lampa de pe drum,

Și-alunecă pe stradă tăcerile de-amor;

Arzând în focul iernii, fac lipsa ta un scrum

Cumpăr zăpadă iarna, plătesc în ani de dor...

.

.

.

32. planul pentru nemurire 

 

oamenii sunt muritori fiindcă hainele

din carne au un termen de expirare.

mulți se aruncă orbește în lume,

pozează-n samariteni, își trăiesc viața

ca și cum, în ziua următoare,

la ora 3:30, ar urma să se sfârșească.

nu suntem siguri că există viață după,

iar dacă nu este, atunci mulțimi

întregi se vor pierde în negura timpului.

 

nu voi fi vreun făcător de pace

ce ține la spate un peacemaker în mâna stângă

sau o țigară din pachet

ori un tânăr

rebel neîmblânzit precum un leu

care la urmă își va asculta faptele

și va aștepta plin de emoție decizia instanței de judecată.

 

pentru a atinge nemurirea

îmi voi împărți sufletul în două:

jumătate din el i-o voi da regelui sau reginei

care-mi va menține caldă ființa,

iar cealaltă jumătate va ajunge în

cuvintele puse pe foaie,

în semnele de punctuație,

în replicile „copiilor” mei

și în felul lor de a fi.

.

.

.

33. Mariei lui Arsenie Boca 

 

Iisuse, pe toți ne aduci la Tine.

Însorirea s-a oprit și ne este dată tuturora.

La toți cei ce îți trec Poarta,

Se uită Maica, luminată încă de steaua nașterii Tale,

A cerului albastru dinaintea acelei înserări.

Iisuse Te-ai născut în alabastru

Și porți o voioasă pelerină a crucificării.

Mâinile Maicii Te-au ținut și Te țin ca numai la Tine să mă închin.

Copile, Tăcere, purtați în nimb o frumusețe de lună de miere

Și crin voi fi până la miazăzi Maici

și seara Fard lângă Catapeteasma ce s-a scindat.

Pe țărm copiii Domnului înfăptuiesc împlinirea visului Lui.

- Veniți ca puricii întru Înalt.

- Copacul Vieții e adevărat! Din rădăcina lui ați apărut.

Deasupra acolo nori venind îi trimit pe rând sărut.

.

.

.

34. Oracol 

În această viață sunt hrană de păsări

Și cu milă închid ochii mei smintiți

Să las să fiu nimic sau pot alege

Să fiu mentor către zeci de nimiciți.

 

Mâncat, zăresc o noapte sfantă,

O pace cu gust trainic;

Ce preț - slăvește a noastră limbă mută

De n-ar rămâne-n gol și ultimul romantic –

 

În comatii daci tăcerea nu se cere –

Este oare om cel ce nu ar susține

A sa țară cu pereți de sfinte mere

Cu munți si mări de atâtea haruri pline?

 

Vrem a noastră cetate de gândire

În piatră – înțeleaptă pace – o vom prinde-

Slăvim veșnic a nevinovatului săvârșire

Curgându-ne doar in versuri a treia veșnică trăire!

.

.

.

35. Amin 

 

trenul vieții s-a oprit

din el coboară

umbre de om

păstrate în hrisoavele vremii

acoperite de păianjen

cu suflete stinse

în focul veșniciei

.........................................

Poezie eliminată din concurs deoarece a mai fost postată și în alte spații.

https://confluente.org/stefan_popa_1610369590.html

.

.

.

36. Autumnal 

 

Revarsă toamna, în alcovuri, struguri.

Pe fața nopții încolțeste-un rid...

Un echinocțiu varsă jar pe ruguri

Și-n conuri seci de-amiază, te închid.

 

Se scutură, iar, nucii încă verzi.

E arșiță în luna lui Brumar...

Și vinul curge, înroșind zăpezi,

Din iernile-ngropate în ierbar.

 

Țepoși arici își scutură din barbă,

Involte gargărițe și-un brotac.

Pe cer, o gâscă ciugule o iarbă,

Te strig un an-lumină și-apoi... tac!

 

Pantofi, grăbiți să scape de șiret,

Se zbenguie pe-o lamă de pumnal.

Nu știu dansa nici vals, nici menuet.

Dar știu să te iubesc... autumnal!

.

.

.

37. (a)plecări 

 

aerul se izbește de fereastră ca o pasăre oarbă

lăsate pe corp/urmele

sunt dovada vie că dragostea doare

înțelepții

spun că marea fericire se compune

din fericiri trecătoare

că moartea ține sub aripi

niște morți mai mici

le creștem în noi/inconștienți

depresivi

și ne rămân  acolo ca niște chisturi

 

***

desenez  pe  zăpadă chipul tău/încerc

să-i vorbesc

zăpada

se topește la picioarele mele/curge

într-un pârâu liniștit

mă privesc în apă/suntem doi

/iluzie/

 

***

mie/urmașul lui iosefini

atotputernic peste porumbeii din mâneca destinului

d’artagnanul duelurilor pierdute

ce mi-a mai rămas în afară de Poezie?!

 

***

pentru mântuirea sufletului m-am dus

la apa Iordanului

era galbenă și tulbure

mi-am pus într-o sticlă

cu cât mă îndepărtam de râu/în sticlă

apa devenea tot mai limpede

mi s-a părut că se  mișcă-n ea limbricul unui emoticon

oh, nu!  și aici ca pe facebook?

am zis/azvârlind sticla

 

***

mai bine fotografiez soarele să-l pun în album

la bătrânețe

îmi voi așeza oasele în aura fotografiilor

ca într-o pătură călduroasă

între un vis cu tine și un coșmar

fără tine

voi face pe contabila/câte nașteri

cununii și divorțuri

câți dispăruți prea devreme/câți

prea târziu

va fi un album Însemne culturale

poate c-ar fi fost și dorința ta

.

.

.

38. Dorul unui fiu 

 

Pe masă vinu-așteaptă

Anume să mai cresc,

Să pot, de-mi este sete,

Cu tata să ciocnesc

Și stând în capul mesei,

În față să îl am,

Să văd cum mă privește, 

El, mândru că-i oltean.

 

Pe masă... stau ulcioare 

Aduse dindărăt,

Din raftu-acela verde

Brodat cu pergament.

Iar lângă ele-n pace,

Un tată, la un cap

De masă învechită

Și pusă lângă pat.

 

- Câți ani mai ai copile?

Cât timp să fi trecut 

De când la sânul mamii

Acasă eu te-am vrut?

Iar eu să-i spun atuncea,

Prea mândru că-s a lui

- Am douășcinci, tătucă,

Și parcă-i cel dintâi.

 

- Ce iute trece vremea!

Aud cum ar fi spus,

De când te-ai dus în lume

Să faci mai mult, în plus!

- S-au dus, tătucă dragă,

Vreo cinșpe, cam așa,

Dar m-am întors, părinte

Din nou la casa ta.

 

- Și ai să stai cu mine

Sau mâine iar te duci?

De vrei să-ți faci o casă

Am via dintre lunci,

Mai am în pod și scânduri

Și grinda de stejar

Ce o păstrez de-o vreme...

E bună de hotar.

 

Pe masă vinu-așteaptă!

Aștept și eu de-un ceas.

Stau singur lângă masă

Ș-arunc, în foc, un vreasc.

În fața mea... e liber

Și scaunul e gol,

Acolo nu e tata

Și eu aș vrea să mor.

 

- Acum sunt mare, tată!

Așa aș vrea să-i spun,

Pot să închin cu tine

Paharul meu cu vin

Și dacă vrei, i-aș spune, 

Aș vrea să povestim,

Tot ce-am trăit în anii

Pierduți printre străini. 

 

Cu fruntea aplecată,

Cu umerii aduși,

Cu ochii-n lacrimi, tata,

M-ar strânge, dând porunci

Și ridicând ulciorul

Aievea am ciocni 

Și mi-ar fi spus: Copile,

Te mai aștept să vii!

 

Iar eu, privindu-i cerul

Ce-n juru-i respira,

I-aș fi răspuns: Părinte,

Voi fi în umbra ta!

.

.

.

39. Între două vieți 

 

Să m-aștepți, iubito, chiar de n-oi veni,

Prin ninsoarea asta, nimeni n-o să iasă, 

Tu aprinde focul  – cum s-ar cuveni

Dac-aș fi cu tine, dulcea mea duioasă.

 

Pune-n bradul nostru globuri argintii

Să te-admir din lumea florilor de gheață,

Știu că ești frumoasă, dar aș vrea să știi

Că te văd, iubito, și din altă viață.

 

Pregătește cina pentru amândoi,

Toarnă în pahare vinul cel mai bun,

Pune-ți șalul verde peste trupul sloi,

Știu că fără mine-i cel mai trist Crăciun.

 

Îți vor spune unii, c-am plecat mâhnit,

Ne’mpăcat cu soarta despărțirii noastre,

Dar tu știi, iubito, sunt doar surghiunit,

Până la-ntalnirea din ninsori albastre.

 

Să nu plângi, chiar dacă sufletul îți cere,

Mi te vreau voioasă, plină de lumină,

Înflorită-n albul nopții de tăcere

Și-mbrăcată-n voaluri lungi de muselină.

 

Haide, nu te teme, nimeni nu va ști,

Că m-aștepți la cina dintre două vieți,

Voi veni doar dacă –  tu vei înflori

Răspândind seninul sfintei dimineți.

.

.

.

40. Pierdut în trecut 

 

Am văzut infernul în ochi blânzi,

Zbucium crunt în inima știrbită,

De trecutul sfânt.

Anii sunt semințe-n vânt,

Iar destinul împletește-n versuri

Lacrimi, gânduri pustiite,

Ce încearcă să pătrundă pe fereastra

Universului prea strâmt.

Un refren efemer pe ritm învechit,

Fericirea…

Țese-n pânză de păianjen

Trupul meu strivit de povara

dimineților flămânde de iubire.

Copil pierdut!…

.

.

.

41. Omagiu de 1 Decembrie 

 

Meleag scăldat în dorul copiilor tăi vrednici,

Deschide-ţi larg hotarul şi sufletul spre noi,

Ne-ntoarce şi ne-nalţă pe creste de munţi veşnici,

Dezbracă-ne sclavia şi-azvârle-o în puhoi!

 

Trăim de-atâta vreme aducerile-aminte,

Încât trecutul iarăşi se-ntoarce înapoi –

Trezeşte irascibil străbunii din morminte

Căzuţi pentru Unire cu moarte de eroi.

 

În ei i-ascuns curajul pierdut printre memorii,

În ei şi-n părtinirea de limbă şi de neam;

Răsuflă Românie, e timpul ca-n istorii

Să iasă dârz în faţă din tine un oştean!

 

Nu e de-ajuns, fârtate, o zi de-nchinăciune,

Întâiul de Decembre e doar un mic popas

Zidit cu pietate din sânge şi tăciune,

Reîntronând conturul din vechiul nou atlas.

 

Nu sunt de-ajuns, fârtate, uralele deşarte,

Cântate filantropic în van de sărbători,

Nici versuri proiectate, nici steaguri fluturate,

De nu-ţi fructifici crezul, chiar de ar fi să mori!

 

Auzi cum ea ne cheamă? Ne-ngăduie, pe ie,

S-arăm pământul sacru şi struguri să stropşim.

O, dragă Românie, să ştii că pe vecie,

Români suntem în fapte, români o să murim!...

.

.

.

42. Ramificându-mă pe umbra ta 

Privesc lucoarea fină
pe anticul opaiț - lumina ochilor tăi mistici -
ce-nsinuează vântul înfiorând păduri
- aidoma șerpuitoarelor marame.


Cuprind opaițul de lut în palme
și simt fantasma barbarilor tăi nuri
- mă mistuie delirul și-un dor necunoscut;
Imponderabil dor, închipuito,
de părul tău  răscolitor,
ce cucerea întinderile stepei;
Încerc să deslușesc cum aprindeai,
din zbuciumul copitelor de cai,
scăpărătoare stele, prin bezna câmpiilor de bronz.


Parcă-ți aud lunatica tăcere,
argintul nopților odrise,
- cosonul pus de cei mai drepți pe fruntea ta de vise
îți luminează pașii prin foșnitoare grânețe ale lunii.


Și-ntr-o poiană, sub limba vântului neostenit, 
văpaia smulge veșmântu-ți de mireasă getă
și despuiată-mi pari cervidă fermecată
ce-și caută sălașul re'nfrunzirii.


Un ochi de bufnă-a-nconjurat pământul,
profundul codrului ți-ascunde subțirimea
și simt crepusculul de zori
ramificându-mă pe umbra ta,
plăsmuitoareo!

.

.

.

43. Cartea Solitară

 

În cartea mea stau singur cuc,

De coperţi nu văd mai departe.

Prin alte cărţi vreau s-o apuc

Dar paginile-s ferecate.

Şi carte sunt şi cititor

Şi personaj, ce trinitate!

Idee n-am de autor

Dar sete mi-e de altă carte.

O slovă-mi vine drept picior

O alta de cap îmi serveşte

Cealaltă de televizor

Una de cerb, alta de peşte.

Buchii de forme felurite

Se-nvârt în cartea-mi solitară.

Din ele sunt şi travestite

Ce cărţi întregi încep să pară.

Din când in când m-arunc şi joc

În hora slovelor plutinde.

Să plec nu aş mai vrea deloc,

Aş ţine-o-n danțuri si colinde.

Dar aud foşnet crunt de pagini,

Coperţile atârnă greu.

Iarăşi mă tot lovesc de margini

Şi simt penitenciarul meu.

De printre file-aş alerga

Ca un nebun, necontenit,

Povestea nu s-ar mai lega

Devenind maraton cumplit.

Ferice că se mai închide

Şi cartea mea-n somn liniştit.

Când paragraful se conchide,

Repaos eşti binevenit.

Prilej îmi dai să fiu iar geamăn

Cu slovele dănţuitoare

Să uit de cercul strâmt și zdravăn

Şi să mă bucur iar de soare.

.

.

.

44. Dulcea revedere 

 

Cândva scriam de-un timp al revederii

Pe scurt, de-un simplu vis frumos

Ce-mi inspira venirea primăverii

Pierdută odinioară în zâmbetu-ți sfios

 

Trecură ani, dar parcă ieri s-ar fi-ntâmplat

Și amintirea este veșnic vie

Căci sufletul prea strâns mi s-a-nnodat

Și s-ar putea descătușa doar ție

 

Și nu știam, când cu ardoare te striga

Să vii puțin, să îi dai ascultare,

Inima ta la fel mă aștepta

Și într-o zi n-a mai avut răbdare

 

Scăldați în nostalgie, alergam spre soare

Lăsam în urmă orice nedreptate

Și printre fluturi ne făceam cărare

Ne îndreptam rapid spre libertate

 

Trecut-am munți de dor, și văi, și-oceane

Încasat-am mii și mii de gloanțe

Ca acum, când pe fundal cântă piane

Să te strâng din nou la piept, în brațe

 

În ochii tăi să răsune valurile mării

A căror spumă ne mângâie pielea

Și iși lasă amprenta sării

Ce ne călăuzește-a ne urma calea

 

Împreună în început, cât și în final

Așa cum Rebreanu zicea cândva

Căci iubirea nu-i sentiment rațional

Nu poți oricând s-alegi pe-altcineva

 

Noi am fost legați de către stele

Cu mult înainte să ne fi născut

Și chiar de nu ne-ar fi vrut împreună ele

Necontenit eu tot pe tine te-aș fi vrut

.

.

.

45. Să nu lăsăm poetul să se stingă… 

                                               lui Ion Lazăr da Coza

 

Să nu lăsăm poetul să se stingă,

Când nesătulă, hâtra dă târcoale!

Să-i dezlegăm a suferinței chingă,

Să-l absolvim de temerile goale!

 

Să-i construim din infinit o casă

Cu pietre de smarald la rădăcină!

Ferestre largi și-un tei cu floare deasă,

Căldură inimii mereu să-i țină!

 

Să îi călcăm ușor, sfios pe urme,

În timp, să îi durăm, din dor, statuie!

Să nu lăsăm suflarea-i să se curme,

Să poleim sfințita-i cărăruie

 

Cu flori de câmp, buchete de lumină

În roua dimineții înfășate,

Să înnoptăm în grația-i divină,

Ce ne-a hrănit ades, pe săturate!

 

Să nu lăsăm poetul să se stingă,

Nici răni pe trupul său să nu mai fie!

Să-l invităm asupră-ne să ningă

Fierbinte, viu, precum o poezie!

.

.

.

46. Mă jur pe Tine, Doamne!

(inspirată de citatul lui Ieremia cap 17, v5 referitor la dragostea faţă de Dumnezeu)

 

Un om oarecare într-un sat românesc

încolţit de ispite, de păcate groteşti,

trecea-n grabă mare printr-un vis nebunesc

cu braţul de sticlă, cu dureri sufleteşti. 

 

O ploaie amară cădea făr' de milă

din cerul mânios, din partea de jos,

sporindu-i calvarul şi starea-i umilă

căzu în genunchi pe pământul tăios. 

 

Otrăvit succesiv cu necazuri lumeşti

se luptă curajos ca un leu sângeriu

să-şi răscumpere vina în ochii cereşti,

să-şi desprindă făptura din greul sicriu.

 

Amăgit de nevoi printre oameni trecea

ca un strop care curge printre crengi neatins,

ca un rob cuvios care-şi poartă crucea

cu frică de Domnul şi de-al Lui necuprins.

 

Când o boală străveche îl lovi pe ascuns

şi-i smulse din trup jumătate de suflet, 

se-aruncă disperat căutând un răspuns 

la fraţi, la prieteni, fără gram de regret. 

 

Absorbiţi în goana planurilor oarbe 

au uitat de dânsul, au uitat să treacă           

să-i aline chinul cu vreo două vorbe  

şi bătrânul trup care-i scris să tacă.                     

 

Înjosit de oameni cu-ale lor năravuri

palma şi-o înalţă înspre cerul veşnic

şi c-o voce aspră striga peste dealuri  

cât putea de tare ca un vânt năprasnic:

 

- Îngeri-mi sunt martori, Doamne, pe pământ

că mă jur pe Tine, unicul Zeu viu,

Cel care-ai clădit lumea doar dintr-un cuvânt, 

Iubitor de oameni până-n veac târziu!

 

- Exclusiv spre Tine sufletul mi-a curge

la necazuri grele, la petreceri rare!

Ale Tale lacrimi pentru drepţi le şterge

demonilor casa cu a lor lucrare!

 

- Cine poate Ţie să-ţi spună că greşeşti,

Vezi, Doamne, aici, n-ai chibzuit destul?

Ţie Ţi se-nchină munţii când peste ei păşeşti

şi-ntreaga slava Ta cuprinde totul-totul!                 

.....................................................................

 

În acel moment timpul se opri!

Din tronul Său de foc cerul îl deschise

şi-l luă la El să-I fie-n veci alături

răsplata pentru răul pe care-l biruise.

.

.

.

47. Pierduți în neștire

 

Zaci sub coaste, în prăpastie,

Zaci în suflete călii,

Simt cum ale tale oase

Zboară și se fac subțiri.

 

Ai simțit, ai petrecut,

O viață lângă mine-n zori,

Dar noaptea la culcare-mi cânți

Durerea de la doi poli.

 

Mă simți în dubii, așa crezi,

Dar eu trăiesc prin tine,

Doar o lacrimă amară

Mă mai ține, și-o privire.

 

Vii și pleci, mă lași pustie

Cum apa mării lasă malul

Într-o zi de august târzie,

De-ai simțit cum o să fie.

 

Am sperat și-am renunțat

De mult timp la mine

Dar gândul prea mult zboară

Noapte de noapte la tine.

 

Mă folosești, mă simți vie,

Într-o amiază de martie

Crezi c-ai reușit să mă urăști

Dar mă-nnebunești cu zile.

 

Ai vrut să-mi spui ceva, neștire,

Sufletul meu de când te strigă…

De prea mult timp te scrie,

Dar n-a mai rămas deloc poezie.

 

Ai vrea să pleci, dar te-ntorci

O primăvară frenezie

Simți cum stau și te aștept,

Dar știi cum o să fie.

 

Ai vrea să stai, dar totuși fugi

Parcă ți-e silă de tine

Apari, dispari și te-ntreci

Cu o mantie străvezie.

 

Erau doar norii, ploaia, Luna,

Te-mbrăcau și strecurau,

Surâsuri, plânsete și lacrimi,

Simțind, știind că se iubeau.

.

.

.

48. Subteranele unui migrant

 

E-așa de toamnă, se desprind pe rând

Ca dintr-o librărie goală cititorii,

Iar frunzele vibrează, căutând,

Să le culeagă-n file, autorii.

 

Atât de toamnă nu a fost demult,

Cocorii au uitat să se întoarcă

din țara lor, din primul lor sărut,

din vara ce scâncește într-o barcă.

 

Și nopțile înghit din zi în zi

secunde tot mai multe. Mai puține

rămân aici, sub ceața zilei gri,

lătrând în ceasul iernilor de mâine...

 

Se-nchid mansarde. Nesiliții pleacă

cu trenul cel de șapte și un sfert.

Se uită Nucul gol într-o băltoacă

spre cerul cu obrazul de vin fiert.

 

Rămân aici. Cărările mi-s ninse.

Cocorii albi respiră tot mai des.

În pieptul toamnei, frunzele încinse

Tușesc pe șina trenului-expres.

 

E vifor alb, răscrucile din zare

Se roagă-ntruna, galbene de gând...

Și Dumnezeu se-aprinde-n lumânare-

plecăm, plecăm de-acasă,

Ră-mâ-nând...

.

.

.

49. Poetul 

 

Poet e fiecare-n gând,

Cu versuri clasice sau albe,

Gândite liber, la un rând,

Cu asonanțe prinse-n salbe.

 

Poet e fiecare ins

Ce desenează-n gând, grădină,

Când iarna-i grea și plaiul nins

De milostenia divină.

 

Poet e fiece copil

Ce călărește-o nuielușă

Și, fără de figuri de stil,

Culege basme din cenușă.

 

Poet e doar acel ce vrea

Să pună-n glas privighetori

Și muguri calzi pe-o rămurea

Ce s-a trezit mai tristă-n zori.

 

Poet e fiece adult

Ce crede-n zei și-n curcubeu

Și, în al sevelor tumult,

Îl pipăie pe Dumnezeu.

 

Ca fiu al gândului etern,

Cu zvon de fluier și de nai,

În coasta vastului infern,

Poetul e un colț de rai!

.

.

.

50. Copacul 

 

Mă uit mereu la tine,

Mă gândesc cum te mai simți

Oare dacă îți e bine

Arăți ok dar știu că minți.

Te privesc de la fereastră,

Eu și toată lumea noastră

Stele, cerul plin de nori

Oameni, noaptea sau în zori,

Mă gândesc ce singur ești

Și dacă și tu mă privești.

Te ador amic pe viață,

Stăm mereu față în față,

Noaptea la povești absurde,

Ziua la cafele scurte,

Povestim tot ce se poate

Despre tot și despre toate.

 

Uneori doar mă gândesc

În timp ce stau și te privesc

Cât de singur ești mereu,

Mai ales când nu sunt eu

La fereastă să vorbim,

Să râdem, să povestim,

Să m-asculți cântând la geam

Sau ziua când m-aventuram

Pe afară stând cu tine

Sau prin cartiere vecine

Și veneam să-ți povestesc,

Să râd și să-mbătrânesc,

Să mă vezi crescând cât șapte

Și că transform cuvinte în fapte.

 

Acum totul s-a schimbat...

Timpul iar ne-a transformat,

Nemilos ne-a despărțit

Și subit ne-a perpelit

Tot ce am avut cândva:

Luna, cerul și noaptea,

Oamenii, strada și ziua...

Ne-a luat tot ce am avut

Dar am făcut ce am putut.

Aș fi vrut a mai rămâne

Măcar câteva zile

Aș fi vrut să știu că pleci

Și nu te mai revăd în veci...

.

.

.

51. Un strigăt de durere în noapte 

Uluitor ce se întâmplă în natură acum:

Noroi, praf, pulbere și fum.

Suntem o societate modernizată

Toți alergând după o pasiune obsedată.

 

Rupem la întâmplare crengile de la copaci,

Inima nu-ți mai șoptește unde să calci.

Azi nu mai observi cum soarele răsare,

Toți își doresc visări prin uitare.

 

Destinul omului e mereu hărăzit,

E visul oricui ce se cere-mplinit.

Doare strigătul unei păsări în noapte,

Uimește clipa când se aud șoapte.

 

Revelația sufletului se regăsește din nou,

E dangătul trist al unui simplu ecou.

Rostesc cu mirare cuvinte sfioase,

Erup din ființa-mi iluzii misterioase.

 

În mine se trezește un nou sentiment,

Noian de schimbări apar pe continent.

Regăsirea e ceva firesc pentru omenire,

Glasul cuvintelor se împlântă precum o iubire.

 

E o sevă rodnică ce se înaripează.

Aducând în noi speranța ce calea luminează.

Sufletul e lacom după cuvinte dulci,

Rareori străbatem poiene și lunci.

 

Inima șoptește cuprinsă de fiori,

Emanând nostalgia unui cânt de viori.

În fiece clipă șoptim cu mirare,

Ne cufundăm în amintiri și visare.

 

Nimeni nu încearcă din cale a ne opri,

Iar amintirile ne dor doar pentru o zi

O clipă ne regăsim în noianul cuvintelor,

Alunecând în tumultul vieții și al regăsirilor.

 

Neuitată răspunde chemarea din noi

Uluiți ne refugiem în sfinte cuvinte prin ploi.

Cuvintele se răspândesc în ființele noastre

Vibrează până și florile din glastre.

 

Urmând o cale de neconceput,

Iluminând totul ce poate fi de temut.

Nu vom încerca să dezlănțuim o furtună

E timpul să ne cuprindem de lumină.

 

Torentul de cuvinte să nu se facă scrum,

Liniștiți să parcurgem al vieții drum,

Orice moment să-l depășim cu siguranță

Răzbătând prin greutăți cu multă speranță.

 

Nimeni nu-ncearcă în noapte să deslușească

O pasăre ce strigă cu durere omenească,

Acum ființa din noi dorește-o schimbare,

Pământul are o simplă chemare:

 

Toți să prevină destinul durut,

E unicul lucru ce poate fi conceput.

.

.

.

52. Măreț vis

 

Simt si acum

miros de rouă

ce-l dăruiesc și vouă,

acest paradis smălțuit

unde inima-mi tot cântă

în jur tăcut mă schimb

de dor nu plâng,

dar stau cu ochii țintă,

ca nimeni să mă mintă,

zbor și vreau să văd pe-nserate

acel miracol ce mi se arată,

din raze de amintiri

cercuri de iubire

în ochii tăi

timpul vâslește

și aerul se pitrocește

pe divan mă plouă

măreț vis...

unde esti?

.

.

.

53. Pasărea om 

 

nu ai uitat draga mea orașul Închis

cu păsările oameni

care stăteau într-un picior

eram înspăimântați

noi doi trebuia să mutăm

crucile păzite de păsări

muzica la difuzorul ALA

știri puține copleșitoare

Iar noi așteptam pe Dumnezeu

pentru altă Facere

.

.

.

54. Incantație

Floare, floricea

Dă-mi mireasma ta

Să mă-mbrac în ea…

Piatră, pietricea

Dă-mi tăria ta

Să pot îndura…

Durerea,

Fierea,

Mierea,

Tăcerea…

Doamne,

Atâtea toamne

Vor să mă condamne

C-am trecut în grabă

Prin zăpada albă

Prin câmpul de nalbă

Ș-am lăsat în urmă

Gândurile turmă

Ce scurmă

Și urlă

În carne, în sânge.

Inima mea plânge

Cu lacrimi nătânge

Zborul ce se frânge…

.

.

.

55. Nu cred ȋn Moş Crăciun… 

 

Nu cred ȋn Moş Crăciun,

Nu cred că el e bun,

Nu cred ȋn „Jingle Bell”

Nici ȋn „O tanem baum”.

 

Nu cred ȋn cadouri frumos colorate

Cu fundițe jucăuş asortate

Nu cred ȋn vraja sărbătorilor din ajun

Ce vin pe furiṣ ṣi-n suflet ĩți pun

Un dor de neatins..

Ca apoi ȋn dimineața următoare

Să plece din tine aşa cum au şi sosit

Pe nevăzute şi fără a fi simțite.

...........................................................

Poezie eliminată deoarece a mai fost trimisă, în trecut, la un alt concurs. 

https://festivaluldearte.com/2020/09/17/aurelia-ildiko-giurgiu-concurs-de-poezie-romana-grupul-iii/

.

.

.

56. Clepsidră 

 

Când noaptea țese cuvintele-n vis

mă dezbraci, cu mâinile-ți micuțe

îți așezi capul pe pieptu-mi dezgolit

și respiri cu nesaț, nepăsarea

 

Mi se face sete

mirosul tău de struguri copți îmi umple ființa

timpul așteaptă cuminte un semn

va trebui să mai rămân pentru o clipă

dincolo de nisipul zidit în clepsidră...

.

.

.

57. Dor adânc 

 

Pe cât de adâncă-i marea și pe cât de 'nalt e cerul,

Tot atât de 'nalt și-adânc, de tine îmi este dorul.

Că de la un timp încoace, noaptea-mi este ziuă albă.

Lacrimă nestăvilită peste gât se face salbă.

 

Salbă de mărgăritare, un izvor de dor nestins,

Că e lună, că e soare, zi si noapte stă aprins.

Dorul ăsta mă usucă. Dorul ăsta mă omoară.

Bine-bine mă ridic și el iară mă doboară.

 

Da' am să încerc odată, să-l ademenesc c-un cântec.

Suav cântec de sirenă, preschimbat într-un descântec.

Să mi-l facă floare albă cu miros de iasomie,

Ca să-ți fie somnul dulce, când ți l-oi trimite ție.

 

Măcar ție să-ți aprindă visul nopții c-o scânteie,

Leagăn atârnat de stele de pe Calea cea Lactee.

Și de-acolo, din înalt, oglindindu-se în mări,

Mi-i trimite pe-a lui raze mii și mii de sărutări.

.

.

.

58. Pași de înger 

                  în memoria scriitorului Ion Lazăr da Coza

 

Pe ramura de glas se stinge Luna,

Cătușa existenței mă rănește,

Pereți de vânt deschid fereastra lumii,

Tu ții pe brațe pruncii de lumină.

 

Timpul învață orele să zboare,

Lupi de cerneală urlă peste câmpuri,

Prinzi roua vieții c-un năvod de stele,

Soarele umed încă mai sclipește.

 

Te-așezi la masa gândurilor mele,

Apusul răstignit rănește crucea,

Lumina diamantelor suspină...

Privirea ta e leagănul durerii.

 

O candelă de soare se aprinde,

Fetița de zăpadă strânge-n brațe,

Un înger cu aripi de poezie

Și-acest deșert al purității sacre.

 

Când serafimii rugilor celeste

Pe umerii amurgului se-așază,

Secunda mușcă dintr-un măr de ceață,

S-aprindă-n rai altare de iertare.

 

Te-nalți ușor, prin norii pârguiți,

Piciorul Lunii se ascunde-n noapte,

Atingi cu mâna păsări selenare...

E zborul tău spre sferele divine!

.

.

.

59. În curtea școlii 

 

copilărie uitată furată

aruncată-n zadar

ca un bumerang destinat să te lovească-n dinți la fiecare buclă

trecut din regrete

amestecate cu dorințe

până prind culoarea bălții și nu se mai pot deosebi unul de altul.

m-ați lăsat să intru-n mijloc

crezând că va fi mai cald între voi

dar ușa mi s-a-nchis în spate mai repede decât am putut expira

gura aia de aer entuziasmată care-mi umplea stomacul înfometat.

razele soarelui mai bat sufocate

prin umbra voastră, destul de-aproape să  le văd, prea departe să le mai simt căldura

visele-amputate zac în grămada din colț cu picioarele, ca să nu mai pot fugi.

câine bătut în patru labe

mă doare mai tare noroiul care se-ngesuie

sub unghiile crăpate

decât pumnii voștri-n spate.

mă țin de pământ în timp ce voi stați înalți deasupra mea

v-aștept să cădeți

toți, până când inima vă doare mai tare decât genunchii

v-aștept să vedeți

lumea prin ochii mei, înecați în propriile râsete.

cu șireturile strâns legate

ați dat de nu mai pot să-mi ridic capul

javre întunecate.

timpul îmi va fi martor

v-aștept aici în țărână.

.

.

.

60. Rapsodii de universuri 

 

Prin oglinzile de timp, cerul își destramă ramul,

Iar, în mâna tremurândă, prind cristale de argint,

Cu petunii de zăpadă îmbrac câmpuri înghețate,

Dar amurgurile pleacă, împletite în visare.

 

Te desprind de infinit, să te pot privi de-aproape,

Lumea pierde, printre pleoape, lacrima unei tăceri,

Numai visul meu aleargă, să îți poată strânge-n brațe,

Rapsodii de universuri, scrise-n stele de culori.

 

Eu îți port, în mine, marea cu nisipurile-n gene,

Și mă-ntreb unde ai fost, când cocorii te-au strigat?

Streșinile lumii plâng, cu ferestrele deschise,

Cum să pot atinge cerul printre apele albastre?

 

Mâna mea de vânt te prinde, ești un fluture de-argint,

Îți las aripile nopții să rămâi printre petale,

Ca o emisferă ninsă, ce visează printre ramuri,

Eu te-aștept, la poarta lumii, cu ghirlande de mătase.

.

.

.

61. Am comandat o vară pentru mine!

 

Spune-le povestea pietrelor cu vocea mea

Cea mută

Noaptea întreagă încape

Sub aripile unui cocoș bătrân

Adormind spaimele  uitate

În șoaptele florilor nenuntite

Eu mi-am trimis tinerețea

Cu o căruță

Sub aripile cocorului de jad

Îmi trag noaptea peste mine

Ca pe o plapumă zgrunțuroasă

Să nu dezerteze ca un soldat dezarmat

Acum aștept

Cu ochi  rugători

Să bată cocorul din aripi

Să elibereze parfumul tinereții

Să-l prind cu o plasă

Pe umerii mei

Și să-l respir cu toate oasele

Și atâtea urme de tăcere

Se-ntorc în mine

Nu mă tulbură lacrimile nopții

Ci mă macină iubirea

Ce se va hrăni cu mine

.

.

.

62. Noi vom trăi, iubito! 

 

În fiecare zi o adiere peste ce-am fost va binecuvânta

Trăirea noastră-n astă lume, din rod în floare

Am dăruit, eu – tu, iubirea noastră

A-nmiresmat cu viață câmpia lumii,

Ne-am dăruit, iubito, și darul florilor din toamnă

Prinse-n bobocii albi de crin

În primăvară s-au deschis, au înflorit

Și în grădină s-au prins în horă,

E hora florii de cais

Și albul înspumat și strălucirea în lumină

Prindeau în rama vieții imagini,

Am fost atât de tineri, iubita mea

Și-am dăruit această tinerețe lumii

Și-ai plămădit iubirea noastră în pântecele tău,

Flori albe de cais,

Și am visat la multă fericire, dar alții

Au fost, și-au interupt cu voia lor

Imaginea iubirii în trăire.

Și-ai plâns și lacrimile tale au șerpuit

Strângându-ți fiindul,

Căci pe cărarea aceea albă m-ai dus

Și-ai plâns, iubito, și lacrimile tale

Au netezit o cale pe care tu și eu o știm,

E calea ce unește în vecie  iubiri ce sunt.

Dar ce-am fost noi, iubito!

De ce să plângi când taina imaginilor întâlnite

Ți-au apărut în vis,

Eram atât de fericiți, iubito!   

În brațe ne țineam, sărutul meu

Și taina reîntâlnirii noastre,

Tu ai simțit că ți l-am dăruit

Și ne-am privit și florile iubirii

Sunt rodul nostru la marile-mplinirii.

Te țin de mână, suntem doar noi

Și lacrimile tale au fost un vis,

Ne-am regăsit în timpul ce nu e timp,

E veșnicie a celor ce se iubesc,

A celor ce se simt o inimă în trup,

Căci trupul meu e-al tău și-al meu e trupul tău,

O inimă avem, a mea și-a ta în noi,

În florile iubirii ce flori ne dăruiesc.

Și le privim, iubito, cu zâmbet de iubire

Ne aplecăm și mâna ce-i o adiere

Pe al lor creștet o trecem,

Noi doi, aici, iar ele sunt, acolo…

Unde am fost și noi.

Privi-vom lumea aceea, iubito,

Să le dorim iubire

Celor din trupurile noastre au plămădit

Iubire și au crescut nepoții,

Și ziua cum se trece, cum timpul prinde aripi

Ne-ntoarcem și-ngrădina frumoasei întâlniri

Privim galeș, iubirea și mâinile se-ntind

Pășim și calea noastră, răspântii ce au fost

Cândva, e una care duce în liniște…

Mă-ntorc, privim iubito ce a fost și nu mai e. 

.

.

.

63. Cugetări printre frunze 

 

Retez crengile tale din copacii mei.

Te-ai alipit subtil și adânc

Acum sângerez când te scot

Dar nu mă mai pot opri acum...

Când altoiește alți copaci

Și văd cum dai rod bun

Căci pe ei îi iubești

Iar pe mine doar mă amăgești

Că la primăvară vom avea flori frumoase

Dacă-ți mai permit o seară

Să umbli din copac în copac

Și să îți dau sevă când ai epuizat-o pe a ta prin vecini...

Uiți să mai vii acasă adesea.

N-ai recunoaște vreodată că-ți puteam fi cea mai bună casă

Nu poți căci n-ai știu să vezi asta nici când nectarul meu ți-era cea mai bună hrană!

Acum încerc să mă feresc de ciupercile tale

Sperând că poate îmi vei da florile, degeaba.

Totuși, te smulg cu silă!

Regret că ți-am fost ceva

Când mă privesc și sunt prea slabă să mai rodesc la primăvară.

Uneori mai aștept să dai rod bun cu mine

Dar orice pod aș construi

Reușești să-l dobori

Căci tu n-ai înțeles nimic

Și rămâi doar amator

Al iubirilor pe care le venerezi inutil

Sperând să fie ce cauți

Dar tu nu știi cine ești

Nici cum să fie ele.

Doar să nu fiu eu

Căci eu nu îți pot fi, așa alegi...

Sunt copacul iar tu îmi ești ciupercă în loc de altoi

Iar eu ție

Mijloc să îți mângăi ego-ul.

Rădăcinile tale mă sufocă

Te rog să-mi dai foc, nu mai suport!

Lasă-mă să mă mut în altă parte

Să devin altceva, renasc.

O să devin brad pe alt munte

Iar tu rămâi altoi.

Semințele tale să fie unde vrei tu,

Dar pământul meu nu te va mai accepta.

Azi ești ce vrei și nu îți pasă că ard.

Mă mulțumesc să-mi cânte păsările bucuroase că devin mai bună,

Dar mă apasă gândul

Ce buni am fi fost împreună...

.

.

.

64. Metronom 

 

parc-aș băga între degete

cu frică să mi-l înfig în vreunul

sau mai multe

cuțitul ăla al dracului pe care-l mânuiesc

cu mâna mea proastă.

 

îl mânuiesc între degete hotărâtă

dar mai ales cu poftă

poate-mi taie unul 

sau mai multe

poate mă lasă fără mâna mea bună

cuțitul din mâna mea proastă.

 

îl vreau în masă sau îl vreau în deget

frica răspunde ceva

pofta răspunde altceva

mișcarea aia mecanică neregulată

mă pune să îmi doresc ambele lucruri deodată.

.

.

.

65. Ai dispărut... 

 

Nu am crezut că voi iubi vreodată

Atât de mult,atât de-aprofundat,

Inima mea acum e  înghețată

Și mii de fulgi pe ea s-au așezat.

 

Voi aștepta cu nerăbdare ceasul

Când soarele va rasări din nou

Și-o să încep încrezătoare dansul

În albul, minunatul meu tricou.

 

Iar tu mă vrei privi pe mine

Și totu-n jur va înflori,

Va fi un nou început, dar, în fine,

Ne vom iubi!

 

Distanța doare cel mai tare

Iar timpul este strigător

Si-aș vrea să te-ntâlnesc în zare

În clipa-n care mor de dor.

 

Ai dispărut într-o clipită,

Dar te aștept de luni întregi

Acum, lumina mă evită,

Mă doare, poți să înțelegi?

 

Lângă copacul întristat

Îți caut iar privirea,

Dar nu mai e, te-a arestat

Chiar însăși amintirea.

 

Cu pași-n parezii și grei,

Mă-ndepărtez de locul

Unde-n priviri zăreai scântei

Și-n inimi ardea focul.

 

Sub cerul înstelat, iubite,

Tu luminai în ochii mei,

Și-a noastre inimi întregite

Băteau întruna pe alei.

 

Simțeam cum mă prefac în înger,

Mă pregăteam să zbor,

Dar brusc, de sus a dat un fulger

Și-ai dispărut ușor.

 

Acea furtună mare

Și-acum mă înfioară,

Iar dragostea miroase 

Ca fumul de țigară .

 

Dar într-o bună zi,

O rază luminoasă

Ușor va nimeri

În suflet și în casă.

 

Tu ușa vei deschide, m-ai săruta cu dor

Și prin mișcari silite, m-ai învăța să zbor,

Iar ochii mei întruna

Vor radia cu-ai tăi,

Ne va privi și luna

Când vom zburda pe văi.

.

.

.

66. Coane Ioane

 

Am pășit stângaci cu stângul

Pe la voi pe la însemne

Și am dispărut ca gândul

Făr’de veste dar cu ,,semne”!

Însă astăzi este cazul

Să mă-ntorc aici tip-til,

Nu c-aș fi schimbat macazul

Sau ,,figurile” de stil!

Dar sunt om de omenie,

Îmi accept metamorfoza

Și exprim cu empatie

Una cosa per ,,Da Coza”:

 

Coane Ioane,

            eu văd că te-ai dus

Și mult prea devreme

             și mult prea în grabă

C-așa va să-i cheme,

              la dânsul, Isus

Pe cei cu însemne,

               pe cei de ispravă.

 O stea ești tu azi

                pe cerul senin

Scânteind singular

                printre multele stele

Pios te privesc

                 ș-apoi doar mă-nclin

Spre tine, luceafăr,

                 pământean printre ele.

......................................................

Oștirea-ți loială, cu slove regești,

Pornit-a la luptă cu fraze și rime

Să țese din gânduri și fapte lumești

O vrajă aievea a lumii sublime.

...............................................

Rătăcind făr’de însemne

Eu nu-ți merit strălucirea

Dar mânat de gânduri demne

Îți invoc azi amintirea.

.

.

.

67. Pământ matern 

 

Prea bună mamă-mi ești comoară,

Adevăr ceresc și sfânt,

Speranța ce-o să-mi dispară

De părăsești acest pământ.

 

Ființă prefăcută-n miere,

Ajutor neprețuit,

La o ultimă adiere

Pierdut-am ce-am iubit.

 

Și ce are să rămână

După ce mă părăsești?

Cine are să-mi mai spună:

„Fata mea tu să zâmbești”?

 

Pământ ars, secătuit de forță

După lupte grele, crunte

Și o ultimă azi torță

Arsă-n treptele mărunte.

 

Asta-i tot ce-are sa fie

După ce tu ai să mori.

Un zâmbet în fotografie

Și ochii-ți plângând când zbori. 

.

.

.

68. O viaţă 

 

Sunt plămădit după chipul eternităţii

Şi ochii îmi sunt sculptaţi cu dalta iubirii.

Condeiul mi-a şlefuit aripile

Ca să pot zbura spre tine.

Dar anii... ce repede au trecut pe lângă mine!

Tăcerile au plâns adesea cu mine,

Dorul mi-a învăluit zilele şi mi-a ars ochii.

Doamne, mi-ai dăruit zeci de primăveri pe pământ:

Ca Iuda le-am vândut pe iluzii deşarte

Iar acum cerşesc o picătură de speranţă

Acum, când în faţă nu mai este loc de încă o primăvară.

.

.

.

69. Fiul amurgului

 

Fiul amurgului, mirele răsăritului

Acul care țese, pânzele deolaltă,

Orbul ce vede, oratorul ce zace

Și în suferința sa singur se zbate

Pe deasupra apei negre, pe funie trec

Și prăjina vieții și a morți, în balanță țin

Însăși noaptea , liniștită și calmă,

Se tulbură la vederea mea,

Titanii și zeii cad și ei

În suferința mea.

 

Moarte, odă vieții,

Așteaptă-mă pe funie

Celestul și Infernul mă caută

Du-mă la ai mei.

.

.

.

70. Căutări 

 

caut primăvara de-o vreme

răscolind troienele iernii

dar ghioceii au un obicei ciudat...

răsar mereu lângă tâmple

îndrăgostiți de ridurile mele

ce se-adâncesc cu vremea

tot mai mult mai adănc

și albul zăpezii se-așează în părul bunicii

fără să știe că ea se pierduse în timp

doar nepoțeii cu glas cristalin

știau s-o găsească și se minunau

de mâinile ei făcătoare de minuni

din fructe zaharisite de timpul

Ce trecea peste ea peste ei

și ea se făcea tot mai mică

și ei se făceau tot mai mari

și se jucau de la egal la egal

fără să vadă fără să simtă

tornadele lumii ce-i vor cuprinde curând

și-i vor împrăștia departe

de brațele ei protectoare

de unde puteau să vadă minunile lumii

spuse la gura sobei aprinse

în căldura vălurită

ce le cuprinde suflețelele mici

ca ele să crească și să înflorească

în primăvara caișilor mulțumiți

de dulceața glasurilor când mâini flămânde

scuturau caisele coapte

ca să veșnicească bucuriile vieții.

.

.

.

Notă:

Poeziile sunt postate pe măsură ce sunt primite, de către coordonator, de la concurenți. Ultima zi când mai pot fi trimise texte pentru acest concurs este 15 februarie.

Deoarece s-au trimis foarte multe texte la acest concurs și pentru că formatul acestui site nu permite decât un anumit număr de caractere pe o pagină, poeziile și prozele au fost postate pe mai multe pagini.  

Regulamentul concursului AICI

Poeziile participante (partea a II-a) AICI

Prozele participante (partea I) AICI

Prozele participante (partea a II-a) AICI

Prozele participante (partea a III-a) AICI

Prozele participante (partea a IV-a) AICI

Prozele participante (partea a V-a) AICI

Prozele participante (partea a VI-a) AICI

Vizualizări: 2018

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

Zile de naştere

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: Lazăr Vasilisia 

(CEC Bank)

*

DONATORI,

începând cu septembrie 2020:

Valeria Merca 

Sofia Sincă 

Mihaela Popa

Tudor Cicu

Nikol MerBreM

Vasilisia Lazăr 

Activitatea Recentă

Vasilisia Lazăr a adăugat 2 discuţii la grupul CONCURSURILE NOASTRE
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Reus îi place postarea pe blog Senzaţie #3# a lui Mick Lorem
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului Reus îi place postarea pe blog Nu mi-am câștigat dreptul la visare a lui Valentin Tufan
cu 8 ore în urmă
Postare de log efectuată de Valentin Tufan
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului gabriel cristea îi place postarea pe blog Sărbătoare a lui gina zaharia
cu 8 ore în urmă
Postări de log efectuate de gina zaharia
cu 11 ore în urmă
gabriel cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Pasc poeții și dau roată - satiră a utilizatorului gabriel cristea
cu 11 ore în urmă
cojoaca luminita elena a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Mama a utilizatorului cojoaca luminita elena
cu 15 ore în urmă
Postare de log efectuată de Grig Salvan
cu 16 ore în urmă
Utilizatorului Gheorghe îi place postarea pe blog Destin a lui Grig Salvan
cu 16 ore în urmă
Gheorghe a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Destin a utilizatorului Grig Salvan
cu 16 ore în urmă
Lui Caleopi Efrem i-a plăcut discuţia Moartea, ca o sărbătoare a lui Grig Salvan
cu 17 ore în urmă
Lui Caleopi Efrem i-a plăcut discuţia Găina cea mare a lui Dinca Valerian
cu 18 ore în urmă
Lui Caleopi Efrem i-a plăcut discuţia Mărul de lângă drum a lui Ionel Mony Constantin
cu 18 ore în urmă
Utilizatorului LUMINITA SCOTNOTIS îi place postarea pe blog Miezul nopții a lui gina zaharia
cu 19 ore în urmă
Utilizatorului LUMINITA SCOTNOTIS îi place postarea pe blog Ţara cucilor a lui gabriel cristea
cu 19 ore în urmă
Utilizatorului Bircea Marian îi place postarea pe blog Miezul nopții a lui gina zaharia
cu 20 ore în urmă
Utilizatorului Pop Dorina îi place postarea pe blog Ţara cucilor a lui gabriel cristea
cu 21 ore în urmă
Utilizatorului Pop Dorina îi place postarea pe blog în minus de timp a lui LUMINITA SCOTNOTIS
cu 21 ore în urmă
Pop Dorina a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Pasc poeții și dau roată - satiră a utilizatorului gabriel cristea
cu 21 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

Labirinturi  2018 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2021   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor