(IV) Prozele participante la Concursul de poezie și proză scurtă „Ion Lazăr da Coza”, ediția I, 2021

        23. Ruina 

 

          Clădirea am găsit-o la fel cum o lăsasem cu câţiva ani în urmă când părăsisem oraşul. Adică o ruină ce se încăpăţâna să rămână în picioare ajutată, desigur, şi de nepăsarea edililor. O pecingine pe obrazul oraşului. În spaţiul înconjurător se vedea o oarecare schimbare. Buruienile erau la fel de multe şi verdele lor se împletea într-un păienjeniş ameţitor cu uscăturile rămase din anii precedenţi. În schimb, copacii, răsăriţi din seminţele aduse de aiurea de vânt şi pe care nu îi remarcasem la plecarea din localitate, fiind mărunţi şi acoperiţi de bălării, îşi dezvoltaseră coroanele şi se înălţau acum cu o anumită semeţie deasupra buruienilor, vrând parcă să se detaşeze, să arate lumii că nu au nimic în comun cu ele.

          Nu că mi-aş fi făcut nu ştiu ce iluzii în această perioadă în privinţa construcţiei. Şi totuşi, în adâncul sufletului, nutream o oarecare speranţă, de care nu reuşisem şi nici nu îmi dorisem să scap, că între timp, fie cineva şi-a asumat curajul să o finalizeze, să o dea în folosinţă, fie a fost demolată şi în acest caz mă aşteptam să găsesc un spaţiu verde, un loc de joacă pentru copii sau o altă clădire de utilitate publică.

          Şi acum, după aproape cinci ani cât lipsisem din localitate, becul instalat pe stâlpul din dreptul clădirii era tot ars. Puteam să jur că este acelaşi pe care îl lăsasem la plecare. Oamenii discutau că becul fusese schimbat de mai multe ori, dar, ca un făcut, a doua zi nu mai era bun, nu mai lumina. Până la urmă municipalitatea a renunţat la înlocuirea lui. Mulţi vedeau în asta tot efectul blestemului ce plana asupra locului, o dorinţă a spiritului clădirii de a rămâne în întunericul în care îl condamnaseră oamenii, dar şi un fel de răzbunare a lui, de a oferi cetăţenilor, pe acea porţiune de drum, pe timp de noapte, acelaşi întuneric la care îl condamnaseră ei. Alţii vedeau în asta un fel de înţelegere tacită între construcţia neterminată şi bec. Clădirea era interesată ca măcar noaptea să nu i se vadă găurile hidoase ale ferestrelor, faţa înnegrită de intemperii, curtea gemând şi lăcrimând sub gunoaiele aruncate de locuitorii urbei, iar becului îi era ruşine să lumineze o asemenea mizerie...

          Nimeni nu îşi mai amintea, după aproape 25 de ani de când demarase construcţia, ce destinaţie avea, cărui scop îi era sortită. La vremea respectivă se turnase fundaţia, se ridicaseră parterul şi două etaje. Apoi interveniseră evenimentele acelea din Decembrie. După care nimeni nu se mai interesase de continuarea şi finalizarea obiectivului, devenise un loc al nimănui.

          Totuşi construcţia s-a bucurat un timp de atenţia localnicilor, într-un alt plan, însă. La început au dispărut toate materialele depozitate în zonă necesare lucrărilor: cărămizi, nisip, fier beton, ciment şi ce-o mai fi fost pe acolo. După un timp oamenii au observat că au dispărut, peste noapte, cum s-ar spune, şi schelele fără ca cineva să sesizeze când şi cine le-a luat. „Sunt sigur, îl auzeam pe unchiul meu spunând, de câte ori ne vizita, de parcă rămăsese obsedat de acest fapt, că nu constructorul a fost cel care s-a obosit să le demonteze şi să le depoziteze undeva, la loc sigur, pentru ca proprietarul să le găsească în caz de nevoie, ci nişte amatori de chilipir care le-au vândut ca fier vechi umplându-şi buzunarule cu o sumă frumoasă”.

          Ce profituri mai putea aduce clădirea? Chilipirgiii s-au gândit intens, şi-au pus mintea la contribuţie şi într-o zi au fost văzuţi pe clădire tăind „mustăţile” din fier beton care ieşeau din stâlpii de susţinere. Operaţiune desfăşurată în văzul lumii, fără ca cineva, organe abilitate sau cetăţeni, să-i întrebe de sănătate.

          După ce a fost „uşurată” de tot ce putea aduce un cât de mic profit a intrat în umbra nepăsării. Curând, însă, avea să revină în atenţia localnicilor, de data asta definitiv, sub o aură fatidică, rămânând în conştiinţa oamenilor drept clădirea, sau construcţia, sau ruina blestemată. Şi nu pentru pereţii ei urâţi, asemănători unei hârci, şi nici pentru găvanele sinistre unde ar fi trebuit să fie ochiurile ferestrelor, asemănate noaptea cu nişte găuri negre, după unii, cu gurile unor balauri, gata oricând să împroaşte cu scârboşenii trecătorii întârziaţi, după alţii. Între zidurile ei fuseseră găsiţi doi copii a căror moarte nici azi nu a fost elucidată, cu toate eforturile făcute de anchetatori. Nu se ştie cine a lansat zvonul, dacă despre cineva anume poate fi vorba, dar locuitorii au început să creadă şi să promoveze ideea că locul acela este blestemat, din această cauză nimeni nu s-a încumetat să termine lucrarea, cum s-a petrecut cu multe alte construcţii începute înainte şi lăsate de izbelişte după acel Decembrie sângeros. La care s-au adăugat blestemele rudelor celor morţi.

          Clădirea aceea mi-a marcat copilăria şi adolescenţa.

          La vârsta de zece ani, într-o seară a sfârşitului de mai, fratelui meu mai mic i s-a făcut rău. Tata era plecat într-o delegaţie şi mama m-a trimis la farmacie să cumpăr nu mai ştiu ce medicament, ea rămânând acasă să îi acorde îngrijiri. Farmacia era aproape de blocul nostru, dincolo de construcţia neterminată, atunci încă nu i se spunea blestemată. Ajuns în dreptul acesteia mi s-a părut că pe una dintre găurile ei negre apare o limbă de lumină, după care a aterizat lângă mine o apariţie ciudată, îmbrăcată în verde. Cum de am reţinut doar aceste amănunte nu îmi explic. Din acel moment nu îmi mai amintesc nimic. Nici măcar clipa când vecinul nostru de palier, alarmat şi rugat de mama, speriată şi ea că încă nu venisem acasă, pornit în căutarea mea, m-a găsit dârdâind şi vorbind în neştire. Din cele ce mi s-a povestit ulterior am înţeles că m-a găsit stând pe o piatră, piatră care a doua zi, când mama a trecut spre farmacie, nu mai exista. Aveam pantalonii uzi, nu ştiam unde mă aflu şi ce caut acolo, cu o mână ridicată în faţă, ca şi cum aş fi încercat să mă protejez de ceva, cu cealaltă strânsă pumn pentru a nu pierde banii ce mi-i dăduse mama pentru medicamente. Mi-am revenit din spaimă după aproape trei zile. Nu am ştiut să răspund întrebărilor care mi s-au adresat şi nici să povestesc ce s-a întâmplat. S-a bănuit că unul dintre boschetarii care apăruseră în ultima vreme şi în oraşul nostru îşi stabilise în acea clădire refugiul de noapte şi a vrut să mă sperie. Deşi cercetările efectuate la faţa locului a doua zi nu au scos la iveală nici măcar un palid argument în favoarea existenţei boschetarului. „Şi apoi, de ce nu i-a luat banii?” – l-a întrebat tata pe vecinul care venise după mine şi emisese o astfel de teorie şi omul a ridicat din umeri neputincios, nu a ştiut ce să răspundă.

          Aveam un prieten, cel puţin aşa îl considerasem eu, locuia în acelaşi bloc, dar la o altă scară, Mircea îl chema. În prima zi, când am ieşit la joacă după „necazul acela”, cum era cunoscut în familie, l-am întâlnit la uşa scării noastre, de parcă mă aştepta să apar, am dedus mai târziu. Întrebat fiind, i-am povestit ce ştiam şi eu din relatările vecinului despre acea întâmplare. „Şi chiar ai făcut pe tine de frică? – nu i-a venit lui să creadă. Şi după confirmarea mea a continuat: Înseamnă că eşti un Pişoarcă”. Şi din acea zi mi-a uitat numele, numai Pişoarcă m-a strigat.

          Nici nu apucam bine să ies din bloc că se oprea din joacă şi îl auzeam strigându-mă: „Pişoarcă, vino să te joci cu noi!” şi când ajungeam lângă copii mă verifica, în veselia tuturor, să vadă dacă sunt ud, dacă nu cumva miros a urină. „Noi nu ne jucăm cu pişecioşii”, puncta el ironic, mândru că este în centrul atenţiei. Azi aşa, mâine la fel, am încetat a mai ieşi la joacă şi am început să blestem clădirea în felul meu copilăresc. Aflând motivul părinţii mei au hotărât că este cazul să ne mutăm în alt cartier.

          Într-o zi mă întorceam de la şcoală împreună cu un coleg. Nu am fost atent la drum, în mod normal evitam să trec pe acolo, şi am ajuns în dreptul clădirii neterminate. Mi-a propus să intrăm înăuntru şi să ne jucăm. Mă lua spaima numai ce auzeam vorbindu-se despre construcţia respectivă, dar să mă mai joc şi înăuntrul ei. Speriat de-a binelea l-am rugat să mergem acasă. Nu m-a ascultat, m-a făcut fricos şi, ţanţoş ca un cocoş, îl asemăn acum, amintindu-mi de figura lui, s-a îndreptat spre clădire. Probabil nu aflase de păţania mea, altfel nu îmi explic solicitarea lui de a ne juca printre zidurile acelei ruini, am gândit mai târziu, atunci eram prea speriat ca să îi povestesc. Şi nici nu cred că aş fi făcut-o, de câte ori eram întrebat de cineva cu privire la acel eveniment, oricât de bine intenţionat ar fi fost, îl vedeam pe Mircea strigându-mă „Pişoarcă!” şi mă strângeam în mine ca un arici în pericol.

          Am luat-o la fugă spre casă. Până în apartament mi-am revenit, aşa că nimeni nu a observat neliniştea care mă rodea, nerăbdarea cu care aşteptam să vină ziua următoare, să îl văd pe coleg la şcoală. Şi nici nu am povestit nimănui despre intenţia băiatului. Poate aşa evitam tragedia care va urma. Mult timp după aceea m-am simţit vinovat de moartea lui, mi-am reproşat nesăbuinţa de a tăcea, de a nu relata părinţilor acel episod. Cu siguranţă i-ar fi sunat pe părinţii lui, l-ar fi căutat, l-ar fi găsit acolo înainte de a fi ucis.

          A doua zi la şcoală aveam să aflu că Gabriel, aşa îl chema, nu a mai ajuns acasă. Toată noaptea părinţii lui l-au căutat, fără vreun rezultat. Învăţătoarea ne-a întrebat dacă ştim ceva despre el. M-am ridicat şi am informat-o că m-am despărţit de Gabriel la clădirea neterminată, mi-a zis că vrea să se joace acolo.

          L-au găsit mort în clădire, la etajul unu. La autopsie s-a stabilit că făcuse infarct. Şi cum părinţii nu îl ştiau suferind cu inima s-a dedus că a murit de frică. De altfel şi chipul lui arăta o uluire vecină cu groaza pe care nici moartea nu a reuşit să o şteargă şi cu care a intrat în mormânt. Ce l-a putut speria în asemenea măsură nu s-a aflat niciodată.

          Câteva săptămâni, după ce s-a aflat de soarta băiatului, oraşul a vuit. Apoi liniştea a revenit. Dar multe nu mai erau ca înainte. Părinţii veneau acum la şcoală, la terminarea programului, să îşi însoţească odraslele acasă. Cei care locuiau în zona ruinei îşi monitorizau copiii la joacă, fie direct, fie rugând câte un vecin. Primăria, sesizată de părinţi, a împrejmuit locul respectiv cu un gard din plasă de sârmă. Curând aveau să apară în el spărturi, adică sârma tăiată şi îndoită spre interior, lăsând astfel portiţe pentru cei care aruncau gunoiul acolo.

          Când anchetatorii epuizaseră toate posibilităţile de investigaţie, fără un rezultat încurajator, cineva, care intrase la parterul clădirii pentru a-şi face nevoile, a găsit un alt copil mort, intrat în putrefacţie. Simţind mirosul de mortăciune omul a cercetat clădirea şi la etajul unu a descoperit cadavrul. Oraşul a început din nou să fiarbă. Era cadavrul unei fetiţe, de o vârstă apropiată cu a lui Gabriel. Locuia într-o comună situată la vreo 40 de kilometri de oraş. Copilul dispăruse de aproape două săptămâni.

          S-a crezut iniţial că fusese violată şi ucisă de vreun pedofil. Autopsia a infirmat o astfel de variantă, stabilind că motivul decesului l-a constituit infarctul. Acelaşi ca la Gabriel. S-a emis ideea că şi ea a murit de frică. S-a stabilit, de asemenea, că în momentul când a fost adusă în clădire fata era în viaţă. Cum ajunsese, însă, în clădire? Fie fugise de acasă, fie ucigaşul o răpise şi o adusese aici? Nici una din variante nu a putut fi dovedită cu probe. Şi nici nu s-au găsit dovezi care să justifice prezenţa altei persoane. Dacă în primul caz existau urmele paşilor băiatului, acum nici măcar aşa ceva nu exista. Ca şi cum fata ar fi venit în zbor sau cineva a purtat-o pe braţe, până la locul unde a fost găsită, ştergând apoi urmele paşilor săi. Întrebări peste întrebări apăreau în faţa anchetatorilor şi rămâneau fără răspuns de vreme ce nu existau nici un fel de mărturii care să explice crima.

          Primăria a hotărât să dărâme clădirea. Dar nu s-au apucat bine muncitorii de treabă când trei cărămizi au căzut, una chiar în capul unui muncitor. S-a presupus că datorită intemperiilor cimentul dintre cărămizi a cedat şi dintr-o pură întâmplare au căzut chiar atunci. Dar în locul de unde se bănuia că s-au desprins nu se vedea nici un semn care să susţină explicaţia. Mai mult chiar, verificările, făcute pentru a preveni repetarea cazului, au condus la concluzia că toate cărămizile erau prinse bine în ciment şi desprinderea lor manuală necesita intervenţia cu un ciocan şi o daltă. Revenind la cele trei cărămizi nimeni nu le putea desprinde fără uneltele respective şi fără să se audă zgomotul produs. Şi din nou s-a vehiculat ideea că ceva este necurat cu acel imobil neterminat şi nimeni nu a mai dorit să lucreze la demolarea lui.

          Şi a rămas ca timpul să împlinească ceea ce oamenii nu îndrăzneau: să ducă la distrugerea clădirii.

          Au trecut anii fără să mai apară vreun incident. În toată această perioadă nu pot afirma că a existat o zi în care să nu mă gândesc, cel puţin câteva minute, la „construcţia blestemată”. Când îmi era lumea mai dragă îmi apărea în faţa ochilor acea fatidică întâmplare, încercând zadarnic să mi-o explic cu mintea adolescentului care devenisem şi apoi a omului matur care eram. În clipele acelea şi după făceam eforturi să dau uitării clădirea şi blestemele legate de ea. Şi când reuşeam, nu să uit, aşa ceva nu era posibil încă, am realizat într-un târziu, ci doar să estompez amintirea acelei zile negre, avea grijă Mircea să-mi telefoneze şi să-mi strige un singur cuvânt: Pişoarcă! Sau să-mi trimită un s.m.s. cu acelaşi cuvânt şi secvenţele acelei seri dădeau buzna peste mine la fel de nebuloase şi înspăimântătoare ca atunci când le trăisem. Mircea nu se prezenta niciodată, nu-i cunoşteam nici numărul de telefon, dar ştiam sigur că el este, vocea lui răutăcioasă aş fi putut-o recunoaşte şi în somn. În două rânduri mi-am schimbat numărul telefonului, dar de fiecare dată l-a aflat şi m-a sunat să-mi reamintească faptul că sunt un Pişoarcă. Şi astăzi mă întreb, cu aceeaşi intensă nedumerire, ce s-a putut întâmpla cu el, ce anume a generat acea duşmănie păstrată la fel de puternică de-a lungul anilor?

          După mai mulţi ani am revenit în oraş. Primul drum l-am făcut la clădirea blestemată. M-am oprit pe trotuarul de vizavi şi am privit spre ea încercând – pentru a câta oară? - să-mi limpezesc gândurile, să găsesc răspunsuri la întrebările din mine, să scap de obsesia ei. Nu am reuşit, desigur. Găurile unde ar fi trebuit să fie ferestrele erau la fel de întunecate, aveau ceva sinistru care mă hipnotiza. Chiar şi cele de la etajul doi, etaj care nu avea turnat plafonul şi soarele intra în voie în camere, erau la fel de întunecate, nu se vedea prin ele o cât de mică undă de lumină.

          Bunica unui coleg de facultate, la care îmi petrecusem ultima vacanţă de dinaintea absolvirii, m-a sfătuit să merg în clădire şi exact la miezul nopţii să stropesc cu aghiasmă în cele patru puncte cardinale, în fiecare noapte începând cu altul. Nu aveam curajul să procedez, conform indicaţiilor, într-o noapte, cum voi reuşi patru la rând? – mă întrebam îngrozit. Ziua, privind la clădire, încercam să stabilesc drumul ce-l voi străbate de la trotuar la imobil printre bălăriile crescute într-o devălmăşie de speriat, locul pe unde voi pătrunde în interior pentru ca, la apariţia unei situaţii neprevăzute să pot dispărea repede şi în ordine din faţa presupusului pericol. Dar nu găseam, în păienjenişul bălăriilor, o cât de mică breşă pe unde aş fi putut să mă strecor. Mă înapoiam spre casă hotărât să trec la acţiune, dar seara ezitam, invocam ba un pretext, ba altul şi mă trezeam că a venit miezul nopţii şi am ratat ocazia.

          S-au mai scurs astfel câteva săptămâni. Într-o zi, pe când „vizitam” clădirea – aşa numeam eu plimbările prin faţa „imobilului blestemat” – s-a oprit lângă mine Mircea. Am trăit senzaţia că întâlnirea nu era întâmplătoare, intenţionat îşi făcuse drum pe acolo, aflase că sunt în oraş şi era convins că mă va găsi în acel loc. Nu l-am recunoscut din primul moment, se schimbase mult, nu-l mai văzusem de ani buni. Arăta îmbătrânit prematur, după cum era îmbrăcat, şi nebărbierit fiind, am crezut că este un boschetar. Am dat să scot câţiva lei, să-i dau pentru o pâine şi să plec, dar vorbele lui au îngheţat în mine orice gest. Am recunoscut imediat vocea, glasul care îmi repeta la telefon, cel puţin o dată pe lună, Pişoarcă. Chiar mă întrebam de ce a întârziat atât, de ce nu a venit încă din primele zile să-şi exteriorizeze bucuria de copil întârziat, dar şi ura prin rostirea acelui nume depreciativ. „Nu ai curajul să intri acolo, ai fost şi vei rămâne Pişoarcă”, m-a întărâtat el şi a plecat râzând.

          Nu am ripostat, de fapt, mi-am dat seama după plecarea lui, nu aveam nici o intenţie de a-i răspunde, pentru mine devenise un necunoscut, un oarecare trecător, suferind, care obişnuieşte să vorbească de unul singur, fără a fi băgat în seama de cineva. Gestul lui, deci, nu m-a iritat, nu m-a deranjat, mi-a dat în schimb curajul de a lua hotărârea să vin în seara acelei zile şi să pătrund în clădire. Cu orice risc. Cred că dacă ar fi ştiut că intervenţia lui batjocoritoare va avea un efect invers Mircea s-ar fi abţinut să mă ironizeze. Nici eu nu mă aşteptam, am rămas surprins când mi-am spus: „Gata cu ezitările, diseară trebuie să acţionez, acum sau niciodată”. Gândul că dacă nu voi îndrăzni acum voi rămâne pentru toată viaţa marcat de acea întâmplare, prizonierul, sclavul ei, tremurând, vorba vine, la fiecare aducere aminte, la fiecare telefon sau s.m.s. primit de la Mircea, mă înspăimânta mai mult decât vizita nocturnă pe care urma să o fac în clădire.

          M-am apropiat de gardul clădirii, în fapt o rămăşiţă de plasă şi câţiva stâlpi care scăpaseră, nu ştiu cum, atenţiei hoţilor. Am constatat cu stupoare că printre bălăriile din curte era un început de potecă, ca şi cum cineva ar fi circulat pe acolo, ierburile înalte fuseseră călcate şi altele în locul lor nu mai crescuseră. Poteca părea proaspăt făcută şi puteam jura – deşi nu aveam nici un argument – că nu era opera unui om.

          Un gând mi-a reţinut atenţia încurajându-mă: de ce nu aş avea un înger păzitor care să-mi arate drumul, să vegheze asupra mea? Mult timp după ce scăpasem din acea sperietură mama i-a mulţumit îngerului meu păzitor, cum am surprins-o într-o seară, când se închina în faţa icoanei pe care o atârnase în dormitorul meu, pentru că, a răspuns ea curiozităţii mele, m-a salvat „din ghearele necuratului”, m-a ocrotit, altfel poate eram şi eu mort ca ceilalţi doi copii. Cu trecerea anilor am dat uitării gestul ei şi iată că acum, după atâta vreme, reveneam la el. Nu m-am gândit niciodată la îngerul meu păzitor, poate nici n-am crezut în existenţa lui, deci nu meritam ajutorul său, mi-am reproşat, şi totuşi acum mă rugam să fie îngăduitor cu mine, speram să nu îmi poarte ranchiună, să vegheze asupra mea, să-mi orienteze paşii pe drumul ce urma să îl străbat. Am privit din nou cărarea îngustă, nu vedeam dacă ajunge până la intrarea clădirii, dar existenţa acelei porţiuni o consideram ca un semn bun, îmi da speranţe. Am plecat spre casă optimist, încrezător.

          Seara nu mai eram la fel de însufleţit, de curajos, de entuziast. Cu mâna tremurândă am scris câteva rânduri şi hârtia am lăsat-o la vedere. În caz că mi se va întâmpla ceva să se ştie unde voi fi găsit.

          De cum am plecat de acasă mi s-a părut că sunt urmărit. De câteva ori m-am întors brusc, dar în spatele meu nu se vedea nimeni, nu era ţipenie de om. Porneam mai departe şi iarăşi senzaţia că sunt supravegheat apărea. Îmi verificam spatele, dar degeaba, eram singurul trecător pe stradă la acea oră târzie. Am trecut de câteva ori prin dreptul clădirii fără să intru, faptul că sunt urmărit îmi anihila puţinul curaj cu care pornisem încoace. Când, în sfârşit, m-am decis să risc, să intru în clădire, animat de gândul că astfel urmăritorul meu se va da de gol, va face un gest care să îi trădeze prezenţa, era prea târziu, era deja miezul nopţii şi nu mai avea nici un efect să încerc.

          Ziua următoare am plecat de acasă de cum s-a înserat. Am lăsat lumina aprinsă în apartament gândindu-mă că dacă cineva va veni să pândească plecarea mea şi să mă urmărească va considera că sunt acasă şi va renunţa. Mi se părea un gest infantil, dar în starea de nervi care mă stăpânea apreciam că este util. 

          Am intrat în câteva magazine fără să cumpăr cine ştie ce, m-am plimbat prin oraş, pe străzi mai puţin umblate, prin cartiere despre care aveam informaţii că lumea se retrage devreme în case, pentru a mă convinge dacă sunt sau nu urmărit. Sentimentul din seara precedentă dispăruse, nu mai trăiam senzaţia că cineva este pe urmele mele şi pentru a mă încuraja îmi spuneam cât de grozav am acţionat  şi cum l-am păcălit pe urmăritorul meu. După ce au trecut cele patru zile totul mi s-a părut atât de ridicol că m-am ruşinat de propria slăbiciune.

          De data aceasta am fost mai atent la scurgerea timpului şi la ora stabilită am făcut primii paşi pe potecă spunându-mi: „Fie ce-o fi!” Aş fi vrut să alerg, să ajung cât mai repede în interiorul ei, dar bunica acelui coleg îmi explicase că trebuie să mă deplasez normal, să nu arăt nici un fel de frică, altfel „necuratul”, cum l-a numit ea, va simţi teama mea şi nu voi mai avea şanse în faţa lui. Mergeam fără să simt nimic, ca vita la abator, m-am caracterizat mai târziu, şi m-am oprit în prima cameră fără să realizez când am pătruns în interiorul clădirii. Era o cameră spaţioasă, poate o sală de aşteptare în concepţia iniţială, pentru că de o parte şi de alta în pereţii despărţitori se căscau alte găuri hidoase care ar fi trebuit să fie uşile şi geamurile ghişeelor. O pasăre şi-a luat zborul, i-am simţit fâlfâirea aripilor pe faţă şi m-am speriat, era să scap sticuţa cu aghiasmă din mână. Probabil un liliac, mi-am spus încercând să-mi revin, să nu scap miezul nopţii.

          Cu telefonul în mână, privind atent ceasul, am aşteptat încordat. Când cifra zero a apărut pe ecran am stropit cu aghiasmă în cele patru puncte cardinale, începând cu nordul, aşa cum îmi indicase bunica colegului. Am revenit alte trei nopţi la rând, de fiecare dată începând să stropesc cu aghiasmă cu următorul punct cardinal. Mă aşteptam să aud  un zgomot de împotrivire, un icnet de durere, un plâns de implorare, un oftat de moarte care să-mi confirme că duhul clădirii a fost rănit sau răpus în final. Nimic din toate astea. Aceeaşi linişte care m-a întâmpinat în prima noapte şi în cele următoare am lăsat-o în urma mea la final. De parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Sau poate duhul rău ţinea să dispară cu demnitate, să nu-mi arate că se recunoaşte învins? Sau, dimpotrivă, să-mi lase impresia că este invincibil, nemuritor chiar, să-şi râdă de inutilitatea gestului meu? Am plecat totuşi optimist.

          O săptămână nu s-a întâmplat nimic, începusem să cred că totul nu fusese decât o farsă. De fapt nici nu ştiam ce ar fi trebuit să se petreacă şi brusc, într-o dimineaţă, am realizat că nu mă mai gândisem de câteva zile la clădirea blestemată, scăpasem de obsesia ei, ca şi cum nu ar fi existat vreodată în viaţa mea. Puteam trece prin faţa ei sau vorbi de ea fără resentimente, fără să mai simt acel tainic fior care făcea să tremure carnea pe mine, acel zbucium sufletesc, acea nelinişte vecină cu panica, cu groaza, când mi se făcea pielea ca de găină. Până şi telefonul primit de la Mircea câteva zile mai târziu, prin care îmi reamintea că sunt un „Pişoarcă”, l-am tratat cu indiferenţă, nu am simţit nici pic de amărăciune. Nu m-am mai întrebat, ca în celelalte dăţi, care este sorgintea duşmăniei lui. Un nebun care a apăsat greşit pe tasta telefonului, mi-am spus şi am uitat de el. Pentru prima oară mă simţeam liber, descătuşat de temeri, de spaime, de angoase şi anxietăţi.  Nu mai alergam spre casă cum începea să se întunece, să nu mă prindă noaptea pe stradă pentru că îmi era teamă să umblu pe întuneric. Eram liber să merg oriunde, să fac orice, fie zi sau noapte, fără să mă inhib din cauza temerilor de până atunci. Abia acum mi-am dat seama cât de adânc se înrădăcinase în mine teama morbidă legată de imobilul blestemat.

          La puţin timp după eliberarea sufletească, cum voi numi clipa respectivă şi în funcţie de care îmi voi cataloga amintirile, numindu-le înainte şi după, am decis pe neaşteptate să pătrund în clădire după căderea întunericului, să-mi dovedesc, odată în plus, că am scăpat de blestemul ei. Cărarea pe care păşisem în nopţile în care stropisem cu aghiasmă şi care începea în dreptul unui stâlp pe jumătate rupt nu mai exista. Poate am confundat locul, am rătăcit poteca, mi-am spus, cerul era noros, întunericul era mai dens decât în nopţile celelalte, o greşeală de apreciere era totuşi posibilă. Am înaintat prin bălării, fără să mă intereseze pe unde calc, cu gândul doar la intrarea în clădire şi a doua zi, văzând cum arătau pantalonii, rupţi în câteva locuri şi plini de scaieţi, îi voi arunca. Ajuns în interior am ridicat triumfător privirea spre plafon, îmi venea să strig, să vestesc lumii întregi victoria, să aud aplauzele acesteia, dar o doză de bun simţ m-a oprit şi am părăsit locul. Pe trotuar am simţit că cineva îmi pune piedică, dacă nu mă prindeam la timp de un stâlp „pupam asfaltul”, cum glumeam, copil fiind, când mai cădeam la joacă. M-am întors brusc, dar în spatele meu nu era nimeni. „Poate m-am împiedicat”, mi-am reproşat, trotuarul, însă, era ca în palmă, nu aveam de ce mă lovi. Şi mi s-a părut că aud o voce, mă sfătuia să rămân ponderat, să nu fac pe încrezutul, să nu îmi iau nasul la purtare că cine ştie ce se poate întâmpla.

          În vara anului următor m-am întâlnit, în staţiunea unde îmi petreceam o parte din concediul de odihnă, cu un coleg de facultate. Nu pot spune că între noi existase o relaţie puternică, intimă, dar nici indiferenţi unul faţă de celălalt nu am fost. Revederea ne-a bucurat pe amândoi în egală măsură. Afară era o vreme mohorâtă şi intrasem într-un bar să beau o cafea. Acolo l-am găsit, sorbea, absent la ce se întâmpla în jurul lui, direct dintr-o sticlă de bere, deşi alături era un pahar adus de ospătar odată cu sticla, bănuiesc, pe care însă nu îl observase sau nu voise să îl folosească. La un moment dat, la televizorul instalat într-un colţ şi la care nu se uita nimeni, din câte mi-am dat seama când am intrat în bar, am auzit rostit numele colegului, Prodan, şi am devenit curios. Am făcut chiar o glumă pe chestia asta, l-am întrebat ce grozăvii a făcut de i rosteşte numele la televizor? Mi-a răspuns că nu despre el se vorbeşte, eroul reportajului este tatăl său, cunoscut ca un om de afaceri prosper, cu iniţiative. Abia atunci mi-am aruncat ochii spre televizor şi am văzut un om cu o constituţie atletică, faţă de colegul meu care era un om pirpiriu, cu părul alb, răspunzând unor întrebări adresate de o ziaristă.

          – Semăn mai mult cu mama, mi-a explicat intuind nedumerirea din mine. 

          Atunci mi-a venit ideea. I-am povestit totul despre clădirea blestemată şi l-am întrebat dacă tatăl său este interesat să investească în finalizarea lucrării. Mi-a promis că va discuta cu el şi mi-a cerut numărul de telefon la care pot fi apelat. A mai rămas două zile în staţiune, dar nu am mai amintit despre propunerea mea. Nici el nu a întrebat nimic, nici eu nu am îndrăznit să revin asupra problemei. Nu ştiu de ce, dar am trăit vaga impresie că nu îl interesa, că a dat uitării povestea mea.

          Peste aproape o lună m-a sunat. Mi-a făcut legătura cu tatăl lui şi am stabilit să vină în oraş, să vadă despre ce este vorba, să analizeze în ce măsură poate fi rentabilă sau nu o astfel de investiţie şi să discute cu autorităţile locale.

          După o altă săptămână a venit, l-am condus la locul respectiv, a studiat clădirea din stradă, nu puteam trece prin bălării, a pus câteva întrebări la care nu prea am ştiut ce să răspund, a măsurat cu privirea curtea, probabil, am gândit, în vederea amenajării unui loc de parcare şi apoi l-am condus la primărie. Între timp i-am relatat povestea cu blestemul locului, nu ştiam dacă fiul său reţinuse acest aspect şi îl avertizase asupra lui. Nu doream să fie surprins mai târziu de nu ştiu ce şi să-mi reproşeze acest lucru. A râs, „nu că aş fi necredincios, dar nu cred în asemenea basme”, a ţinut să mă asigure.

          S-a ajuns la o înţelegere, dar nu a promis o dată concretă de începere a lucrărilor deoarece avea un alt şantier deschis şi când va termina acolo va transfera tehnica şi echipa de lucru aici.

          Cam peste două luni a revenit. A curăţat curtea şi împrejurimile de gunoiul aruncat de cetăţenii din zonă şi a început ridicarea schelelor. În ziua aceea s-a trezit cu o masă de oameni protestând împotriva constructorului. Prin strigăte, prin pancartele purtate de unii participanţi, lui Prodan i s-a dat de înţeles că nu este agreat, că ideea finalizării acelei construcţii blestemate nu este în asentimentul localnicilor.

          La început nu i-a luat în seamă, dar pe zi ce trecea erau tot mai mulţi oameni şi se manifestau tot mai zgomotos, violent chiar. Unii începuseră să arunce cu pietre în muncitori, semn că veniseră pregătiţi pentru asta, alţii strigau ca din gură de şarpe că nu au nevoie de un magazin blestemat care să le afecteze familiile prin cumpărăturile făcute acolo, pentru că – nu-i aşa? – şi produsele comercializate vor fi blestemate.

          Totul mi s-a părut ridicol şi încercările lui Prodan, susţinute de mine şi câţiva salariaţi ai primăriei, de a le explica oamenilor necesitatea finalizării acelei construcţii, inclusiv prin dispariţia unui focar de infecţie care devenise locul respectiv, au eşuat. Ba chiar era să fim bătuţi dacă nu intervenea unul dintre demonstranţi, prieten cu un funcţionar al primăriei, membru al grupului nostru.

          În timp ce se desfăşura dialogul dintre Prodan şi demonstranţi câteva cărămizi au căzut de la etajul superior. Un om a fost lovit şi transportat la spital. Câţiva muncitori au avut prezenţa de spirit să intre în clădire. Nu au descoperit însă nimic. Ca şi în urmă cu câţiva ani, când primăria intenţionase să o demoleze, faptul a fost explicat prin spiritul malefic al construcţiei. Era o concluzie anapoda, eram conştienţi de asta, dar nimeni nu s-a obosit, nici atunci, nici mai târziu, să găsească o explicaţie mai aproape de realitate.

          Întâmplarea a inflamat şi mai mult spiritele, vacarmul a sporit în intensitate, exista riscul să degenereze. Prodan s-a urcat pe schelă şi a ţipat cât a putut de tare pentru a acoperi gălăgia demonstranţilor: „Oameni buni, am înţeles mesajul vostru, voi demonta schelele şi voi părăsi oraşul”. Cei din faţă care înţeles cuvintele lui le-au transmis şi celor din spate şi în lumea s-a liniştit. Până seara locul redevenise pustiu.

          În scurt timp gunoaiele vor invada din nou curtea...

          Ce s-a mai întâmplat nu cunosc. La puţin timp, oferindu-mi-se un loc de muncă mai bun, am părăsit localitatea. Nu mă mai lega nimic de oraş. Părinţii decedaseră între timp, iar cei doi fraţi se stabiliseră de mult în alte localităţi. Aş fi uitat cu totul de acea clădire blestemată dacă din când în când nu primeam un telefon sau un s.m.s. cu acelaşi mesaj: „Pişoarcă!”

.

.

.

        24. Un calendar blocat în insula neputinței 

 

          Îmi pipăi chelia și mă îndrept hotărât spre baie, nu neapărat pentru a-mi analiza fizionomia feței, ci pentru a mă spăla pe dinți. Într-o oră trebuie să răspund prezent calvarului impus de starea mea de sănătate – chimioterapie. Valuri de infirmitate îmi îmbrățișează trupul lipsit de conținut. Câteva steluțe nebunatice mă salută, sugerându-mi să mă sprijin de pereții fără mâini și fără suflet. Clipa parcă stă în loc...

          – An-drei!?

          Dintr-o altă lume îmi aud numele silabisit de Raluca. Nu sunt sigur, dar am impresia că zac ca o roșie pleoștită pe covorașul de pe hol. În contrast cu agitația soției, obrazul meu drept simte căldura liniștitoare și umedă a Maiei, cățelușa noastră, care nu știe ce s-a întâmplat cu mine, dar vrea să ajute și ea.

          – Vă rog să veniți repede! Soțului i s-a făcut rău. Locuim pe strada Gloriei la numărul 7.

          Cum... am picat mort-copt? Încerc să-mi deschid ochii, însă pleoapele mai grele ca un metal rablagit se opun. Toți mușchii mei parcă au evadat pe o insulă exotică, iar trupul ca o adunătură de carne și oase solicită providenței curaj, putere și viață. Se pare că cererea mea, încurcată într-un destin păcătos, trebuie să stea în așteptare.

          – Fugi, Maia, lasă-mă să-l duc pe canapea până vine salvarea.

          Scăpat de răcoarea gresiei simt cum situația ușor, ușor se însăilează. Spatele meu se pliază bine pe pătura de pe canapea și picioarele se chinuie să dea semne de viață. Doar ochii zac în întuneric și rămân așa un timp nedefinit. Un ultim gând se intersectează cu mâna Ralucăi, care cred că-mi verifică pulsul, apoi fuge mâncând pământul.

          – Nu, nu cred, Dane, că-și va onora fanii cu prezența sa în weekendul următor. Uite-l cum zace! Perfuziile-l mai țin. Nu mai știu ce să fac...

          Urechile mele, revenite dintr-un marasm prelungit, ascultă inapte. Deschid ochii și analizez în tăcere încăperea, nu pentru c-aș vrea să asist la convorbirea Ralucăi cu producătorul meu, însă nu sunt capabil să concep un sunet. Despre silabe sau cuvinte nici nu poate fi vorba.

          – Mai discutăm, Ralu. Uite, mi se pare că te privește. Te las. Pupici.

          – Andrei, dragule???

          Vocea ei lacrimogenă mi-ar fi smuls un surâs în alte împrejurări, dar acum mă simt ca o bucată de beton provenită din demolări. Șoaptele-s îmbătrânite, iar reflexele sunt îmbrăcate cu mucegai. Doar lichidul ce curge prin perfuzia prinsă pe brațul meu drept și privirea mea derutată se încăpățânează să-mi conserve conglomeratul uman în viață. 

          Se apropie de patul meu, puțin derutată, dar bucuroasă, blândă și iubitoare. Îmi dăruiește un sărut pe frunte, mângâindu-mi cu o mână tremurândă obrazul drept. Nu mă satur să o privesc și-mi imaginez cum o trântesc lângă mine devorându-i trupul. Fleacuri apuse, căci liliputanul din mine de abia poate face o reconstituire a mișcării degetelor de la mâini.

          Raluca târăște un scaun lângă patul meu, se așează pe el și cu ambele mâini îmi mângâie degetele de la mâna stângă. Ochii au percutat la auzul unui viitor concert, eu însă mă simt inert ca și când aș fi participat la un maraton.

          – Cum te simți, iubitule?

          – Im-pon-de-ra-bil...

          – M-ai speriat alaltăieri. Acum, ești bine? Hai, zâmbește-mi, te rog.

          Zac aici de două zile? De aceea-s înțepenit? Trebuie să-mi revin! Nu cedez eu așa ușor, dar cum voi cânta cu noul meu look? Cine va cumpăra bilet pentru un cântăreț chel? Cum voi ține chitara dacă nu am forță nici cât o găină? Și versurile, aș putea să le improvizez? Mă simt de parcă nu știu cine sunt și nu întrevăd, într-un viitor apropiat, vreo schimbare benefică. Ce concert? Va fi un fiasco! Și îi zâmbesc mecanic, amar, prelung cu gândul la cariera mea muzicală de care simt că se va alege praful.

          – Nimic nu se compară cu tine, Andrei!

          – Nothing Compares 2 U - Sinead O'Connor, șoptesc eu mai mult pentru mine, însă zbanghie cum o știu, Ralu a intrat deja pe Spotify și apropie smartphonul de mine.

          – Dacă femeia asta a făcut artă cu un look ca al tău și tu poți!

          Îi simt disperarea din glas, îi adulmec pasiunea pentru persoana mea și încerc să-mi decapitez tristețea. Un surâs se împotmolește pe buzele mele uscate și șoaptele se grăbesc să dea viață cuvintelor potrivite. Am concediat toate gândurile pesimiste și hotărât să-mi iau viața înapoi împing telefonul spre ea, zâmbindu-i provocator:

          – Vom lua și patul ăsta cu noi la concert...

          – Așa vrei tu? Eu mă gândeam c-ar fi suficient doar chitara, vocea ta și câteva mii de fani.

          – Doar „câteva mii”? Fii mai generoasă cu mine.

          – Da, e clar, ți-ai revenit, iubire. Merg să caut medicul.

          – Vrei să vin cu tine? afirm eu privindu-mi perfuzia obosită.

          – Poți?

          – Nu știu, dar mă deprimă monotonia pereților și liniștea asta confuză.

          Încremenită în pragul ușii, asistenta, presându-și mâna stângă pe buze, se abține din râs. Sensibilă și rușinată, Raluca apleacă capul încercând să-și ascundă rumeneala din obraji. Eu continui cu același umor, momentan blocat în negru:

          – Scuzați-mă domnișoară, dar aș vrea să știu de cât timp trageți cu coada ochiului la noi.

          Asistenta, împrumutând destul de mult din nuața roșiatică a soției mele, se apropie de mine verificând dacă n-am febră. Analizează și perfuzia aproape goală și-și scoate, cu mișcări gingașe, pagerul din buzunar, apelând doctorul.

          De aici până la fotoliul și chitara mea simt că mai sunt doar câteva etape: externarea, drumul spre casă și Maia care se va încurca-n picioarele mele. Viața mea, încăpățânată cum o știu, nu a vrut să intre în stop-joc.

          Respir. Iubesc. Trăiesc.

          Oare de ce latră Maia în halul ăsta? Opresc dușul, îmi acopăr corpul umezit și revigorat cu un halat și ies din baia camerei de hotel. Cățelușa noastră agitată, mult prea jucăușă, cu o bluză a soției în botic sare ca o apucată de pe un fotoliu pe altul. Niciodată n-a fost așa de tulburată. Posibil să nu-i fi picat bine drumul istovitor pe care l-am parcurs până în capitală sau poate îi este dor de Ralu? N-aș fi crezut că nu va sta cuminte fără ea. Am vrut să-i ofer libertatea de a se întâlni cu fostele ei colege de facultate, căci prea m-a cocoloșit în ultimul timp din cauza bolii mele.

          – Maia, hai fetițo, spune-mi ce te supără.

          Mă privește câteva secunde, mârâind agitată, apoi din trei salturi aterizează pe lampa de noptieră de lângă pat, reușind s-o dărâme. Să râd? Să plâng? Să o cert? Inutil. Arunc o privire după zgardă și mă apropii de ea în tăcere. Simțe că i se coace ceva și... ce să vezi? Cu mișcări mult, mult prea rapide pentru starea mea actuală profită de fereastra deschisă și se aruncă în gol, fără parașută. Uau! N-aș fi crezut vreodată... Mă apropii de fereastra camerei de hotel situată la etajul opt și îmi întind bustul puțin spre exterior. Se pare că totuși și-a luat parașuta cu ea, căci se plimbă țanțoșă pe trotuarul opus. Acrobată? Circu-i de ea! Dar cum? Revizui filmul ultimelor cinci minute și mă pipăi să văd de-s treaz sau visez. Caraghioasa s-a oprit puțin. M-o fi zărit la geam? Analizează în tăcere clădirea impunătoare a hotelului preț de câteva minute. Nu știu ce să fac. Mă reține distanța, altitudinea și imposibilitatea de a acționa. Un autovehicul sparge liniștea imaginii mele vizuale, iar Maia, draconică de data aceasta, sare pe capota mașinii scoțând sunete de luptă. Șoferul șocat, pierde controlul volanului parcându-și brusc și zgomotos mașina în primul copac de lângă trotuar. Cățelușa mea, transformată într-un demon, parcă dansează de bucurie deasupra caroseriei grav avariată. Șoferul nu face nici o mișcare. S-o fi accidentat? Sunt prea departe pentru a constata acest lucru, însă mă simt dator față de bietul om. Intru-n cameră și-mi caut telefonul. Apelez la 112. Nu se poate! Cum adică: „Numărul format este nealocat.” Imposibil. Mai formez o dată. Același mesaj. O sun pe Raluca. Nu-mi răspunde. Insist și încep să tremur. În urechea mea bleagă se aude același mesaj. Să fie o avarie la rețeaua de telefonie mobilă? Mă așez pe pat, ridic receptorul telefonului fix și constat că-i mut. M-am debarasat de înjurături de când m-am căsătorit, însă îmi lovesc cu sete palma mâinii stângi cu pumnul format cu ajutorul mâinii drepte. Revin la fereastră și brusc îmi vine să-mi deplasez trupul în trecut, unde boala nu-mi crea dureri de cap, unde Maia nu exista, acolo în orășelul meu liniștit de la poalele muntelui. Nu fug de prezent, însă imaginile apocaliptice care se desfășoară în fața mea posibil să-mi schimbe radical destinul. Și mai e o zi până la concertul meu! Nu mai am puterea de caracter să mă uit la cățeaua asta cum devorează trupul șoferului și mă prăvălesc pe pat. Dacă am halucinații? Nu poate fi real!

          Analizez tavanul camerei, în speranța că voi descoperi în mine resurse pentru a-mi păstra echilibrul psihic. Vreau să neg, vreau să uit spectacolul grotesc regizat de patrupedul meu. Nu sunt capabil. Zgomotul de afară se amplifică. Nu mă pot abține să trag cu coada ochiului. Lângă Maia, trei dulăi devorează corpul răpus în accident, iar roțile autovehiculului sunt roase de doi mistreți. Am luat-o razna? Închid fereastra și mă prăvălesc în fololiu.

          Totuși n-am stare! Sunt un om al acțiunii, iar pe fruntea mea scrie atitudine. Și-o fi luat Dumnezeu câteva zile de concediu și animalele au înnebunit? Ce-o face Raluca? Caut răspunsuri pe care sigur nu le voi descoperi în camera aceasta de hotel. Îmi pun ceva sumar pe mine, ies, verificând de două ori dacă am închis bine ușa și mă îndrept spre lift. Ajung rapid la parter. Lipsa forfotei umane îmi amplifică îngrijorarea. Zgomotul unui televizor îmi sugerează să mă-ndrept spre intrarea hotelului. Recepționerul, un bărbat cam de vârsta mea, cu un pahar de băutură în mână, mă privește cam ciudat. Nu mai înțeleg nimic! Pisici transformate în ucigași, mistreți savurând cauciu, recepționeri bețivi... În ce lume trăiesc? Și tocmai acum s-a găsit și Ralu să mă lase singur!? Curat ghinion.

          – Domnule, insist, nu aveți voie să ieșiți din hotel.    

          – Măi tu... Vezi-ți de țuica ta și lasă-mă pe mine în pace! „In-sist!”

          – Nu glumesc, haideți, vă rog, să vedeți ce se transmite la știri.

          Deci nu-i beat, nici prostănac. Mă îndrept spre recepție simțind că ceea ce voi descoperi are legătură cu Maia, cu accidentul la care am asistat neputincios, ca un spectator inocent. Politicos, cum îi stă bine unui angajat model, trage un micuț fotoliu în fața televizorului, gesticulându-mi în tăcere să mă așez pe el. Mă execut rapid și tac, făcându-i semn că vreau și eu puțin din sticla cu tărie.

          Pe ecranul televizorului se derulează scene de groază filmate cu drona. O voce din studioul postului de televiziune repetă periodic și sacadat: „Se întâmplă acum! Nu e o simulare, nu este o farsă. Vă rugăm nu părăsiți clădirea în care vă aflați. E periculos. În câteva momente vom transmite un comunicat de la guvern.”

          – Se poate, te rog, fără sonor? Dramatizează prea tare, femeia asta!

          – Credeți? Priviți cum intrările la metrou sunt păzite de șerpi și autovehiculele sunt avariate de: capre, bivoli, girafe...

          – Da, ai dreptate. Uite, acolo, un crocodil înghite o bicicletă. Ce naiba?

          În fața hotelului, trei vaci se încurcă una-ntr-alta puțin agitate, iar o maimuță sare pe o mașină, parc-ar fi la circ. Golesc paharul și-i fac semn tovarășului meu să păstreze tăcerea. El îmi face semne disperate cu degetul arătător de la mâna dreaptă, dar nu înțeleg nimic. Mai isteț ca mine, decide să-mi transmită mesajul în scris și-mi flutură două foi, rotindu-le periodic în fața privirii mele – „Urcăm!” , „Pericol”. Într-un final mă prind și eu. Mă ridic de pe fotoliu și mă îndrept spre lift. Face și el câțiva pași cu o mătură în mână, dar îmi sugerează, mimând insistent, că nu vom lua ascensorul. Îl urmez dezamăgit, dar rapid. Abia apucăm să blocăm cu coada măturii accesul de la intrarea pe scări spre etaj și un sunet de cioburi în cădere ne determină s-o luăm la fugă. Ajungem la primul etaj. Camaradul meu smulge dintr-un colț al holului o canapea, târând-o în fața scărilor. Inventiv băiat, ar trebui să-i dau un like, dar n-avem timp de socializare. Trag și eu un fotoliu, pe care-l sprijin de canapea și escaladăm scările spre etajul doi, unde procedăm la fel. Tot așa la trei, la patru. De abia la etajul cinci, obosit, îmi întinde mâna:

          – Eu sunt Mircea.

          – Andrei.

          – Va trebui să blocăm și liftul, apoi urcăm pe terasă. Nu cred că păcătoasele ăstea de animale pică din cer. Acolo vom rezista mai mult.

          – Crezi?

          – Nu știu, dar... încercăm. Verificăm frigiderele din camerele de la etajul șapte, opt și nouă, poate găsim ceva lichide și mâncare. Eu intru într-o cameră, tu în cea alăturată, să fim mai expeditivi.

          – Și chei, de unde?

          – Picior nu ai? Suntem într-o situație care-pe-care, n-avem timp de cochetării. Și trebuie să improvizăm un lacăt pentru blocarea terasei. Poate dibuim pe undeva, ceva...

          Captura de la etajul șapte e destul de consistentă: patru baxuri de apă plată, cinci sticle de vin, una de cognac și câteva pachete de biscuiți. Decidem să le depozităm pe terasa superioară a hotelului, urmând să revenim rapid după pături și alte eventuale provizii.

          Fiind de-al casei, Mircea o ia în fața mea. Se oprește înainte de ultimul calup de scări:

          – Așteaptă-mă aici. Merg să analizez exteriorul...

          – Am putea urca împreună.

          – Bine, fie cum vrei tu. Nu ne grăbește nimeni.

          Escaladăm deciși să facem o plimbare pe terasă. Mircea deschide ușa, pășește cu piciorul drept, însă se dă brusc înapoi:

          – Adu-mi rapid ceva să blochez accesul spre exterior, afirmă recepționerul înșfăcând cu ambele mâini clanța.

          Simt pericolul și cobor, încercând să improvizez o baricadă din dotările clădirii, însă nu mă descurc. Eu, un cântăreț nu prea cunoscut, bolnav de cancer, nu mai suport această situație tensionată. Ce-aș putea să-i duc? Un dulap? Exclus. O masă? Aiurea. Scaune? Fără efect. Dezamăgit, dau să mă-ntorc și descopăr, în spatele unui ghiveci imens cu flori, o bâtă de baseball. Nu pot să cred! Ce naiba să caute bâta asta în spatele florilor? De când zace aici? Femeia de serviciu, în alte împrejurări apostrofată, ar trebui acum aplaudată, dar... lipsește de la premiere. Alung umorul, renunț să mai gândesc în perspectivă și mă concentrez pe supraviețuirea de moment. Ajung în pas alergător lângă Mircea, pe care-l regăsesc cu o față chinuită de croncănitul insistent al miilor de ciori cantonate deasupra hotelului. Pentru moment, bâta asta de baseball ne-a salvat, dar gândim în perspectiva zilei de mâine, de poimâine și urcăm un dulap pe care-l sprijinim de ușă, apoi plantăm în spatele lui vreo trei fotolii solide. Baricadă de război.

          – Săptămâna trecută s-a cazat la noi o echipă de baseball din State. Probabil unul dintre ei a uitat bâta...

          – S-a potrivit de minune! Și acum?

          – Nu știu... Așteptăm pe hol sau ne refugiem într-o încăpere. Avem de unde alege.

          – Exclus! Mergem în camera mea. E cu vedere la stradă.

          – Eu unul nu mai vreau să văd nimic. Îmi vreau doar viața înapoi. Nu-mi surâde să sfârșesc aici ca un șobolan.

          Tac, înțelegându-i durerea. Oficial eu mai am câteva luni de trăit. Acum sfârșitul pare a fi mai aproape. Călit în durere, ridic o sticlă de vin și i-o întind amicului meu. Se prăbușește lângă un perete, chinuindu-se puțin să-i scoată dopul și bea.

          – Vrei să-ți spun un secret? Azi e prima zi când pun băutură în gură. E bună, ajută să uiți... îți dă curaj.

          – Orice început are și un sfârșit, precum orice sfârșit este un nou început.

          – Hai, lasă prostiile, ia și tu o gură!

          Nu mai am nimic de pierdut, dar îl refuz politicos. Lumea asta chiar se va sfârși? Cum s-a ajuns aici? E o eroare sau animalele s-au săturat de subjugare? Mă uit la tovarășul meu cu câtă fericire savurează conținutul sticlei și nu își dă seama că deznodământul ne bate la poartă. Suntem prinși în propriul sfârșit și nu putem să evadăm spre o lume mai bună. Totul e praf, harababură, dezastru. Noi, blocați într-o conștiință tulbure, nu realizăm că trăim de fapt... începutul sfârșitului.

.

.

.

        25. Dincolo de viață 

 

          Deasupra mea, păianjenii țes vise, prinzându-mă iremediabil în plasa lor. E noapte. Știu doar privind la cifrele roșii ale ceasului digital, ce mă fixează ca ochii unui animal de noapte. Draperiile sunt trase tot timpul. Mă protejează și mă izolează în același timp de lumea de dincolo.

          Bănuiesc că sunt un fel de Gulliver al casei, ce bântuie neostenit prin cotloanele ei, alături de celelalte ființe ce o locuiesc.

          Trupul îl simt slăbit, ca un soldat care e pe cale să își încheie misiunea. Ce ciudat, suntem două ființe simbiotice ce locuiesc concomitent în acest plan al timpului și al spațiului. Gândul prinde formă și străbate spațiul camerei, apoi al casei, urcând spre înalt, unde se întâlnește cu alte gânduri, în lumea de deasupra lumii.

          Se spune că un singur lucru e mai rapid decât lumina. Și acela e întunericul, care e peste tot. E deja acolo, înainte de a deveni mesaj. Oare gândurile au fost acolo de la început? Mă chinuie o durere de cap îngrozitoare. E un punct în ceafă ce îmi amintește că sunt viu.

          De o vreme, zgomotele casei nu mă mai înspăimântă. Becul ce se aprinde fără să fi apăsat întrerupătorul a devenit banal. Privesc la focul ce ia forme ciudate. Culorile lui dansează. Mă aud strigat pe nume. E noapte. E noapte, prietene spirit, nu știi? Dorm. Nu vezi că dorm? Nu e frumos, să știi.

          Am avut o zi grea...

          Știu că aici a fost casa ta, dar nu sunt vinovat eu că ai plecat. Sau ai murit. Știu că ai murit. Pentru că altfel nu te-aș simți. Dorm! Azi dorm, auzi? Te-am simțit ca o boare deasupra mea. Ești o ea sau un el? Cred că ți-e dor. Știu.

          Am grijă de acest loc de când am venit. Continui munca ta, să știi.

          Uneori visez că zbor. Dau din brațe ca și cum aș înota. Braț după braț, ca la piscină. Alteori cad în canale fără de capac. Și fără de fund. Mă simt ca o minge de ping pong pe o masă de joc controlată de Energia Supremă. Și de ajutoarele sale...

          Stăpânii tăi știu ce faci aici, Jos?  Sau ești vreun rebel, izgonit dintre ai lui?

          Ah, simt cum mă descompun în atomi, în protoni și electroni. În bosoni și neutrino, spune-le cum vrei. Dispar într-un roi de stele. Apoi mă recompun. Durerea a reapărut. Aprind lumina. Știu că nu îți place Lumina. Nu te pot învinovăți.

          Întunericul și lumina nu sunt compatibile. Aprind și televizorul. Muzica clasică se revarsă în camera neagră de obicei, dar care acum e învăluită în lumină. Cearșaful este ud, la fel ca pijamaua. Uneori visez cu ochii deschiși. Părul îmi crește ușor, ușor, apoi tot mai rapid, până se transformă în șerpi uriași. Ce caută să muște. Stai departe de mine! Nu vreau să-ți fac rău.

          Ai nevoie de mine. Sunt singura ta legătură cu lumea reală. Doar aici ai putere. Și doar eu te înțeleg. Dar tu? Spune-mi, cum cum e Dincolo? Taci? De ce taci?

          Uneori simt că nu mai pot. Doar pisica pare să mă înțeleagă. Se cuibărește pe pieptul meu. Și simte. Știe unde mă doare.

           Brrrr... mi-e frig. Aprind focul, dar nu-i simt căldura. Oare viața se scurge din mine? Îmi amorțesc mâinile și picioarele. Ochii îmi lăcrimează fără motiv. Mă uit afară. Mașinile trec grăbite, iar oamenii..., oamenii sunt conduși de o mână invizibilă, de gândurile lor. Dar timpul lor este limitat. Ca și al meu, ca și al tău.

          Știm când ne naștem, dar nu știm când plecăm. Tot ce putem face, e să ne pregătim. Amat victoria curam.

          Încerc să citesc. Știi, așa am devenit mai puternic. Cei din vechime ne-au transmis ceea ce știau. Azi nu pot. Pur și simplu nu înțeleg ceea ce citesc. Privirea îmi e tulbure. Cel ce mă privește din oglindă pare obosit. Cearcănele de sub ochi și barba nerasă de o săptămână asta spun.

          Ce ciudat, cu cât corpul decade, cu atât mai mult creștem în spirit...Știi, e ca o balanță veșnic în echilibru. Cândva, corpul meu funcționa optim. Picioarele mă duceau în locuri pe care le vedeam în vis. În vis și în forme pe cer.

          Voi credeți în semne? De multe ori am avut premoniții. Poate că am pășit în viitor pentru o clipă. Sunt locuri unde spiritul și materia se despart. Crezi că eu sunt doar materie? Chiar asta crezi, prietene? Uneori cred că ești mai mult decât un spirit. Dar poate mă înșel.

          Mă plimb prin casa goală. Pereții se sprijină pe mine. Nu mai pot sta în pat. Camera se învârte odată cu patul. Trebuie să urc. Trebuie să urc! E un fel de revoltă. Pământul mă cheamă spre el. Dar eu mă opun.

          Auzi? N-ai ce face, trebuie să mă asculți. Chiar dacă nu-ți place.

          Ai mei sunt toți dincolo. Doar tu mi-ai mai rămas. Pe mânerele ferestrelor atârnă vestigii din vremuri de mult apuse. Medaliile pe care le faci să se miște. Cântecul lor spune povestea mea. Una dintre ele, probabil.

          Am obosit. Am ajuns la etaj. Gâfâi. Deschid fereastra. Vântul înghețat al iernii mă izbește în față. Deschid gura. Energia lui mă patrunde. Păsări de noapte zboară haotic. Orașul e în ruină. Fantome ale trecutului latră în fața caselor obosite. Doar câteva luminițe pâlpâie în depărtare. Acolo mai este viață, încă. Lumina este Viață!

          Surâd. Pentru că sunt pregătit să te întâlnesc. Tu ești? Dar nu te bucura prea devreme. De acum te voi bântui eu pe tine...

.

.

.

        26. Scrisoare fiicei mele 

 

          Draga mea dragă,

          În fiecare an, la început de primăvară, retrăiesc cu emoție amintirea venirii tale pe lume. Și în această zi din fiecare an mă afund în amintiri ca într-o mare caldă și liniștitoare. Durerea, toată suferința nașterii mi s-au șters din minte în clipa în care ți-am zărit fețișoara senină cu ochișori mici îndreptată spre mine.

          Îmi voi aminti mereu prima noastră întâlnire: nici acum, după 20 de ani  nu-mi explic de ce pașii m-au purtat exact spre pătuțul tău dintre zecile de pătuțuri din încăpere. Că doar nimeni nu-mi spusese care ești tu. Probabil aceea a fost prima manifestare a instinctului matern. A fost cea mai importantă întâlnire a vieții mele. Din clipa aceea am știut că te voi iubi necondiționat toată viața mea. Că îți voi închina ție toată viața mea.

          Am petrecut împreună 20 de ani, și acum, când ești gata să iei în piept viața vreau să-ți scriu câteva sfaturi de care sper să ții seama pe viitor.

          Înconjoară-te de oameni buni, corecți, cinstiți, de la care să ai ce învăța! Oameni care te vor stimula și te vor ajuta să evoluezi. Uneori și aceștia te vor dezamăgi și îți vor lăsa răni adânci în inimă. Pentru că întotdeauna suferința aceea devastatoare, care te îngenunchează, nu va veni din partea străinilor, ci din partea celor dragi, celor apropiați. Și asta va fi în regulă...

          Va fi prețul plătit pentru încrederea acordată. Vei vărsa râuri de lacrimi, vei suferi poate ca un câine, dar să nu te închizi în tine. Depășește aceste dureri, trage învățămintele din ele, ieși afară, respiră aer curat, privește cerul și apoi să renaști ca pasărea Phoenix din propria-ți cenușă! În asta constă puterea unei femei: să meargă mai departe cu lacrimi pe obraz.

          Nu voi fi mereu lângă tine să te protejez și să te sfătuiesc cum să procedezi în momentele cruciale ale vieții... Dar să nu te grăbești în luarea vreunei decizii… Nu... Acordă-ți un răgaz în care să pui în balanță binele și răul, avantajele și dezavantajele și abia apoi să hotărăști. Iar când vei lua decizia finală, să nu te gândești decât la tine, ție trebuie să-ți fie bine, nici măcar mie, pentru că dacă îți va fi bine ție, și mie îmi va fi!

          Eu am avut trei aversiuni în viață, trei lucruri cu care nu m-am împăcat deloc pe parcursul existenței mele. Am urât la extrem prostia, minciuna și beția. Nu neapărat în această ordine...

          Îți doresc ca Dumnezeu să-ți poarte pașii cât mai departe de acești oameni. Iar dacă îi vei întâlni în drumul tău, nu interacționa prea mult cu ei, ține-te deoparte, ocolește-i, pentru că te vor face să suferi.

          Vei face anumite lucruri de care îți va fi rușine și le vei regreta. E ok. Ești om și deci ești supus greșelii. Căci fiecare greșeală se va adăuga la experiența ta de viață, desăvârșindu-te ca om!

          Va fi în regulă dacă vei repeta greșeala de două sau de trei ori...dar dacă vei continua să persiști în aceeași greșeală, aceasta se va numi prostie.

          Fii bună, loială și cinstită. Să găsești mereu în străfundurile sufletului tău compasiune și milă pentru cei mai puțin norocoși decât tine. Să oferi din puținul tău material celor nevoiași și slabi, dar să nu te lași folosită și nici tu să nu te folosești de alții! Pentru că mai devreme sau mai târziu fiecare își va primi răsplata. Totul e ca ,,răsplătitul” să realizeze că ceea ce i se întâmplă este o consecință a purtării lui. Și asta este o lecție pe care mulți nu și-o însușesc!

          Să nu uiți de Dumnezeu!

Amintește-ți că de mică ți-am cultivat dragostea pentru credință, deși acum, nu o mai iei în seamă. La doi ani spuneai „Tatăl nostru”, în schimb, acum, sunt convinsă că nu-ți mai amintești nimic din rugăciune.

          Trebuie să înțelegi că fiecare lucru își are rostul său în lume și că există o forță supranaturală care le-a orânduit pe toate într-un fel anume. Acesta este Dumnezeu. Nu spun vorbe mari, dar să știi că iubindu-l pe Dumnezeu, vei reuși să-ți găsești echilibrul și pacea lăuntrică și vei păstra o  măsură în tot ce faci.

          Iubește-l pe Dumnezeu și vei iubi oamenii, pentru că Dumnezeu este tot numai iubire! Roagă-te Lui când te simți copleșită de probleme și vei vedea că îți vei afla calea. Și nu uita să-i mulțumești pentru fiecare realizare oricât de insignifiantă îți va părea.

          Învață, draga mea! Căci numai învățând - de toate și orice - îți va fi mai ușor în viață. Nu mă refer aici la sensul strict al expresiei „a învăța carte”....nu...

          Dacă ai chemare învață să plantezi flori, învață să gătești, învață să brodezi, pune pasiune în toată treaba pe care o faci. Nu lăsa lucrurile neterminate, mergi până la capăt cu abnegație și dăruire.

          Să ierți și să uiți!

          Nu are rost să-ți încarci sufletul cu ranchiună, obidă și resentimente! Tot ție îți faci rău. Acordă circumstanțe atenuante oricui ți-a greșit și regretă. Dar fără să-ți calci în picioare demnitatea!

          Despre dragoste nu-ți scriu nimic...

          Doar că îți doresc să o cunoști în toată deplinătatea ei! Și ca El să fie blând, iubitor, iertător (pentru că vei avea nevoie la felul tău de a fi!), sincer, muncitor. Nu neapărat frumos! Frumusețea este un ambalaj, o formă fără fond, care oricum se perimează.

          Să nu fii geloasă! Gelozia înseamnă lipsă de încredere în tine și în ceea ce reprezinți tu, și abia apoi lipsă de încredere în celălalt. Gelozia îngrădește libertatea și cei mai mulți bărbați când se simt îngrădiți, se sperie și fug.

          Să nu mizezi niciodată pe averea celui care îți va fi soț! Să muncești tu, să fii independentă material și să nu stai cu mâna întinsă la portofelul lui.

          Nu-ți pierde vremea cu lucruri mărunte, nu merge pe cărări care nu duc nicăieri, pentru că te vei irosi, vei pierde timp prețios. Timpul nu ți-l dă nimeni înapoi!

          La vârsta ta vei întâlni multe tentații. Să nu le cazi pradă, pentru că te vei rătăci fără putință de revenire. Decantează binele de rău.

          Să ai grijă de tine. Sănătatea este cea mai de preț avuție, și atunci când o pierzi, oricâți bani ai avea, nu o mai poți recupera! Știi că de multe ori îți spuneam că dacă ar fi să întorc timpul înapoi, m-aș apuca de sport. Fă tu asta pentru mine!

          Iubește-ți familia! Suntem singurii oameni care îți dorim doar binele, chiar dacă tu crezi că vrem să îți controlăm viața. Mama, tata, sora, toți își doresc reușita ta în viață.

          Înainte de-a începe această scrisoare, întâmplător, m-am privit în oglindă. Timpul și-a pus pe fața mea o grămadă de riduri fine, lăsate de plâns sau de râs. Și părul, odinioară atât de frumos, mi-a albit mult. Dar în spatele acestui chip îmbătrânit, îmi place să cred că a rămas sufletul frumos de altădată. Și eu am fost o tânără care a mers pe drumul vieții fără să se plângă, fericită sau dezamăgită. Și eu am avut visuri, unele împlinite, altele spulberate. Dar acum trăiesc prin tine și pentru tine!

          Să nu uiți, Daria!

          Mulțumesc că îmi ești!

          Soare și senin pe cerul vieții!

                                                   Mama

.

.

.

        27. Apartamentul de lux

 

          Nopțile acelea primăvăratice le-am trăit până la paroxism, când în mare taină încercam să descopăr și să parcurg, dincolo de imaginație, drumurile desenate de gânduri și dimineața doream, speram să găsesc, sub emoția zâmbetului de mulțumire, schița apartamentului mult visat.

          Dar, niciodată nu putem cunoaște pe unde ne poartă pașii vieții, iar pentru a putea găsi confortul și liniștea unui cămin agreabil este nevoie să colinzi, să străbați drumuri istovitoare, ca să ai de unde alege, și chiar să urci scări cu trepte din gânduri. Da, de multe ori gândurile sunt ca o boare de vânt care vine... pleacă și ne schimbă viața din mers. Într-o zi călduroasă pe la prânz, sfârșit de martie și de săptămână, pașii m-au purtat pe o stradă liniștită și boemă, cu vile înșirate pe amândouă laturile civice, din vecinătatea Parcului Ioanid. Cu puțină întârziere, anunțată și scuzată telefonic, am ajuns la locul stabilit, unde persoana desemnată, autorizată, să mă însoțească la vizionare, sub zâmbetul galant afișat, ascundea o ușoară nervozitate.

          Instantaneu, privirea mi s-a oprit pe vila sobră, cochetă, cu un singur etaj, și cu anexă la poartă pentru majordomul de odinioară... De altfel un monument istoric. O recunoscusem imediat, din vizionarea online, cunoșteam fiecare ungher al apartamentului de la etaj, ochii minții măsuraseră de zeci de ori fiecare cameră și dependință, pentru a tăia drept sau mai precis a hotărî în cunoștință de cauză. Chiar de la intrare m-a întristat profund casa scării neîngrijită, pe pereții suferinzi, încă, mai erau vizibile cicatricile spărturilor care s-au operat de-a lungul timpului. Decidenții epocii au modificat planul cadastral și au măcelărit pereții pentru a împărți spațiul locativ la cât mai mulți oportuniști, pentru a răsplăti activiștii fostului regim și care se făleau cu un astfel de cămin din cocheta vilă. ,, Cine împarte, parte își face''... că deh, funcția de arhitect-șef, al capitalei, ți-o permite. Înarmată cu răbdare, pașii, ca niște cercetași, mi-au trecut de câteva ori peste parchetul tern, obosit și pe alocuri spart de indolența și neglijența celor fără de simțul proprietății, din epoca de tristă amintire, ce s-au cuibărit în această casă arătoasă înfruptându-se din sufletele celor care, între timp, au devenit poveste.

          De sub podele răzbăteau șoapte, suspinul trupurilor adevăraților proprietari și care nu s-au mai putut întoarce niciodată pentru a-și bucura privirea, mângâia senectutea din dărătul ferestrelor înalte. O vizionare emoționantă ce mi-a răscolit ființa și care nu a rămas fără de ecou, a accelerat pulsul memoriei și a scrijelit cerul unei antice și prețioase amintiri!

......................................................................................................................................................................

          Era în anul 1966 și în acea vacanță de vară, ajunsesem pentru prima oară la București. Unchiul tatălui meu locuia, mai precis ocupa doar două camere, iar dependințele comune, dintr-o vilă naționalizată de pe strada Paris, din vecinătatea Guvernului. O clădire somptuoasă acoperită de iederă, sub care bolea o poveste tulburător de tristă și pe care am aflat-o destul de târziu, ca pe-o mare taină, chiar de la tatăl meu. În bucătăria spațioasă și luminoasă de la parter, și cu vederea înspre curte, trona o plită cu gaz metan mare cât un pat matrimonial, ce deservea cele patru familii, care ocupau vila, plus o chiriașă cu un statut special. Într-una din cele câteva vizite, făcute la rudele din capitală, o cunoscuse și tata pe fosta proprietară și chiar reușise să-i câștige încrederea, să se confeseze cu chiriașa din apartamentul de lux despre lucruri extrem de delicate, pentru acele vremuri. Cu siguranță bătrâna și distinsa doamnă, dincolo de gesturile politicoase sau codul bunelor maniere, cum le spunea dânsa, simțise, găsise în tânărul provincial un aliat, rezonase cu oful din privirea tatălui meu și fără nicio teamă, reținere, deoarece nu mai avea ce pierde, și-a dezvelit sufletul, a vărsat paharul amar până la fund.

          Primele zile le-am petrecut cercetând, cu ochi de copil curios, venit dintr-o altfel de lume, curtea împrejmuită cu ziduri groase, iar printre zăbrelele din fier forjat, de la poartă, căutam să descopăr, să găsesc acel ceva, care mi-ar fi putut alunga plictiseala. Deoarece rudele mergeau la serviciu, îmi petreceam singură diminețile, iar monotonia primelor zile devenise de-a dreptul insuportabilă. Dar, până într-o zi, când am descoperit sus, pe șifonier, o cutie mare, colorată, în care se odihnea un acordeon pentru copii, cu burduful dintr-o hârtie specială. Curioasă din fire și tare nerăbdătoare, l-am probat iute în cameră, dar obișnuită cu libertatea vieții de la sat, am ieșit în curtea mică din spatele vilei și așezată pe băncuța din chioșc am început să întind la maxim burduful acordeonului. Nu a durat nici cinci minute concertul, deoarece chiriașa specială, care locuia la subsol, un soi de beci reamenajat, cu pași domoli și-a făcut apariția în chioșc, iar distracția muzicală a luat sfârșit. Doamna care locuia la subsol era adevărata proprietară a vilei naționalizate. O femeie înaltă, robustă, cu ochi blajini, sineliți ca cerul de vară și asezonați cu părul grizonat, strâns într-un coc la spate... semn de putere, dar și de împăcare cu destinul. S-a așezat atentă lângă mine, m-a întrebat câți ani am, de unde vin și pe un ton blând, dar dojenitor, în același timp, mi-a atras atenția, mi-a spus că nu am voie și nu este civilizat să fac zgomot, să deranjez locatarii în intervalul de odihnă stabilit.

          Acolo, departe, în satul meu, nu se odihnea nimeni între acele ore. Mi-a vorbit chiar și de codul bunelor maniere, care nu permite acest lucru și, ca să fiu sinceră, până la vârsta de nouă ani, nu auzisem niciodată exprimată, nominalizată, această formulare dichisită. Mai mult ca sigur învățămintele și regulile despre care îmi vorbeau părinții mei se încadrau și ele tot în aceste exigențe, denumite atât de sofisticat, interesant, nemaipomenit, bunele maniere. M-am rușinat pentru pozna făcută și-am aplecat privirea, ca semn de vinovăție. Imediat o mână fină, protectoare, mi-a cuprins creștetul capului iar cu cealaltă mi-a ridicat bărbia, fixându-mi privirea. Cu vocea-i caldă, blândă, prietenoasă, m-a invitat în apartamentul de lux, de la subsol, pe care-l împărțea cu încă, două feline. În această conjunctură, eu, copila ajunsă în capitală, dintr-un sat îndepărtat, și distinsa doamnă - proprietara vilei naționalizate, am devenit, din acel moment, prietene foarte bune. De atunci, de la acel nevinovat incident copilăresc, în fiecare zi a șederii mele la București, eram așteptată cu ușa întredeschisă, iar de multe ori întâmpinată chiar de feline, să-mi primesc tableta de ciocolată. Cu bucuria copilului timid, rușinos, îi mulțumeam de fiecare dată, pentru răsfăț, dar fără să semene a greșeală sau reproș, mi-a recomandat să folosesc ,,merci'', deoarece este mai elegant... Doar eram pe strada Paris, din ,,Micul Paris'”... de altădată.

          După mai bine de jumătate de secol, majoritatea celor care au locuit vremelnic în somptuoasa vilă, cândva naționalizată, sunt de mult și pentru totdeauna chiriașii altui spațiu locativ. La începutul anilor nouăzeci, amintirea m-a împins de la spate și am revăzut, din stradă, cocheta clădire. De sub iedera ce o camufla am simțit că se ridică un abur, o umbră, ca un înger, ce semăna cu chipul doamnei proprietare. În sfârșit, după multe decenii de suferință pământeană a văzut, măcar din eternitate, că s-a făcut dreptate, prin moștenitori.

          O amintire febrilă, o realitate emoțională, împânzită de tăceri și lungi monologuri interioare, care-și tot înmulțesc cuvintele. Vremuri care au fost, au trecut și tot ce trece rămâne, înveșmântând nespusele... Numai timpul va decide dacă, se va destrăma, vreodată, simțirea ce îmbracă amintirea.

.

.

.

        28. Pijamaua cu fluturi 

 

          Primisem de curând o pijama de mătase neagră. La buzunarul de la piept era gravat un fluture roșu. Gina se gândise că o pijama ar fi potrivită cu starea mea din ultima vreme. Îmi place să stau în vârful patului așa cum o făceam în adolescență când una din bunici mă apostrofa mereu pentru răsfățul ăsta de a rămâne îmbrăcată lejer ca să citesc ore în șir. De la o vreme scriu, citesc, lucrez, meditez, ascult muzică, mă plictisesc, îmi pun viața la cale, vorbesc la telefon și chiar mănânc... în pat! Ca vestimentație, pijamalele mi s-au potrivit din totdeauna. Am câteva duzine, în toate culorile, din tot felul de materiale, însă cele mai multe din mătase și bumbac. Nu-mi plac cele sintetice, mă sufocă și-mi dau senzația de artificial, de mort! În funcție de stare, le îmbrac. Pe unele nu le-am purtat niciodată, sunt noi, împachetate. Pijamale și pantofi... am zeci de perechi la care adaug sandale, papuci, ghete, botine, cizme, adidași. Ca orice femeie! Cele mai multe am însă cărți dar nu vorbesc despre ele, e timpul pijamalelor.

          Prima amintire din viața mea este o pijama. Cu fluturi roșii, cu aripile întinse, de diferite dimensiuni, pe un fond alb. Pe asta am purtat-o la orfelinat. O vreme... când mama s-a îmbolnăvit și a stat la sanatoriu vreo șase luni. Eram mică, foarte mică, aveam vreo doi ani, poate chiar mai puțin.

          Să fiu mai explicită, nu sunt orfană. Am și eu un tată și o mamă, mai ales mamă. Eu sunt copilul pe care părinții mei l-au avut dintr-o relație extraconjugală. Și mama și tata erau căsătoriți însă nu unul cu celălalt. S-au iubit și m-au avut pe mine. Știau fiecare că aveau familii și cu toate astea atracția a fost prea mare și nu au ținut seama decât de iubirea lor și de pasiune. Ei nu au luat în calcul circumstanțele, obligațiile conjugale, nu era vorba de infidelitate sau altceva. Și bine au făcut că uite așa am apărut eu, o fetiță cu ochii albaștri și mânuțe fermecate.

          După nașterea mea s-au despărțit. Eu am rămas să fiu crescută de Gina, prima mea mamă. Multă vreme i-am spus pe nume. Tata s-a dat la fund, a dispărut din peisaj. El și-a văzut de familia lui în care eu nu fusesem inclusă. Încă. Mama s-a concentrat pe cariera ei de pictoriță și bineînțeles pe creșterea mea. Am fost un copil norocos pentru că am deschis ochii într-un spațiu în care culoarea și mirosul de vopseluri au devenit sinonime cu mirosul de mamă. Soarta  a fost nedreaptă și pe la doi ani ai mei, mama s-a îmbolnăvit și a trebuit să stea internată în spital. Boala de plămâni necesita o perioadă destul de îndelungată de tratament. Cum nu avea rude și de tata nu mai vrusese să știe nimic, a trebuit să găsească o soluție: m-a dat la orfelinat pe o perioadă determinată până la vindecarea ei.

          În ziua în care a venit doamna de la centru să mă ia, îmi amintesc că abia mă trezisem și încă eram îmbrăcată cu pijamaua cu fluturi. Țineam strâns în brațe un ursuleț maro mai mare decât mine sau cel puțin așa mi se părea atunci. Mama îmi făcuse un băgăjel cu câteva lucrușoare și știu că nu am vrut deloc să mă las dezbrăcată de pijama. Așa m-a luat doamna care mirosea a iasomie dar nu a... mama. Am ajuns la o căsuță verde ce părea din turtă dulce și așa am devenit un copil ca mulți alții: orfan! Din vremea aia nu-mi  mai amintesc prea multe decât pijamaua cu fluturi pe care o purtam fără încetare și câteva imagini pe care le asociez cu oamenii importanți din viața mea. Cu greu reușeau doamnele de acolo să mi-o dezbrace ca să mi-o spele. Făceam un tărăboi îngrozitor. Urlam cele câteva ore până mi se zvânta, de mă știa toată lumea. Încercaseră la un moment dat să mi-o înlocuiască, să-mi dea altă pijama. Tot a mea. Cât eram de mică, îmi dădusem seama că nu era preferata mea. Nu știu dacă realizasem diferența dintre cele două însă ce știu e că aceea cu fluturi, mirosea a mama, a acasă, a ursulețul maro cu fundă roșie, a lapte, a vopseluri, a curcubeu, a cântece de leagăn în engleză, chiar și a tutun pentru că mama fuma. A lumină! Da, a lumină, pentru că pătuțul meu, acasă, era așezat în dreptul unei ferestre în care în fiecare dimineață primele raze ale soarelui se odihneau pe obrăjorii mei, pe mânuțe și pe trupșorul îmbrăcat în pijamaua cu... fluturi!

          Îmi mai amintesc din vremea aia de o zi cu o cameră în care se aflau zeci de bărcuțe albe cu gratii și unde urma să am și eu una. M-au pus într-un pătuț liber de lângă ușă. Nu mi-a convenit deloc și am urlat două zile și două nopți nelăsând pe nimeni să doarmă, nici copiii, nici îngrijitoarele și așa au realizat că nu e bine unde mă așezaseră. Au încercat cu răbdare multe variante până când m-au lăsat, obosite, într-un țarc la geam unde soarele se scălda vesel pe cearșaful alb, bine scrobit. M-am așezat pe burtă și am adormit așa. Am dormit mult și bine, o zi și-o noapte, fără să mișc, spre disperarea doamnelor care au crezut că eram bolnavă. Ideea era că eram istovită după atâta urlet și însetată de soare, lumină.

          Într-un flash al amintirilor se așază la rând și imaginea unui bărbat înalt, foarte înalt, care avea ochii mei sau eu pe ai lui, și care mă luase în brațe, cât vorbise cu directoarea, doamna cu coc, încercând s-o convingă că el era tatăl meu. Nu a avut nicio șansă pentru că pe certificatul meu de naștere la rubrica tatăl copilului era o liniuță, nimic mai mult. În cele șase luni cât mama a fost internată la sanatoriu și eu în plasament instituționalizat, tata a făcut demersuri să mă recunoască drept fiica lui. Era avocat de profesie și grăbise toate etapele recunoașterii paternității astfel că în prima zi din septembrie au venit și mama și tata și m-au luat acasă, în calitate de părinți legali ai Allegriei, adică eu.

          Cu mama, cu Gina, am mai reușit să locuiesc până la vârsta de șapte ani când a murit subit. În perioada aia tata ne vizita des. Mama divorțase de bărbatul ei imediat după ce rămăsese însărcinată cu mine. (Pe el nu mi-l amintesc și nici nu l-am văzut vreodată. Nici măcar în fotografii.) Tata nu. Familia lui știa de existența mea. Fusesem de vreo două ori la el acasă și mă simțisem bine cu cealaltă mamă. El nu avea copii cu Gina, cealaltă Gina. Pe amândouă femeile din viața lui le chema Gina. Ar fi fost culmea ca și eu, cea de a treia femeie, tot din viața lui, să mă fi numit la fel. Pe mine mă chema Allegria! Poate fusese o întâmplare, poate nu, eu eram copilul celor două Gine.

          În dimineața aia în care mama murise, lucrurile se derulaseră ca de obicei. Trebuia să merg la școală. De fapt mă ducea ea cu mașina în fiecare zi. M-am ridicat din pat. În casă nu se simțea nicio mișcare. Nu mirosea a omletă, a cafea și a tutun. Mirosea a gol, a frig și a timp blocat. M-am dus în camera ei. Era în pat, întinsă. Nu se mișca. Am crezut că dormea. M-am urcat lângă ea peste pilotă și am atins-o pe mâna dreaptă pe care o ținea deasupra de cearșaf, în dreptul inimii. Era rece, foarte rece. Am strigat-o încet cu teama instinctuală ca să nu o supăr. Nimic! Pe șira spinării un sloi rece urca, înfiorându-mă. Am zgâlțâit-o puternic. Nimic! M-am îndepărtat și am privit-o. Avea o culoare vineție iar osatura feței devenise mai pronunțată sub pielea-i subțire, de foiță transparentă.

          Locuiam la bloc, la parter. Am sunat la vecina din față. A răspuns și când m-a văzut, nu a înțeles ce căutam în pijama și desculță la ea la ușă. I-am spus, tremurând, că mama nu se trezește și că eu am întârziat la școală. A venit cu mine după ce și-a luat o vestă. A intrat singură în cameră. Eu am rămas în prag. Și-a dat seama că murise după ce am văzut că i-a atins încheietura mâinii stângi și a stat așa câteva clipe în tăcerea care păreau a se dilata, sufocant. A trecut pe lângă mine tot în tăcere mângâindu-mi creștetul și din hol a sunat la 112. Mi-a spus apoi direct fără menajamemte că „mama ta e moartă!”. Eu înțelesesem deja.

          Până la apariția ambulanței și a poliției, vecina a tot butonat pe telefon. L-a sunat și pe tata. I s-a adresat protocolar cu „domnule avocat George Sandu, sunt vecina Ginei. A murit. Veniți cât puteți de repede.” N-a durat mult și a apărut. L-am așteptat ghemuită pe un scăunel de la intrare cu ursulețul maro lângă mine. M-a luat în brațe și mi-a șoptit gâtuit de emoție că va fi bine. Eram îmbrăcată în aceeași pijama cu fluturi roșii. Crescusem și eu, crescuse și pijamaua. Fluturii la fel. Devenise un fel de uniformă care mă proteja ca o platoșă ce mirosea intens a parfum. Parfum de mama... și ursulețul mirosea la fel. Era parcă o extensie a ei. Și acum îl am, e mai ponosit, mai obosit, dar cu același zâmbet poznaș din ață neagră și cu aceeași nasturi-ochi albaștri. Ca ai mei și ca ai tatei!

          Au trecut mulți ani de la moartea mamei. Am lăsat-o în pace, să se odihnească, iar eu am mers să locuiesc cu tata și cu Gina, cealaltă Gina, o mamă-surogat care m-a adoptat fără nicio împotrivire, fără niciun cuvânt. M-a crescut împreună cu tata, fără să o fi auzit vreodată că-mi reproșează existența. Nici mie, nici tatei. Am devenit prietene repede pentru că ea a știut că deși păream echilibrată, eram o fire destul de întortocheată și sensibilă. M-a lăsat să mă apropii de ea fără să simt vreo presiune. A fost sinceră cu mine și mereu mi-a spus lucrurile direct, fără ocolișuri. Așa am stabilit de la început. Fără minciuni. Pentru asta am respectat-o mereu. Nu am mințit-o nici eu.

          Viața mea a curs firesc, cu mici deraieri, specifice adolescenței și după ce am absolvit liceul mi-am ales să urmez cursurile unei facultăți de arte, mai mult de gura tatei. Mi-am corelat pasiunea pentru modă cu specializarea design vestimentar. Am făcut o carieră strălucită în modă. Am rămas fidelă creării de lenjerii pentru femei. Și pijamale. Tot pentru femei! Sunt cunoscută ca Allegria-farfalle, o combinație între numele firmei mele și a siglei. Am croit de-a lungul timpului zeci de modele de chiloți și sutiene, dar cele mai multe de pijamale. Pentru mine am croit modele cu fluturi, pentru celelalte femei cu tot feluri de simboluri și de culori Chiar dacă firma mea are ca siglă un fluture albastru, nu am făcut modelul ăsta decât pentru mine și câteva prietene de-ale mele. Fluturii sunt ai mei și... pijamalele. Le dăruiesc cui vreau eu!

          De azi-dimineața ninge lăptos și e frig. E vremea ciocolatei calde și invariabil a cafelei cu guler blănos de frișcă și evident, timpul pijamalelor! Deja în urechi aud zgomotul lemnelor care trosnesc discret în șemineu. Liniștea mă transpune într-o stare de meditație... îmi amintește de o zi în care soarele îmi mângâia pielea, la malul mării, iar mama în timp ce-și bea cafeaua și fumează o țigară îmi citește dintr-o carte ilustrată, o poveste cu doi ursuleți și o fetiță... degetele solare îmi pipăie carnea și mă trezesc doar o secundă ca apoi să mă afund mai adânc în lumea viselor uneori grele ca niște lacrimi, alteori ușoare ca niște fâlfâiri de aripi pufoase de fluturi... Visez la iubire, călătorii, soare, lumină, îmbrățișări, zboruri, plutiri pe ape albastre, la parfumul florilor de vanilie și patchouli, piramide, Maroc, Spania, Italia, un bărbat cu care să pot râde și plânge, cu care să cânt și să dansez în ploaie, în soare, în mare... zâmbesc și mă afund în tihna somnului!

.

.

.

Notă:

Prozele sunt postate pe măsură ce sunt primite, de către coordonator, de la concurenți. Ultima zi când mai pot fi trimise texte pentru acest concurs este 15 februarie.

Deoarece s-au trimis foarte multe texte la acest concurs și pentru că formatul acestui site nu permite decât un anumit număr de caractere pe o pagină, poeziile și prozele au fost postate pe mai multe pagini.  

Regulamentul concursului AICI

Poeziile participante (parte I) AICI

Poeziile participante (partea a II-a) AICI

Prozele participante (partea I) AICI

Prozele participante (partea a II-a) AICI

Prozele participante (partea a III-a) AICI

Prozele participante (partea a V-a) AICI

Prozele participante (partea a VI-a) AICI

Vizualizări: 282

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: Lazăr Vasilisia 

(CEC Bank)

*

DONATORI,

începând cu septembrie 2020:

Valeria Merca 

Sofia Sincă 

Mihaela Popa

Tudor Cicu

Nikol MerBreM

Vasilisia Lazăr 

Activitatea Recentă

Utilizatorului Dinca Valerian îi place postarea pe blog Vestigiu a lui Reus
cu 8 ore în urmă
gabriel cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Ca roua dimineții pe frunza de stejar a utilizatorului gabriel cristea
cu 10 ore în urmă
gabriel cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Ca roua dimineții pe frunza de stejar a utilizatorului gabriel cristea
cu 10 ore în urmă
gabriel cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Ca roua dimineții pe frunza de stejar a utilizatorului gabriel cristea
cu 10 ore în urmă
gabriel cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Ca roua dimineții pe frunza de stejar a utilizatorului gabriel cristea
cu 10 ore în urmă
gabriel cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Ca roua dimineții pe frunza de stejar a utilizatorului gabriel cristea
cu 10 ore în urmă
gabriel cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Ca roua dimineții pe frunza de stejar a utilizatorului gabriel cristea
cu 10 ore în urmă
gabriel cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Ca roua dimineții pe frunza de stejar a utilizatorului gabriel cristea
cu 10 ore în urmă
gabriel cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Regatul lui Ion a utilizatorului gabriel cristea
cu 10 ore în urmă
gabriel cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Cu zvonuri vestind primăvara a utilizatorului gabriel cristea
cu 10 ore în urmă
gabriel cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Cu zvonuri vestind primăvara a utilizatorului gabriel cristea
cu 10 ore în urmă
Utilizatorului Mariana Suciu îi place postarea pe blog de actualitate a lui nicolae vaduva
cu 12 ore în urmă
Mariana Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog țărm interior a utilizatorului Mariana Suciu
cu 12 ore în urmă
Utilizatorului gabriel cristea îi place postarea pe blog Revolta a lui Darie Giurgiu
cu 13 ore în urmă
Postare de log efectuată de Reus
cu 14 ore în urmă
Taci(tu)! a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Voi ninge sub zăpadă a utilizatorului Taci(tu)!
cu 16 ore în urmă
Utilizatorului Reus îi place postarea pe blog Voi ninge sub zăpadă a lui Taci(tu)!
cu 18 ore în urmă
Lui Corneliu Ion i-a plăcut grupul CONCURSURILE NOASTRE al lui Maia Maria
cu 18 ore în urmă
Corneliu Ion a contribuit cu răspunsuri la discuţia Leatul meu a utilizatorului Corneliu Ion
cu 18 ore în urmă
Chris a contribuit cu răspunsuri la discuţia Leatul meu a utilizatorului Corneliu Ion
cu 20 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

Labirinturi  2018 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2021   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor