1. Despre toamnă, cu dragoste                                                    

 

          Există mai multe feluri de toamnă sau așa cred eu, răsfoind calendarul pe care l-am inventat ad-hoc, în căutarea unui  nume pentru o eră neconsemnată în anale; i-aș spune „Era ticăloșilor”, dar a spus-o altcineva, mult mai cunoscut și nu fac decât să comit un plagiat strident, prin transparența adevăratului autor.

          Aș numi era incriminată „Planeta maimuțelor”. ...Of, s-a luat și asta, aud șoapta memoriei, în timpanul clipei de cugetare.

          Nu-i mai caut nume, să rămână doar era în care trăiesc, supradimensionat, un timp cleios, asemenea nămolului, peste reumatismele cotidiene, ori solidificat, precum carbidul, ce sare direct pe lentila păzitorului-ciclop al fericirilor și nefericirilor noastre.

          Dar parcă au vreo relevanță numele, supranumele? Nu!

          Relevanță are ceea ce simți, comprehensiunea prin care receptezi delimitările, într-un anotimp al despărțirilor.

          Da, ați citit bine, toamna este anotimpul despărțirilor, iar pe fragmente de trăiri se conturează fragmente de toamnă ori, să le spunem convențional, niște toamne mai mici; ele cresc și descresc în pântecul matern al Toamnei primordiale.

          Hai să facem un exercițiu de imaginație, să vedem în fiecare om un arbore, nu neapărat sequoia, un arbore indigen, mai înalt, mai puțin înalt, fălos ori pitit după propria umbră.

          La ce trimite gândul prima oară?

          Ați ghicit, la rădăcini!

          Ele sunt susținerea, fără rădăcini suntem pod peste ape, ne ducem viața pe orizontală, trec peste noi nu doar pași, ci și labe sau solzi!

          Verticalitatea ți-o dă acel ceva care te ține să nu te clatini.

          Cine să fie?! Ce să fie?!

          Ca și în cazul adevăratului copac, te ține în picioare pământul.

          Cum care? Pământul unde ai văzut lumina zilei, în proporție egală cu întunericul nopții, unde ai crescut și ai spus mamă și tată, în cel mai uman dialect, unde ai primit răspunsuri la întrebări,  multe nerostite cu voce tare.

          Oriunde te-ai afla peste ani, acel petic de țarină, poate invizibil, te susține. Îl chemi în vis, îl chemi în veghe, la extaz, ca și la disperare.

          Când ai plecat de-acasă, ai semnat deja prima ta toamnă... încep să cadă frunze... te dezgolești în fața unor străini, iar ei nici nu bagă de seamă că este frig și că ar prinde bine să-ți împrumute din frunzele lor!

          Accidental, poți să dai peste un filantrop;  atunci, toamna  are o aură, o sacralitate în care trebuie să te integrezi, altfel, pierzi insula de condescendență pe care ai fost primit.

          Dacă te integrezi, ce a fost cândva pentru tine „acasă” nu mai este;  construiești un alt „acasă”, mai încăpător, mai amprentat, mai cu etaje de bunăstare. Celălalt, adevăratul, ți se chircește în suflet.

          Altă toamnă semnezi când îți pierzi părinții și constați că nu mai ești copilul nimănui. Cad niște frunze, gravitație interioară, te bat niște vânturi, îți este frig, tare frig, îți este dor și te întorci în tine obosit, iar anii încep să semene cu niște veșminte ude și grele.

          Ai de-acum propria coroană: pe crengi, buchete fragile de muguri, copiii.

          Dacă nu ai copii, te bucuri de copiii altora, printr-o conexiune numită, inspirat, empatie.

          Și urmează o nouă toamnă, aceea în care și de copii trebuie să te desparți. O despărțire nicidecum provizorie, ci transfrontalieră, prin amplitudine, prin acribia cu care te desfrunzești.

          De fiecare frunză te agăți, o rogi, îi cazi în genunchi să nu plece, în zadar! Frunzele devin casante, gata să se transforme în nisip și nisipul, bun să ardă în retortele unei lumi, ce va lua forme din care tu ai dispărut definitiv.

          Aceasta este toamna cea mai grea, nu știi când vine, imprevizibilă, anacronică, această toamnă e și ultima.

          Prin urmare, traversăm atâtea toamne, câte putem duce; frunzele noastre sunt: dragostea, norocul, demnitatea, curajul, forța, lupta...

          Le pierdem, până la urmă, pe toate, așa cum copacul își pierde frunzele, numai că noi, bieți oameni, nu vom înfrunzi a doua oară, niciodată.

          Ei, și?...

          Am fost cândva copacul din mijlocul câmpiei, ne-am împrăștiat frunzele în cele patru zări,

căci „Niciodată toamna nu fu mai frumoasă/ Sufletului nostru bucuros de moarte./ Palid așternut e șesul cu matasă,/ Norilor copacii le urzesc brocarte.”

 

 

        2. Scrisoare deschisă domnului Cehov

 

          …Afară e toamnă și cred că și în casa în care m-ai închis, domnule Cehov, e toamnă. După o anumită vârstă de regulă a treia (cum spunea studentul Trifomov) și păsările călătoare pleacă în țările calde. Ai tras cortina după ce ai scris ultima frază la „Livada de vișini”, cu sunetul acelui topor ce tot bătea, surd, în livadă, dar pe mine, lacheul de 87 de ani, Firs al tău, m-ai uitat. Atunci când suna gongul că trebuia ridicată cortina, dumneata ai uitat că tot mai rămân anumite păsări în patria locală cum ar fi cioara de pe craca vișinului la care încă n-a ajuns toporul lui Lopahin. Spui că nu-i așa. Că toate păsările au zburat spre țările calde, dar știi dumneata că nici puiul lui Al.Brătescu-Voinești, cel cu aripa frântă, n-a mai putut să zboare cu frații lui? Cum aș fi putut eu pleca odată cu Varia, Ania, Liubov Andreevna, Gaev, Trifomov ori contabilul Epihodov din casa aia? Doar știi ce vânzoleală îi cuprinsese pe toți? Când până și  Lopahin era la fel de îngrijorat, ca Varia. „Numai de n-aș pierde trenul!”, zicea. Scrierea (cu dulceaţă de flori de vișin) din piesa dumitale este o alunecoasă şi serioasă incursiune în apele răcoroase ale ţinutului sufletesc, în care s-au hârjonit și alți înaintaşi de seamă ai literaturii de dincolo de Prut: de la Ionel Teodoreanu cu al său „La Medeleni”, până la Mateiu Caragiale cu al său „Craii de Curtea-Veche”. Nu te-ntreb de ce m-ai lăsat în casă, închis, după plecarea moșieresei Andreevna, împreună cu toată suita, dar nici să mă lași să-mi odihnesc oasele pe divanul acela ca să spun doar atât: „Viața mea a trecut de parcă nici n-am trăit”. Așa-i! Un târâie brâu ca mine nu putea avea sentimentul lui Paşadia din „Craii de Curtea-Veche”, care trăia cu schimbul două vieţi. Acum ce va zice spectatorul nostru? „Moşule, dar parcă te-ai apucat să vorbeşti”. Dacă Olguţei, din „La Medeleni” i se umplea pieptul cu nostalgii de crivăţ la auzul versurilor lui Villon, mie îmi este oblonită la ferestre şi uşă, ca pe vremuri moara Norocului –, înţelegerea. Fiindcă, de ce să n-o spun pe şleau: iarna făceai pe tine de frig. Veneai în casa moșieresei Liubov Andreevna, doar-doar îmi va fi poruncit să-ți aduc o cană fiebinte cu ceai și să mai tragi cu urechea la prostiile debitate de studentul acela, Trifomov, care spunea că toată Rusia e livada noastră. Asta, până când Lopahin, țărănoiul acela îmbogățit le împuia capul tuturor că e vremea să doarmă liniștiți „că mai e o scăpare”. Ori ai vrut să ne sugerezi că bandiți de teapa lui sunt ca ciulinii lui Panait Istrati porniți în lumea largă? Da' ce, vedea cineva, dincolo de décor?

           Şi totuşi! Un spectator mi-a spus că până să mă audă vorbind mă și închipuia îmbrăcat în ţoale de-ale noastre, moi cu ţuhali din buci de cânepi. Vedea oare în timp?... Aşa că arătam ca un pui zburlit, tăvălit prin sare şi piper – dar dumneata erai prins de toporul care se auzea cum departe, în livadă, lovește în vișini. Nu te-ai gândit că sunt un bătrân care-și ducea veacul și traiul de cocină „în clisa uliţelor fără caldarâm şi fără nume de pe la margini, prin funduri de maidane pline de gunoaie şi de mortăciuni”... descrise și de Mateiu în „Craii de Curtea-Veche”. Vai de obrajii plesniţi, perciunii traşi, urechile lungite, cefile dupăcite şi cururile curelite şi durligile cu varga vârstate… Vai și vai!  Iar dumneata domnule Cehov știi prea bine că limba e numai o modalitate de reprezentare, o altă gesticulaţie aici, altfel, na, şi-ar pierde tot farmecul povestirii. Furat însă, de toate aceste megieşe vorbe, spectatorul uită de construcţia naraţiunii dumitale care pare a o lua şi dânsa după toporul lui Dănilă Prepeleac.

            Şi uite aşa, ceasul Mitropoliei de care vorbea Ionel Teodoreanu în „La Medeleni” putea să bată şi de unu noaptea că, nimeni nu l-ar fi auzit. Cum nu m-a auzit nici pe mine, deși „bombăneam”, mai mereu, cum glăsuia Varia, draga de ea. Acum, cred eu, n-o fi pierdut trenul și se duce și ea la serviciu ca la propriul priveghi.

            Da, domnule Cehov! Ai tras cortina, ce zadarnică povară!, peste bătrânețea mea. Că la marii bătrâni mă gândesc, ce nici măcar nu mai îndrăznesc să aștepte somnul, striviți sub sunetul toporului tău. De am ajuns să spunem: cum o da Dumnezeu! Afară e toamnă și eu cred că și înăuntru e toamnă în republica mea lipsită de o așa frumusețe de livadă unde te-ai pierdut și dumneata, cândva, pe aleile în floare de îți strecurai soarele prin ochii noștri din când în când. Că viața noastră a trecut de parcă nici n-am trăit.

           ...Iar dacă nu ți-aș fi scris, Dumnezeu m-ar pedepsi pentru tăcerea mea. Și poate nu l-ai uita, data viitoare, pe lacheul de 87 de ani, Firs. 

 

                                          

   

        3. Rupând silabe din gândul toamnei                                                      

 

          Ce definește o toamnă? Un proverb francez susține că: „Toamna este tăcerea dinaintea venirii iernii.” Simplu și corect, dar să analizăm, la întâmplare, un dicționar on-line. Constatăm că explicațiile duc doar la poziționarea, ca anotimp, în spațiu și timp, adăugându-li-se sumar  câteva caracteristici meteorologice – răcoarea și precipitațiile. Dacă insistăm să citim toate notele și comentariile, precum cârcotașii, descoperim expresia: „toamna se numără bobocii”. Are un sâmbure de adevăr, dar mă întreb (ca prostul) de ce nu putem număra acei boboci iarna sau chiar primăvara.

          Să lăsăm bobocii să-și teleporteze existența în ce anotimp doresc și să încercăm o disecție în imaginea unui copac îmbrățișat de toamnă. La prima vedere ne hrănim privirea cu varietatea de culori. Dorim însă mai mult de la temerarul care se întinde nepăsător spre poarta cerului. Ce-ar fi să încercăm un dialog cu cel care până mai ieri, cu o sănătate de fier, își etala haina stufoasă și verde. Grea misiune, dar apelând la cuvintele sufletului, copacul poate că va intra în joaca noastră comunicațională. Dacă vom reuși să pătrundem în această stare, e primordial ca noi să fim cei care întreabă, iar el, copacul, ca un inculpat, să ne mărturisească câte ceva din trăirile lui  tomnatice. Pe fundal, parcă-l auzim pe Aurelian Andreescu fredonând cu și pentru copacul din grădina sa. Dincolo de mesajul muzical descoperim suferința copacului, resemnat că-și pierde frunzele. Din această remaniere tacită a celui care soarbe seva din adâncurile pământului, noi, oamenii, ar trebui să învățăm. E ca o lecție de supraviețuire în demnitate pe care natura ne-o oferă gratis, fără comisioane, cuvinte sau alte lămuriri plictisitoare. Dar copacul nu consideră drumul frunzelor spre nemurire o dramă. Acceptă cu bărbăție și lacrima ploii, și frigul dimineților când soarele își arată urâcios dinții. Poetul englez Robert Browning afirma că: „Toamna îți câștigă sufletul întru totul prin apelul ei mut la compasiune față de descompunerea ei.” Putem concluziona faptul că farmecul din spectacolul toamnei transformă resemnarea în acceptare și rugina din frunze o asortează cu dovlecii pregătiți pentru plăcintă sau cu aromatele gutui care își fac bagajele pentru o nouă locație – borcanul de compot.    

          „Toamna este o a doua primăvară, când fiecare frunză e o floare.” susținea  Albert Camus într-o definiție dată acestui anotimp. Și dacă primăvara reprezintă startul naturii după hibernare, această așa zisă „a doua primăvară” este un alt început. E debutul bogăției din livezi, e timpul când cămările de alimente îmbracă o haină festivă, desfătate de multitudinea de borcane cu dulcețuri, murături, compoturi pregătite de gospodine. Într-un cuvânt – belșug, pentru care ar trebui să-i mulțumim anotimpului care a transformat ruginiul în aurul recoltelor.

          Și dacă tot suntem la ora bilanțului, ce-ar fi să ne intersectăm copilăria cu cea a propriilor nepoți? În septembrie, când noul an școlar ne umple toamna vieții de responsabilități familiale, refuzăm să acceptăm faptul că viața ni se golește de ani. Bucuria de a duce nepoții la școală, la grădiniță și ajutorul pe care-l putem oferi la efectuarea temelor, transformă toamna într-un anotimp al împlinirii, uitând pentru moment că destinul nostru se îndreaptă cu pași repezi spre... iarnă. Deci: „Bătrânețea începe ca toamna, cu melancolii, cu umbre care se lungesc, cu reverii și doruri vagi.” – Octavian Paler.

          Bucuria sosirii acestui anotimp a fost îmbrățișată de Nichita în „Emoție de toamnă”, dar fiecare dintre noi am putea enumera cel puțin zece motive pentru care iubim toamna. Ar fi rigidă o simplă enumerare. Mirosul frunzelor uscate ne poartă gândurile pe cărările copilăriei când în livadă descopeream, prima dată, cu uimire „casa” merelor, a prunelor sau a perelor. Sensibili, ca într-un simplu joc, încercam să protejăm fructele de vânt, de ploaie și le luam cu noi în casa bunicilor, unde ne așteaptă drept recompensă un ceai aromat și o poveste încurcată într-o pătură pufoasă. Clipele petrecute cu familia, în anotimpul ruginiu, nu ni le poate sustrage nimeni. E vremea mustului cu scorțișoară și a melancoliei, căci înserarea nu se lasă prea mult așteptată. Și nu în ultimul rând e vremea creației.

          Citeam undeva, cu puțin timp în urmă, faptul că unii dintre marii scriitori ai omenirii și-au plămădit operele literare toamna, când umezeala de afară făcea casă bună cu penelul dezmorțit în cerneală. Nu vorbim aici de mitul creației. Cred că e suficient să menționăm doar câțiva scriitori celebrii care au locuit la Londra, unde ploaia semnează zilnic condica, și argumentarea informației menționată anterior n-ar mai trebui să alerge după alte cotloane justificative. În acest sens îi putem enumera pe: William Shakespeare, Charles Dickens, George Bernard Shaw și lista ar putea continua.

          Chiar dacă ne-am plimbat gândurile prolifice ploii de toamnă parcurgând aleatoriu câțiva pași prin literatura universală, să revenim în literatura română. Facem un scurt popas în lirica bacoviană în care „numai ploaia dă cuvânt” cum bine afirma autorul într-un vers al poeziei „Note de toamnă”, apoi ne hrănim gândurile cu celebrul aforism al lui Nicolae Iorga: „Cuvinte goale – nori ce trec fără să lase ploaie.” Umplem cuvintele și concluzionăm că pasul ploii în toamnă e avuție pentru pământ, om, creație, natură. Am luat și noi o firimitură, cu permisiunea toamnei, din această magică bogăție.

          Să dăm frâu liber stropilor de ploaie într-o zi de toamnă? Mai bine ne retragem la gura sobei, alimentăm focul și privim pe fereastră dansul frunzelor, lăsându-l pe Nichita să aducă o concluzie finală: „Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă!”

 

                   

        4. Toamnă pe Valea Zânelor

        (Frumusețe la timpul infinit)

                                                  

          Ard ochii de dorul frumuseţii eterne, risipită pe munţi, în flăcările toamnei. Un dor de infinit, un dor nedefinit,  un dor mistuitor de marele Ziditor mistuie inima.

          Raze repezi aleargă peste piscuri multicolore, şi umbrele de nori sunt pete întunecate, nişte insule plutitoare în auriul toamnei. Peste piscuri, razele lungi încremenesc în zig-zig.

          „Fulger lung, încremenit mărgineşte munţii negri în întregul asfinţit”( M. Eminescu, Scrisoarea III).

           Urcă spre cer vibraţiile aerului, înmiresmat de frunzele plutitoare. Ecouri, ecouri, strigăt stingher sub cer de azur. Trec păsări negre pe bolta înaltă şi se pierd în infinit, prin zările albastre, pe căi doar de ele ştiute. Prin iarbă, apar brânduşe mov. În mâinile întinse, picurii ploii lasă lacrimile cerului îndurerat, că nu mai poate străluci ca vara. Alerg prin ploaia măruntă, cu faţa rumenă de lacrimile reci ale toamnei.

          Pământul primeşte ofranda, sporind străvechile lui miresme, spre a fi bucurie şi îndestulare. În unduirea vârfurilor de brazi, scânteierea plopilor, mestecenilor şi paltinilor scrie de veacuri poveşti cu zâne. Privirea însetată de atât azur coboară pe arini ce poartă triumfali podoaba lor de frunze de un verde-închis, de parcă nu le-ar păsa de negurile reci ale dimineţii ce-şi lasă pânze albăstrii peste pădurea în flăcări. 

          Norii aleargă, să ascundă soarele, geloşi pe lumina lui aurie, intensă. Ei se luminează şi strălucesc sub bolta imensă câteva clipe, apoi, geloşi, că nu pot străluci ca măreţul astru, se-ntunecă, devin munţi mari, negri, balauri uriaşi, bouri cu coarne de argint, corăbii cu pânze albe, într-o mare zbuciumată ce umple cu valurile ai fumurii tot cerul. În încleştarea norilor, un palat de cleştar. Din el apar zânele cele frumoase. Pe Valea Zânelor, un fluture alb zboară pe florile ce se apleacă peste undele înspumate ale apei, ce-şi poartă vijelios spre vale argintul ei întunecat. Valurile repezi fac cascade spumoase pe pietrele lucitoare şi poartă frunzele ce cad uşor din copacii ce foşnesc în vântul toamnei. Privesc mut de uimire cascadele pierdute în valuri repezi ce duc apele de munte spre infinitul mării. Merg printre brazii atât de înalţi ce-şi poartă ramurile lor ca steaguri verzi de-al lungul apei învolburate. Alte căderi de ape înspumate sparg liniştea văii, prelungesc misterul ce se ţese în jurul copacilor înfioraţi de suflul toamnei, ca un triumf al Divinităţii mereu creative, ca o odă naturii atotputernice. Un stejar argintiu între brazi îşi plânge podoaba pierdută clipă de clipă, răpită de vântul ce duce în valuri lungi frunzele intrate în nemoarte. Piciorul gol pe iarba moale şi atât de verde se înfioară de dulcea mângâiere a pământului. Toamna şi-a lăsat aromele în frunze, pe pajişti aurii, în văile adânci, pe piscurile însorite unde se adună buchete mari de frunze maronii, verzi, aurii, roşcate, portocalii…

          E toamnă în Munţii Carpaţi şi un foşnet adânc străbate pădurile înfiorate de gerul iernii, adus de bruma dimineţilor de octombrie. Ce energii coboară din înalt să binecuvânteze Cetatea Zânelor din piscul de munte? Acolo, în nopţile cu lună plină se adună făpturi noptatice, în văluri străvezii şi dansează, dansează, în cântecul de nemurire al neamului... Zânele fac legământ să păstreze taina ce le uneşte de veacuri.

          Puterea lor vine din timpuri străvechi, când au primit aripi să zboare pe deasupra cetăţii, să scape de năvălitori. Şi acum vin unde au fost casele lor în vechea cetate de pe vârf de munte. Adună pietrele, întăresc zidurile, cu puterilor lor magice, să nu mai vină alţi cuceritori. Poporul lor trebuie să rămână mereu liber, aşa cum au dorit zânele-ursitoare şi ele trebuie să vegheze din văzduh ca viaţa să fie frumoasă în această „Ţară de lumină” cum o numeşte Zâna Zânelor. Acum se adună din toate zările, să facă ceremonialul Reînvierii Neamului, căci toamna nu înseamnă moarte, ci, doar un nou început de viaţă. Vârful brazilor, cruci verzi pe cristalul cerului, se clatină în vânt, sub lumina lunii, mai strălucitoare în miez de noapte. În vârtejuri rotite, frunzele pornesc la vale, formând mormane uriaşe, lângă malul apei ce cântă doine de demult, ştiute doar de zâne. Sub bruma argintie şi firele de iarbă pălesc, îşi întăresc rădăcinile, să apară mai pure, mai fragede, mai verzi, în primăvară. Zânele spun descântece, ca în vremurile străvechi, pentru pacea acestor locuri. Cântările lor răscolesc pădurea. Ea le răspunde în ecouri prelungi… Din stânci ţâşnesc izvoare limpezi ce susură printre crengi, spunând balade cu păstori. Mai sus, pe piscuri înalte, de piatră, strălucesc zăpezi albe, scânteind în lumina lunii. Norii aleargă iar, aleargă goniţi de vântul toamnei ce a pătruns în „tainicul labirint” al pădurii de mesteceni ce lasă inimi de aur în văzduh..

          Inima zânelor bate mia tare, când ele privesc în vale casele oamenilor. Ei sunt acolo, au fost, au rămas acolo, străjeri ai trecutului, mereu cu dragoste de neam şi ţară…Eu spun: „Trăim în cea mai frumoasă patrie, România noastră!  Nicăieri nu-i mia bine ca-n ţinuturile noastre dragi!” Zânele îi aud şi se bucură.  Sunt oameni paşnici. Iubirea lor de glie i-a făcut harnici. „De la pacea din ţară, la pacea lumii” spun ei. Pentru ei, zânele pun cununi de flori la altarele dacice, pentru ei ridică mâini spre cer, implorând pe Marele Ziditor să ocrotească pe cei ce vieţuiesc pe aceste meleaguri binecuvântate, să le dea înţelepciune şi iubire. Zânele închină un imn de slavă Marelui  Creator, Iubitorului de oameni. Se prind în horă şi se rotesc, se desprind şi ridică mâni spre cer: „O! RA! Ce frumos eşti! O! Ra! Şi soarele apare de pe un vârf de munte argintiu şi aureşte toată Valea Zânelor, până la şesurile arămii.

          Valea răsună de clocotul apelor şi fulgii uşori, ca nişte funigei, vin oblic peste brazi cei falnici. Pe creste de piatră, cresc aripi de timp, peste istoria neamului nemuritorilor, istorie pierdută şi regăsită în inima munţilor.  

                                                                                                   

Vizualizări: 698

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Chifu Ecaterina a votat eseurile astfel:

  1. 9
  2. 9
  3. 9
  4. 9

Enea Gela a votat eseurile astfel:

  1. 9
  2. 9
  3. 8
  4. 7

Valentina Balaban a votat eseurile astfel:

  1. 8
  2. 8
  3. 8
  4. 10

Bidulescu Constantin a votat eseurile astfel:

  1. 9
  2. 8
  3. 8
  4. 7

Tudor Cicu a votat eseurile astfel:

  1. 8
  2. 9
  3. 9
  4. 8

Ion Nălbitoru a votat eseurile astfel:

  1. 8
  2. 9
  3. 10
  4. 10

Dorina Cracană a votat eseurile astfel:

  1. 5
  2. 7
  3. 9
  4. 5

Pop Dorina a votat eseurile astfel:

  1. 10
  2. 7
  3. 9
  4. 7

Viorel Grădinariu a votat eseurile astfel:

  1. 6
  2. 8
  3. 9
  4. 6

Valeria Merca a votat eseurile astfel:

 

  1. 8
  2. 9
  3. 9
  4. 7

Nuța Crăciun a votat eseurile astfel:

  1. 7
  2. 9
  3. 8
  4. 9

Maria Giurgiu a votat eseurile astfel:

  1. 8
  2. 10
  3. 9
  4. 7

Insignă

Se încarcă...

Zile de naştere

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

 Folosirea virgulei

Activitatea Recentă

Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Zbor a utilizatorului gina zaharia
cu 4 minute în urmă
Postare de log efectuată de ION IONESCU-BUCOVU
cu 10 minute în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Artă poetică a utilizatorului Costel Zăgan
cu 1 oră în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Rondell-ul ninsorii a utilizatorului Adina Speranta
cu 1 oră în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog NIHIL SINE DEO a utilizatorului Darie Giurgiu
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog Nu m-a uimit nici Dante a lui J' Arrive!
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog Toamna mea niponă a lui Nikol MerBreM
cu 1 oră în urmă
Postări de log efectuate de Mitica horlaci
cu 2 ore în urmă
Lui Mihaela Chitic i-a plăcut discuţia Pași prin Roma eternă (Note de călătorie) a lui Culiţă Ioan Uşurelu
cu 2 ore în urmă
J' Arrive! a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Zbor a utilizatorului gina zaharia
cu 3 ore în urmă
J' Arrive! a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Când lupul n-are nicio vină a utilizatorului Ana C. Ronescu
cu 3 ore în urmă
Lui Mihaela Chitic i-a plăcut discuţia La Ghizunie (Experiment III) a lui Ion Lazăr da Coza
cu 9 ore în urmă
Lui Mihaela Chitic i-a plăcut discuţia Hramul (Experiment II) a lui Ion Lazăr da Coza
cu 9 ore în urmă
Lui Mihaela Chitic i-a plăcut discuţia Sicriul (experiment I) a lui Ion Lazăr da Coza
cu 10 ore în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Zbor a utilizatorului gina zaharia
cu 10 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Suciu îi place postarea pe blog Zbor a lui gina zaharia
cu 10 ore în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Lui Nichita a utilizatorului Lavinia Elena Niculicea
cu 10 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Suciu îi place postarea pe blog Lui Nichita a lui Lavinia Elena Niculicea
cu 10 ore în urmă
Utilizatorului Valeria Merca îi place postarea pe blog Lui Nichita a lui Lavinia Elena Niculicea
cu 10 ore în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Lui Nichita a utilizatorului Lavinia Elena Niculicea
cu 11 ore în urmă

frecvență trafic

© 2017   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor