Concursul literar „Alb hoinar”, ediția a II-a – secțiunea PROZĂ (III)

[Vasilisia Lazăr]

Aceasta e pagina a III-a

Pagina I: AICI

Pagina a II-a: AICI

Pagina a IV-a: AICI

          16. Reflecţii... medicale

 

            1.  Punctul de vedere al pacientului

                 (Dacă-i musai, te şi-mbolnăveşti...)

 

            Să nu dea dracu’ să te-mbolnăveşti că ai băgat-o pe mânecă, da’ ce zic eu, ai încurcat-o rău. Păi, da, pentru că dacă, Domne fere’, n-ajungi la urgenţă unde dai sigur colţu’, deci nu se pune, şi îşi bagă coada vreun drac (iarăşi dracu’! ce să-i faci, se bagă-n toate ca musca-n lapte.. ), dacă ai norocul, zic,  să nu te simţi bine şi te duci la medicul de familie aşa nechemat, neprogramat, e de belea, ce mai... Şi dacă pe deasupra îndrăzneşti cumva să-i ceri trimitere pentru analize ca să vezi cum stai cu sănătatea, de exemplu, ţi-ai dat foc la valiză. Auzi mata, zice, analizele nu se recomandă la cerere şi numai în cazul în care, ştiu eu, te umfli de la ficat, de la drenaj prost, mă rog, esenţa e că dacă nu dai plicu’, atenţia, nu primeşti recomandarea. Da... 

[...]

Proză eliminată din concurs deoarece a mai fost publicată pe un alt site.

 

 

          17. Fax modem

 

              Atenționare: Orice asemănare cu personaje din viața reală, este pur întâmplătoare.

               

          Mai întâi zăpada se așternuse liniștit peste sat, pufoasă ca o plapumă foarte groasă de lână și ninsese în noaptea aceia cât toată iarna trecută într-o lună, iar spre dimineață venise crivățul foarte harnic, o viscolise, o luase de pe câmp și o depozitase în curțile oamenilor de la marginea satului dar parcă cel mai mult o troienise pe strada principală. Că venise fără veste, cu o zi mai devreme din punct de vedere calendaristic − deși la meteo se anunțase că vor fi ninsori abundente în zonă, dar, în afară de cei mici, cine se mai uită la tv? − și îl luase iarăși pe nepregătite pe domnul primar Corcodel, nu mai era ceva de senzație, laitmotivul ,,am fost luați pe nepregătite”, devenise de ceva ani un slogan la modă.

          În dimineața aceea, primarul era supărat că Elena întârzie –  era trecut de ora nouă și ea încă nu venise la datorie −, dar ce putea să-i facă?... În primul rând era secretara pentru „deplasări” a prefectului, iar în al doilea rând, colac peste pupăză, o cam plăcea fizic și dorea și el să guste din merele ei,  însă erau două mari impedimente ce-l împiedicau să-i declare fățiș dragostea lui: îi era frică că aude nevasta și diferența mare de vârstă. Hai, cu diferența, se cam poartă, că unde dragoste e, ce mai contează asta, dar doamna preamăreață Corcodica, cum o alinta Elena, era fata preotului din sat, iar taica părinte avea un frate mare șef prin partidul aflat la putere, și el încă mai dorea să urce multe trepte pe scara politicii, așa că?... Acum se plimba agitat, măsurând biroul de la ușă la fereastră și invers. La un moment dat, își scoase telefonul și o apelă:

          − Hai mă Nuțișor, vii și tu azi la muncă sau...

          − Bună dimineața, Cordel dragă, sunt pe drum, îl întrerupse ea gâfâind ca o locomotivă. Și nu te mai agita că poate ți se rupe propteaua din copacu’ genicologic! Pune și tu dă cafea, că-n cinci minute ajung. Of, ale dracu’ ugegeuri ce mai alunecă și ce mare mai e și asta.

          − Ți-am zis să nu-mi mai spui Cordel, că așa te înveți, te aude cineva și...

          − Sunt complect singuratică pă toată ulița și înotez în zăpada asta care-mi ajunge până la... știi tu unde... și Elena chicoti, așa că nu-ți face griji deșerte...

          − Of Doamne, cum dracu’ ai ajuns tu secretară!? conchise Corcodel închizând telefonul.

          Când Elena intră pe ușă, domnul primar tocmai ridica ibricul de pe reșou.

          − Bine mă Nuțișor, barim astăzi să fi venit și tu mai devreme, nu vezi ce e afară.

          − Văzui, spuse Elena repede, vezi că cafeaua și zaharu’ e în sertaru’ din mijloc. Mie să-mi pui în ceașca roşie, ciobită, că-mi aduce noroc și poate mă mărit anu’ ăsta.

          − Sună-l repede pe Aurică, că eu nu-i știu numărul, să iasă rapid cu freza aia că-l ia mama...

          − L-am sunat când veneam, interveni Elena, ș-a zis că nu iese nici da-l dracu’ că contractu’ lui începe mâine, adică pe întâi decembrie, așa că pa și pu, la gară păpușică, te aștept să bem o cafea, mi-a zis închizându-mi mobilul în nas.

          − Poftim!?... Cum!?... și Corcodel foarte nervos, mai că aruncă ibricul pe birou. Și ce mama dracu’ fac eu?... Azi, ce fac eu azi, cu nămeții din drum, drumul trebuie desză... și cuvântul i se opri în gât, sufocându-l. Tuși de câteva ori să își revină, luă o gură de apă, apoi scoase telefonul.

          − Io ți-am zis să nu te bagi cu ăsta, că-i ș-al dracu’ și prost pă dasupra, barim ți-a dat și ție zece la sută din contract...

          − Asta nu-i treaba ta și nici nu este prevăzută în fișa postului de secretară, ripostă vehement Corcodel.

          − Păi așa se face, zise ea mai moale, că dacă nu l-ar avea pă ăla la București, la ministeru’ transpoartelor, n-ar fi pupat Aurică contracu’ cu dăzăpezirea nici la paștele ca... 

Primarul enervat ridică brusc mâna, Elena tăcu, apoi  își scoase haina din blană de vulpe argintie și încercă să-și mai lungească fustița trăgând de marginea ei.

          − Dă-mi numărul lui că-l sun eu acum, mama lui dă... zise încă furios Corcodel privindu-i admirativ pulpele roșii de frig. Tu pe vremea asta vii așa la... o admonestă de formă primarul, nu-ți este frig fără...

          − Nu, nu-mi este, eu mereu sunt fierbinte, spuse repede chicotind Elena întorcându-se. Fiind conștientă că-i va oferi lui Corcodel o imagine insolită, se aplecă peste biroul ei − îi cunoștea el cât de cât formele, le mai mângâiase fugar, dar posteriorul așa roșu abia acum i-l admira în toată splendoarea lui și nu numai −, și trase de sub fax un repertoar, îl puse în fața primarul și-l deschise la litera ,,A”, în acel moment sună telefonul fax-ului. Elena ridică receptorul:

          − Da, primăria din... eu, Elena Undrea, secretara... ei, domnu’ prefect Durdulică, aș fi vrut io să fiu Elena Udrea, dar... a, mă scuzați, am crezut că-i domnu’ prefect, prea semănați la voce cu... cu domnu’ primar vreți să vor... de ce nu răspunde la mobil?...  o fi căzut semnalu’ pă vremea asta sau n-are baterie, știu și io de ce!... și Elena acoperi receptorul cu mâna, întrebându-l din priviri pe Corcodel ce să facă, dar acesta, preocupat cu formarea numărul de telefon a lui Aurică, se ridică și fără nicio explicație ieși afară. Domnu’ primar e aci, cum să nu fie, e la datorie, da’ acușica e la zăpadă, afară, că avem o ză... a, știți deja... e, cum nu e, dacă io vă zic... a sunat învățătoarea și-a zis că nu e drumu’ dăzăpezit?... fax-u’!?... sigur că merge... a, mă scuzați, funcționează,  da’ n-am avut timp să verific dacă mai are sau nu hârtie că am  fost și io la zăpadă și... bine, bine, da, sigur am să-l anunț... bună ziua... la revedere! Și Elena trânti receptorul în furcă: Du-te dracu’ dă boșorog libidinos, ce ți-ai schimbat vocea!... credeai că nu te recunosc, boșorogu’ dracu’... apoi zâmbi șăgalnic privindu-și contemplativ haina din blană de vulpe argintie, închise ochii și amintirile o loviră fix în tălpi și parcă simți nisipul fin de pe plaja din Ibiza, cum i le gâdilă... boșorog, boșorog, da’ ce dă bani are!... Trezită brusc la realitate de apelul fax-ului, Elena apăsă o tastă, așteptă, apoi rupse hârtia, o înregistră și o puse în mapa de lucru a primarului fără s-o citească − era prea mult scris și în mod sigur s-ar fi plictisit.

          În sfârșit începea și ziua ei de muncă: mai întâi cafeluța, apoi examinarea minuțioasă a machiajului, a genelor false, a unghiilor, a email-urilor personale, a facebook-ului, și, dacă mai rămânea ceva timp până la pauza de masă, rezolva și câteva probleme de serviciu, dar de obicei nu mai rămânea.

          − Aurică nu-mi răspunde, al dracu’, cunoaște numărul meu și nu-mi răspunde la telefon, zise Corcodel după ce intră.

          − Te-ai răcorit? îl tachină Elena. Vezi că ai un fax de la prefect, l-am pus în mapă, e tare supărat că nu-i răspunzi la mobil, mai zise ea pilindu-și un colț de unghie.

          Corcodel citi rapid fax-ul și brusc toate literele se amestecară ca un roi de furnici. O privi pe Elena și îi zâmbi, răspunse și ea printr-un zâmbet forțat de reclamă, dar el nu se impacientă, mai citi încă o dată, deși mintea lui procesase din prima cele scrise, apoi puse hârtia la loc în mapă și calm sorbi o gură de cafea, se strâmbă tot, nu avea gustul obișnuit, uitase să-i pună „ameliorator”, deschise ușa biroului, luă sticla de Alexandrion și-și umplu ceașca. Elena îl spionase mai tot timpul prin stuful genelor false: e grav, dacă la prima oră ș-a turnat așa de mult coniac, sau poate că masculul din el s-a trezit la viață, gândi ea, masându-și aparent absentă degetele cu Dove soft. Nu îndrăzni să-l întrebe nimic, fiind sigură că-i va spune el mai târziu ce scrie în fax.

          − Of Nuțișor, mama ei dă viață, e groasă rău de tot, și ce scrie în... și zăpada.

          − Și ce scrie în fax, de zici tu că-i groasă? îl întrebă Elena fără să-l privească.

          Corcodel aprinzându-și o țigară o privi circumspect prin norul de fum, iar după ce luă o gură zdravănă de cafecon, (cuvânt născocit în barul din sat, însemnând cafea cu coniac) reluă: 

          − Dacă până la unu, iar acum e trecut de zece, spuse privindu-și ceasul „Rolex”, nu comunic prin fax − asta ca prefectul să aibă o dovadă scrisă!− că am deszăpezit drumul, eu zbor din primărie iar tu o să ocupi postul vacant de la școală, adică mai precis femeie de serviciu sau și mai exact măturăreasă șefă, accentuă el cu un ușor sarcasm în glas și mai luă o gură mare de cafecon. Elena se întoarse ușor cu scaunul pivotant spre el și privindu-l, așa cum transmite o starletă un pupic prin camera de filmat către fanii ei, spuse pe un ton șăgalnic:

          − Asta s-o crezi tu, nevăr, nevăr și iar nevăr, Cordel dragă! Apoi pe un ton ridicat, așa de impresie artistică − că ea actriță dorise să se facă, dar mamă-se se opusese vehement: ce, asta e meserie, s-o pupe toți pă scenă în văzu lumii, ecretară mai bine, că are studii, liceul, ce dacă n-are bac-ul luat! – continuă: Și... atâta timp cât am astea două, își umflă ea pieptul ridicându-și provocator prin decolteul adânc, sânii... pe ăsta, și mâinile i se plimbară mângâietor peste coapse, alunecând spre posterior, dar mai ales pe asta, și aici ea imită perfect scena celebră a actriței Sharon Stone din filmul ,,Basic Instinct”,  n-o să ajung nevăr măturăreasă, Cordel dragă... da’ uiți că mă cheamă și... Elena? îl întrebă ea țuguindu-și buzele. 

          Corcodel o privise sau mai bine spus, o sorbise, iar ultima scenă, jucată ireproşabil din punctul lui de vedere, de marea actriță amatoare Elena Undrea, îl lăsase perplex, mai ales că văzuse, ce-i drept, doar câteva clipe, ce n-ar fi crezut în viața lui c-o să vadă.

          − Și asta nu e tot, o auzi că spune, ridicându-se de pe scaun. Mai vreau să-ți arăt ceva, și venind spre el, își descheie primul nasture de la bluză, când ajunse la al doilea, brusc sună telefonul primarului. Acesta sări ca ars în picioare, întinzând mâinile spre ea. Acum Elena, foarte dezorientată, nu știa ce să mai facă dar mai ales ce să creadă: el întinsese mâinile s-o oprească sau s-o îmbrățișeze!?

          − Da, eu sunt, primaru’... bine mă Auraș tată, te-am căutat toată dimineața la telefon... să-mi faci tu mie una ca asta, să nu vrei să ieși cu freza... a, scuze, ai și început deja?... bine mă, că mă gândeam și eu așa de, ca omu’ gospodar, că și la anu’ vine o altă iarnă, nu? Alt contract, alt comi... ce alt partid bă? pă ăsta nu-l mai schimbă nici dracu’, ai să vezi tu... bine, bine, spor la treabă și vezi să termini până la unu, că trebuie să raportez. Închise telefonul și privindu-și ceasul zâmbi satisfăcut, până la ora stabilită, era timp suficient ca Aurică să termine.

          − Nuțișor, începu el privind-o fix în decolteu, ce stai, hai, treci la treabă... și Corcodel duse mecanic ceașca la gură, dar zațul î se opri intre dinți și scuipă nervos în coșul de gunoi.

          − Ce... adică ce, treabă? întrebă fâstâcită Elena, jucându-se cu al doilea nasture al bluzei.

          − Fă și tu cafea acum, că suntem salvați de Aurică, și poți să bei cu ameliorator, îți dau eu voie că dor sunt șe...  Dar nu mai apucă să termine fraza, că Elena se aplecă peste biroul lui și-l pupă cu mult zgomot pe obraz:

          − Așa te vreau, Cordele dragă, dă viață, că erai pleoștit ca o baligă fără moț.

După al doilea rând de cafele, îmbunătățită din belșug cu „ameliorator” din rezerva strategică a primarului, Elena deveni mult mai îndrăzneață iar domnul primar, luat de val, îi promise că îi mărește salariul și o să-i dea și retroactiv câteva măriri.

          − Dar cu o singură condiție, zise el ridicând degetul arătător, să nu mai pleci în „delegație” cu prefectul iar cu mine să fie mai... mai bună!            

                                                           

          În jurul orei  unu și câteva minute, Aurică opri utilajul în fața primăriei și claxonă de două ori scurt, semn că terminase. Elena se ridică cu greu de pe canapea, unde sta relaxată ca o felină la umbră, amintindu-i primarului că trebuie să trimită fax la județ.

          − Lasă Nuțișor dragă, că ai timp și după... pauză, acum luăm și noi una mai lungă, că merităm, am muncit destul la curățat zăpada, nu? zise primarul și ieși din birou să controleze ce făcuse Aurică. Lucrarea era cam de mântuială, dar se putea circula, apoi își privi ceasul, până la ora două, mai era aproximativ o jumătate de oră: acum ori niciodată! își spuse el în gând și intră în primărie, încuie ușa și puse siguranța la yală, dar după câteva secunde se răzgândi și o deschise.

          Iubirea pătimașă se consumă rapid, Elena gemând de plăcere cu ochii închiși, imaginându-și probabil plaja de la Ibiza, soarele, nisipul fin și cald, sau clipocitul saltelei cu apă din camera hotelului, iar primarul icnea și el mai scurt și sacadat, cu ochii cât cepele, privind prin perdea, să nu-i surprindă cineva. 

          În jurul ori două fără câteva minute, Corcodel, foarte fericit, dar mai ales satisfăcut că-și îndeplinise visul cel avea în cap de când o văzuse prima dată, părăsi primăria: trebuia să meargă acasă, îl aștepta soția pentru masa de prânz, nu?

          Rămasă singură, Elena tocmai își aranja în oglindă genele false, ce se strâmbaseră în, mă rog, lupta cu stihiile și natura dezlănțuită, când observă că în fața primăriei opri o mașină. O recunoscu: era mașina de teren a prefecturi și se îmbujoră instant. Șoferul coborî rapid și deschise ușa din spate ajutând un bărbat să coboare. Se liniști brusc și păli, nu era prefectul. Apoi șoferul dispăru pe partea opusă și reveni după câteva minute cu o femeie, care se ținea de brațul lui să nu cadă. Elena părăsi fereastra și merse în hol să-i întâmpine:

          − Bună ziua! salută bărbatul scurt, de cum intră. Dumneata trebuie să fii domnișoara secretară Elena Undrea, da?

          − Da, eu sunt, răspunse Elena, foarte surprinsă. Da’ vai, domnu’, ce semănați la voce cu domnu’ prefect Durdulică și puțin și la înfățișare.

          − Fost prefect domnișoară! Sigur că semănăm, deoarece sunt fiul lui, însă să lăsăm asta, eu sunt acum noul prefect. Dar unde primarul Corcodel?

          − Poftiți! Și Elena amețită brusc de vestea schimbării și gândul că acum ,,delegațiile” vor avea alt farmec cu prefectul acesta mai tânăr, reuși să facă câțiva pași și să deschidă ușa de la biroul primarului. Intrați, imediat aduc și o ca...

          − Lasă, ne grăbim. Unde e primarul? întrebă din nou iritat noul prefect, întrerupând-o.

          − Nu știu,  cred că pă teren, am să-l sun, bolborosi cu greu Elena.

          − Sună-l, dar trebuia să mă aștepte. Nu l-am anunțat eu prin fax că la ora două sunt aici să-i prezint noua secretară, pe domnișoara Elena Urdea, iar dumneata, ca să nu zici că te lăsam fără muncă, acum iarna, vei fi transferată la școală, e un post vacant, ca femeie de... mă rog, la curățenie, până găsim altceva, spuse prefectul, analizând-o din creștet până în tălpi și invers, ăăă... conform pregătirii dumitale, încheie el zâmbind discret, mulțumit de rezultatul scanării.

          − Cum!? reuși Elena să articuleze, simțind că-i fuge gresia de sub picioare și holul, ba se lățește, ba se lungește. Pe mine nu m-a anunțat...

          − Cum nu!? Dar eu am trimis azi dimineață un fax. Și sigur l-ai primit, pentru că secretara mi-a raportat că faxul a fost expediat, sau nu l-ai primit?

           − Ba da, da’ nu l-am...  și gura i se încleștă, genunchii i se înmuiară și începu să alunece ușor pe lângă perete. Șoferul înțelegând situația, se repezi și o prinse la timp, o duse pe brațe și o culcă pe canapeaua în care cu puțin timp în urmă, primarul Corcodel îi promisese că îi mărește salariul dacă... dacă e bună cu el.                                             

        

        18. O iarnă de coșmar

 

          Căsuța de la poalele muntelui părea gata să se prăbușească sub mormanul de zăpadă care o învelea. Veche și sărăcăcioasă, cu zugrăveala scorojită peste tot și ferestrele afumate, prin crăpăturile cărora vântul se strecura cu nonșalanță, ori de câte ori prindea ocazia, se bucura acum de hăinuța nouă de nea, ca de un veșmânt neprețuit. O liniște de piatră plana ca o regină peste întinderea albă și pufoasă, neîntinată de picior omenesc, liniște tulburată, din când în când, de țipete și râsete de copii, care se auzeau din interiorul casei.

          Deodată, ușa de la intrare se deschise cu un scârțâit scurt, izbindu-se cu putere de perete. O mogâldeață de băiețel cu ochii mari și verzi, ascunși sub gene lungi și stufoase de culoare roșcată, la fel ca sprâncenele, o zbughi afară. Era îmbrăcat într-un pulovăr vechi și scămoșat de atâta purtat și o pereche de pantaloni pe măsură. Să fi avut vreo zece ani, deși după privirea vioaie și șmecheră, îi dădeai mai mult, iar după trupul pipernicit, mai puțin.

          – Unde fugi, mă Ionică? Vino-ncoa, că te-oi răci și-apoi oi vede` ce curele ți-oi da! Parcă n-ai ave` alte încălțări, taman teneșii ăia rupți i-ai găsât? se auzi o voce spartă de femeie, răcnind din toți rărunchii, de pe pragul ușii.

          Băiețelul care tocmai avusese curajul să se aventureze pe covorul catifelat al iernii nu păru să se sinchisească de amenințările mamei. Se apucă tacticos să-și confecționeze, cu mâinile goale, câțiva bulgări. Îi piti cu grijă după un butuc aflat în apropiere și așteptă, zâmbind ștrengărește, cu ochii țintă la ușă.

          Mama intrase deja în casă, bombănind de una singură ceva legat de „grijanie” și „brăcinar”. De la geam pândea o zgâtie de fată de vreo patru anișori, blondă cu ochii verzi, cu părul inelat și pielea albă ca laptele. Era Măriuca, sora cea mai mică a lui Ionică și frumoasa familiei, pe care o iubeau cu toții, ca pe ochii din cap. În curând își făcură apariția, unul după altul, de după ușa care se legăna ca o liană bătută de vânt, trei băieți, toți tunși la chelie, ca fratele lor.

          – Haideți, bă, odată, să facem un om de zăpadă! le strigă Ionică nerăbdător. Cei trei se apropiară cu grijă. De la ultima șotie, când Ionică le turnase apă clocotită în cizmele de gumă, erau foarte precauți în ce îl privea.

          Profitând de un moment de neatenție, Ionică își luă „proiectilele“ făurite în ascuns și începu să-și împroaște cu ele frații. Pe unul îl nimeri drept în frunte, iar pe ceilalți, pe unde apucă. Se-ncinse o hârjoneală și o veselie de zile mari, veselie mai ales din partea lui Ionică, fiindcă iar le trase clapa. Trecură așa vreo trei ore, timp în care băieții se udară până la piele, fără să simtă frigul. Apucaseră chiar să clădească o jumătate de om de zăpadă, strâmb și vai de capul lui, săracul, dar cui îi păsa? În ochii lor, era cel mai frumos de pe fața pământului!

          – Haideți la masă, că v-ajunge zbenguiala pe ziua de azi! Executarea! strigă hotărâtă mama din ușă. Era o femeie de cel mult un metru și jumătate înălțime, destul de voinică și autoritară atunci când era cazul, altfel nu ar fi făcut față „armatei de prunci” lăsată în grijă de tatăl lor. Nu trebui să zică de două ori, că năzdrăvanii, lihniți de foame, intrară în fugă și se înghesuiră în jurul mesei, înghiontindu-se, de când se apucară de mâncat, până la ultimele resturi de mămăligă cu fasole din strachină.

          Masa se termină, ca de obicei, în chiote și hârjoneli, dar nu înainte ca mama să-și toarne încă un pahar de pălincă (al câtelea o fi fost, al treilea?), nărav moștenit de la soacra ei, care o învățase că „pălinca îți înveselește viața și îți descrețește fruntea la nevoie”. Uită, însă, să-i spună că efectul „leacului miraculos“ e de scurtă durată și că, după ce dispare, pârdalnica de viață e chiar mai cenușie decât înainte. Seara se încheie cu o rugăciune spusă de mamă cu voce tare, în timp ce băieții chicoteau și își dădeau ghionturi pe sub masă.

          – Ia mai terminați, că acu` iau brăcinaru` la voi și vă croiesc de nu vă vedeți! se răsti ea. Băieții la adus lemne, fetele la spălat vase, executarea (ăsta era cuvântul ei „magic”, atunci când voia să se facă ascultată), că acuși ne trezim cu tată-tu că intră pe ușă și la noi îi ca în grajd!

          Argumentul fu suficient de puternic, ca să îi ridice pe toți deodată de la masă. Îl vedeau destul de rar pe tatăl lor, cam o dată la câteva luni, când venea de la pădure, unde lucra ca tăietor de lemne sau era pe post de om bun la toate, iar zilele astea se împlinea sorocul să vină și nu voiau să îl supere tocmai acum.

          – Ați venit, mă, cu lemnele, că acuși se stinge focul? insistă mama, când îl văzu pe Ionică moțăind lângă soba din fier, care încălzea toată casa.

          – Mamă, pe mine m-o cam luat cu frig! răspunse el zgribulit și se trase mai tare lângă plită.

          – Ei, na, ia uite cum l-o pleznit lenea! spuse mama neîncrezătoare, mângâindu-l pe chelie. Mă copile, tu arzi! se neliniști ea, după ce-l atinse. Ia bagă-te-n pat, să-ți pun un ștergar ud pe frunte! Nu trebui să-i spună de două ori, că Ionică se și cuibări sub pătura de lână, tremurând ca varga.

          – Eu ți-am zâs să te-mbraci, da´ n-ai vrut, c-așa știi tu s-asculți de mă-ta! se lamentă ea, vădit îngrijorată, în timp ce-i punea compresa. Hai, la culcare toți, că mi-ați mâncat zâlele! Asta nu fu valabil însă și pentru ea. Toată noaptea stătu la căpătâiul copilului, care începu să tușească și să respire greu, dându-i ceai de soc și udându-i, din când în când, compresa. Degeaba, dimineața Ionică ardea ca focul și abia mai avea putere să se dea jos din pat.

          Ziua decurse într-o liniște neobișnuită și fără nicio schimbare în bine pentru Ionică. Frații vorbeau în șoaptă, să nu-l obosească, cu ochii țintă la ușă, doar-doar o veni tatăl. Niciun semn, însă, liniștea trona peste întinderea albă, ca o regină mută, aducătoare de nenorociri.

          A treia zi, dis de dimineață, mama nu mai rezistă și le spuse fetelor mai mari:

          – Sofică, tu vii cu mine, Lenă, tu rămâi să ai grijă de prunci! hotărî ea.

          – Da` unde-om mere, mamă, pe vremea asta, că ninge de nu vezi la un metru-naintea ochilor? întrebă Sofica, speriată.

          – L-om duce pe Ionică în haltă, să luăm trenu` spre oraș, draga mamii, că altă cale nu-i! Acolo or fi doftori buni, să-i dea ceva leacuri, să-l facă bine, că acasă ne moare cu zâle! o lămuri ea. Se apucă să-l îmbrace grăbită pe băiat. Îl înfofoli cât putu mai bine, apoi îl înveli pe deasupra într-o pătură de lână.

          – Îs patru kilometri până-n haltă! Cum îl ducem, căruța îi la tata și afară îi neaua până la genunchi? întrebă Sofica, uimită.

          – Nu-i bai, ne-om descurca noi, ne-o ajuta bunu` Dumnezău! o încurajă mama, încurajându-se pe sine, în același timp. Apoi îl luă pe Ionică în spate și ieși afară.

          Înaintau foarte greu. Peste noapte ninsese întruna și pătura de zăpadă avea aproape jumătate de metru înălțime. Sofica mergea înainte, să croiască drum, iar mama venea după ea gâfâind, cu Ionică în cârcă. Drumul dură câteva ore, cu tot cu pauze. Ajunseră în haltă către amiază. Mama era sfârșită, abia mai respira. Mai trebuiră să aștepte vreo jumătate de oră, până veni trenul. Făcură aproape două ore cu personalul până în oraș. Acolo găsiră un șofer care se îndură de ei și îi duse direct la spital. După ce îl consultă pe Ionică, doctorul fu destul de rezervat:

          – Băiatu` ți-o răcit la plămâni, trebuie să rămână aici, să-i dăm leacuri! Vino peste vreo săptămână, să vedem cum reacționează la tratament! Du-te să-ți vezi de prunci până atunci, de el avem noi grijă!

          Ilona abia se stăpâni să nu-i dea lacrimile. Nu fusese niciodată despărțită de vreunul dintre copii. Îi mulțumi doctorului și îl rugă să-i facă băiatul bine, apoi îl sărută pe Ionică apăsat, de bun-rămas și fugi repede cu Sofica la tren. Ajunseră acasă frânte de oboseală și înghețate de frig, către miezul nopții, când dormeau cu toții.

          A doua zi, dimineața, copiii se buluciră curioși în jurul mamei, nerăbdători să afle vești despre fratele lor. Ea îi liniști cum se pricepu mai bine, dar ochii îi trădau îngrijorarea, iar ei simțiră asta, motiv pentru care ziua trecu într-o tăcere chinuitoare.

          Spre seară, se auzi zgomot afară, apoi pașii cuiva care se scutura de zăpadă în fața casei. Dintr-o dată, ușa se dădu de perete și un uriaș își făcu apariția, aplecându-se mult ca să poată pătrunde înăuntru.

          – Tati, tati! țipară băieții cu bucurie, împingându-se unii pe alții, să-i sară în brațe.

          – Haidarăți la tata, crailor! râse uriașul, scuturându-și hainele și părul de neaua înghețată. Apoi îi cuprinse pe toți deodată în brațele lui imense și îi sărută, pe rând. Da` unde-i Ionică? întrebă neliniștit.

          – Bine că te hotărâși să mai dai pe-acasă, Niculaie, acu`, în pragu` Crăciunului! interveni mama cu reproș. Unde să hie, acolo unde trebuia să-l duci tu! și îi povesti de-a fir a păr toată istoria.

          – Da` tu de ce n-avuseși grijă de el, să nu răcească, doară altă treabă n-ai? îi întoarse Niculaie reproșul.

          – Ia nu vă mai ciondăniți! sări Lena, neștiind cui să-i țină partea. S-o face bine, că-i tânăr! De-al` dată să fie mai cuminte, ca să nu mai pățască de-aiestea! făcu ea pe dura, privindu-și frățiorii cu subînțeles, ca un profesor care spera că elevii își învățaseră lecția.

          Se liniștiră ca prin farmec și, preț de câteva clipe, se lăsă o tăcere deplină.

          – Măi muiere, noi n-om duce-o bine cu comuniștii ăștia! schimbă Niculaie subiectul, de frică să nu se ia iar la harță cu nevasta.

          – Da` ce-i baiu`? întrebă Ilona mirată.

          – Nici n-or pus bine mâna pă putere, că vor să confiște averile oamenilor, să-i lase în turu` gol! o lămuri el cătrănit.

          – Poi și ce treabă avem noi? Suntem săraci lipiți, abia ne ducem traiu` de azi pe mâine, ce să ne ieie, zâlele? întrebă Ilona, nedumerită.

          – Mă femeie, da` ușoară mai ești de minte! își pierdu Niculaie iar cumpătul. De hectarele de pădure primite de la tată-tu uitași? Dacă ni le-or lua comuniștii, ce-om face? Alea îs siguranța noastră păntru zâle negre! Eu, decât să le dau ceva, mai bine mor, să știi! își vărsă el năduful.

          – Taci, mă omule, nu mai grăi de-aiestea, că spării pruncii! îl ocărî Ilona. Om vedea noi ce-om face, amu` du-te și mânâncă, doară oi fi flămând după atâta drum!

          Niculaie se conformă, simțindu-se dintr-o dată sleit de puteri. Ciuguli ceva pe fugă, apoi merseră cu toții să se culce, mai devreme ca de obicei. Deși nu se văzuseră de vreo trei luni, evenimentele neplăcute din ultimele zile le cam tăiaseră cheful de vorbă.

          A doua zi, abia se crăpă de ziuă, că se auziră bătăi zdravene în ușă:

          – Niculaie, deschide, mă! Hai, că avem o vorbă cu tine! strigă o voce autoritară de bărbat.

          Niculaie sări din pat ca ars, își trase repede nădragii pe el și deschise furios ușa, curios să vadă cine-i stricase odihna.

          – Ah, tovarășu` Mitică, matale erai? întrebă el cam neliniștit, nu de alta, dar de câte ori acest funcționar al Primăriei apărea pe undeva, aducea cu el numai necazuri. Da` care-i baiu`, de mă sculași din somn `nainte de cântatu` cocoșilor?

          „Tovarășu`“ nu așteptă să fie invitat, împinse ușa și intră, aducând cu el încă trei gealați, cu fețe ciudate și ochi iscoditori.

          – Niculaie, am auzât că te lăudași pe la vecini că nu vrei să dai dărabu` tău de pădure la stat! Drept îi? Acu` îi dată lege, mă, statu` suntem noi, nu mai avem chiaburi! Să faci bine să te supui, că de nu, meri la pârnaie! Adusărăm cu noi niște hârtii, să le semnezi! spuse Mitică și dădu să pună un dosar pe masă.

          – Ba n-oi semna nimic! se oțărî Niculaie mohorât. Eu nu-s chiabur, am șepte prunci, pădurea o țân păntru ei! Statu` ce mi-o dat mie? Nimic! I-oi vinde-o, dacă îmi plătește bine, da` pă dejaba nu!

          – Da` cine te-o pus să-ți faci atâția plozi, te-am pus eu? Asta nu-i treaba noastră! Auzi, ce obrăznicie, să încerci să faci comerț cu tovarășii de la partid! Nu ți-i rușine? Semnezi au ba? insistă Mitică, căruia îi sărise muștarul rău de tot.

          Niculaie dădu ferm din cap, arătând că hotărârea lui e deja luată. Mitică făcu un semn discret însoțitorilor lui, care atâta așteptară: puseră mâna pe Niculaie și-l traseră cu putere spre ușă. Acesta se împotrivi vehement, iar gealaților nu le fu ușor să-l țină, căci aveau de-a face cu ditamai omul. Se luptară așa câteva secunde bune, până ce Niculaie reuși să scape din strânsoare și-l trânti pe unul dintre ei de perete. Omul, furios, scoase un pistol din buzunarul hainei și îl îndreptă spre el. Lui Niculaie atâta îi trebui, ca să se înfurie și mai tare:

          – Te pui cu mine, mă hoțule? Grijania mamii voastre de bandiți! Nu vă mai satură Dumnezău! și sări ca un ghepard la atacator, să-i ia arma din mână.

          – Niculaie, ogoaie-te, mă! Dă-o-ncolo de pădure, ducă-se pă pustii! strigă Ilona cât o ținu gura, încercând să-i despartă. Copiii începură să țipe și ei de-a valma. Era un vacarm îngrozitor, presărat din belșug cu înjurături din toate părțile. Deodată, se auzi o împușcătură. Pistolul se descărcă brusc în abdomenul lui Niculaie, străpungându-i ficatul. În secunda următoare, acesta căzu jos ca secerat, iar cămașa de pe el se îmbibă de sânge, un sânge negru și gros.

          Ilona scoase un țipăt și se prăbuși pe podea, lângă soțul ei. Copiii începură să plângă în cor, iar Măriuca îl strângea de mână, rostind printre lacrimi:

          – Tati, trezește-te, tati! Nu înțelegea ea prea bine ce se întâmpla, dar după reacția celor din jur, bănuia că era vorba despre ceva grav.

          Tovarășu` Mitică și însoțitorii lui ieșiră val-vârtej pe ușă, făcându-se nevăzuți, înainte de a mai apuca cineva să le adreseze vreun cuvânt. Niculaie gemu încet, apoi mișcă puțin degetele, semn că voia să spună ceva. Făcură cu toții liniște.

          – Să ai grijă de prunci, că eu m-oi duce... la Tătuca! rosti el abia șoptit, cu o grimasă de durere pe chip, fixând-o cu privirea pe Ilona. Să nu semnezi nimic, orice ți-or zâce! Auzi? Nimic! Ionică... Doar atât mai apucă să spună, în timp ce îi mângâie cu privirea pe toți, apoi își dădu duhul, strângând-o pe Măriuca ușor de mână, ca de rămas-bun.

 

*

          Crăciunul și Anul Nou trecură pe nesimțite, într-o liniște mormântală. Cu hainele și sufletele cernite, locatarii căsuței uitate printre troiene nu mai trebuiră să-și facă griji cum îi vor da lui Ionică vestea neagră despre moartea părintelui său. Se stinsese în spital, la o zi după tatăl lui, chiar de Crăciun, când împlinise zece ani, fiind prea slăbit să suporte tratamentul.

          Ilona stătea împietrită la masă, înconjurată de cei șase copii rămași. Era tot ce mai avea și numai datorită lor nu înnebunise de durere. Credea că i se terminaseră necazurile, dar se înșelase. Peste câteva zile, avea să-i trimită pe băieți la o casă de copii din județul învecinat, la insistențele fratelui ei, care-i spusese că aceasta era singura soluție, ca să nu moară cu toții de foame. Fetele cele mari urmau să-și caute de lucru la oraș, să-i poată trimite bani, ca să o crească pe Măriuca.

          Numai Dumnezeu știa ce le mai rezerva viitorul! Cu sufletul destrămat, familia de la poalele muntelui se ținea de mână, într-o rugăciune mută, ca un scut viu împotriva încercărilor ce aveau să vină...

 

 

        19. Hoinar în noapte

 

          Copil fiind, tata îmi spunea că mulţi oameni neînfricaţi şi drepţi lucrează la poliţie. Din ei, uneori, se nasc adevăraţi eroi. 

          Cu aceste vorbe în auz şi inimă, ca o binecuvântare părintească, am urmat această carieră timp de cincisprezece ani. 

Spusele tatălui s-au adeverit. Am cunoscut oameni curajoşi, buni profesionişti, dedicaţi trup şi suflet meseriei alese… Asupra unuia dintre ei mă opresc acum, într-o secvenţă minoră şi nu neapărat reprezentativă.

          Era o noapte geroasă de ianuarie a anului 199... Era atât de ger încât cerul înstelat şi sticla de pe drum formau un arc de cerc încremenit peste timpul dăruit oamenilor. Nu îţi venea să scoţi afară nici pe cel mai aprig duşman, darămite să patrulezi! Împreună cu comisarul – superiorul, colegul şi prietenul meu – repartizasem oamenii în posturi pe cartiere şi acoperisem toate zonele vulnerabile ale oraşului. Din experienţă, ştiam că asemenea vreme câinoasă era pe placul hoţilor.

„Să avem grijă ca şi în această noapte, oraşul să doarmă liniştit!” spunea comisarul băieţilor care intrau în misiune, urmărind cum fiecare îşi ridica armamentul şi pleca în postul său. Mai rămâneam în birou câteva minute, alături de acesta, până puneam la punct mici detalii de organizare, făceam ordine în „hârţogăraie”, după care plecam în teren. 

          Ca de fiecare dată, şi în cursul acelei nopţi, am trecut pe la toţi colegii subalterni, întrebându-i dacă au probleme, dacă sunt îmbrăcaţi gros pentru a face faţă frigului de afară. Simţeam că băieţii îl iubeau. Avea el ceva special... un har şi un farmec aparte. Era şeful meu direct, căruia cu plăcere îi executam ordinele şi colaboram perfect. 

          Totul părea că decurge normal. Zăpada îngheţată scrâşnea sub paşii noştri, iar acel scârţâit zgâria inima nopţii. Stelele străluceau siberian pe cer, iar luna aluneca discret printre ele, lăsând impresia unui spectacol feeric, într-o lume de gheaţă. Chiar ne minunam de natura aceasta încremenită. Eram însă obişnuiţi cu această vreme vitregă. Nu era pentru prima dată când lucram în astfel de condiţii, pentru a asigura liniştea oraşului. 

          La un moment dat, staţia de emisie-recepţie a prins viaţă. Colegul dispecer ne anunţa că într-o parcare mărginaşă a unui cartier ceva mai umbrit, cineva „lucra” la o maşină. Fiind aproape de acea zonă, am ajuns foarte repede. Într-adevăr, un individ fura benzină din câteva rezervoare ale unor autoturisme. Simţind că suntem pe urmele lui, încercă să fugă. Comisarul, foarte bine pregătit fizic, din câţiva paşi, puse mâna pe el. Mare ne-a fost surpriza atunci când l-am cercetat, fiindcă am descoperit că autorul, taximetrist, era de fapt dintr-un alt judeţ şi, pe lângă furtul de benzină, maşina sa ascundea și o anumită cantitate de droguri… Evenimentul a fost relatat şi în presa locală din acea vreme… O strângere de mâini, din partea superiorilor, ne-a fost răsplata.

          Comisarul nu obosea niciodată!

          În altă noapte, în urma unor investigaţii discrete, am surprins paznicul unei unităţi comerciale care, în loc să păzească bunurile, împreună cu un complice, a sustras de la locul de muncă aproximativ optzeci de cofraje de ouă şi câţiva saci cu găini sacrificate. Şi acum îmi sună în urechi vorbele comisarului adresate autorilor: „Să nu care cumva să faceţi vreo manevră greşită!”

          Ca orice poliţist adevărat, avea o autoritate ieşită din comun. Se făcea înţeles doar din priviri. 

În realitate, era un om sensibil, blând, cu o privire iscoditoare, ce reuşea să impună respect, numai prin simpla prezență.

          În cursul săptămânii, ziua când eram liberi, ne întâlneam la o grădiniţă, situată în Piaţa Moldovei: 

          – Am venit să o iau pe Măriuca! se mândrea el. 

          – Eu am venit să îl iau pe Valentin! mă făleam la rându-mi.

          Ne luam copiii de mână, făceam o bucată de drum împreună, vorbind de ale noastre, iar la despărţire îmi spunea: „Să vedem ce o mai fi la noapte!...” „La noapte”, într-o intervenţie extremă, un bolnav psihic era să-i crape țeasta cu un topor…

          Astfel s-a legat o prietenie foarte strânsă între noi, ca între două bucăţi de fier care,  sub loviturile barosului ,doar la temperaturi foarte înalte se contopesc…

          Timpul a făcut ca eu să-mi închei activitatea mai repede, prin ieșirea la pensie, el continuându-şi cariera, dar pe o altă treaptă. Devenise şeful misiunilor speciale, mai colocvial spus, „șeful mascaţilor”. Era de fapt locul cel mai potrivit pentru el. Un profesionist mai bun nici că se putea găsi…

          Continuam să ne întâlnim prin oraş, ca buni prieteni. Eu, din postura mea de rezervist, el, din cea de militar activ. Mă întreba, întotdeauna voios, de viaţa de pensionar. Îl întrebam de cazuri noi. Îşi făcea şi el planuri să iasă la pensie, chiar dacă era în aceeaşi formă maximă, aşa cum îl ştiam dintotdeauna. Din granit să fii şi această meserie tot îţi vine de hac. Dorea să trăiască liniştit în căsuţa de la munte, moştenită de câţiva ani, dar... 

          Era o noapte caniculară de iulie, a anului 201... Aparatul de aer condiţionat nu făcea faţă căldurii degajată de pereţi… Priveam liniştit, cu familia, ştirile TV. Deodată văd chipul comisarului meu drag pe ecran. Mi-am zis că iar o fi vorba de vreo faptă eroică… Firească, în fond. Ne obişnuise cu astfel de ştiri… Doar că de data aceasta, comisarul, cel cu care patrulasem de atâtea ori prin noapte, devenise EROU în cel mai crud înţeles al cuvântului – îşi salvase fiica de la înec cu preţul vieţii sale! Când cu greu timpul s-a pus iarăşi în mişcare, gândul mi-a zburat la vorbele bunului meu părinte: „Adevăraţii oameni curajoşi lucrează în poliţie. Din ei se pot naşte eroi!”

          Adesea mă reculeg la proaspătul mormânt şi şoptesc, cu lacrimile înnodându-mi-se în barbă: „Comisare, a venit prea devreme clipa să te odihneşti liniştit, linişte aşa cum le-o doreai şi le-o ofereai concitadinilor, când hoinăream în noapte!...”

          Îi mai spun că Măriuca, fetița frumoasă pe care o lua de la grădiniţă, acceptă cu greu că are tatăl încununat de Eternitate, cu laurii ce se cuvin doar eroilor! 

          Îi mai şoptesc că la nunta Georgianei, fiica cea mare, s-a înălţat o stea. O stea ce ne privește mereu răbdătoare, ca steaua polară, și care veghează de pe boltă ca totul să fie bine pe pământ…

          În naivitatea mea, îmi spun că, dacă aş avea putere, aş striga să mă audă cine trebuie pentru ca străduţa lui liniştită, unde și-a lăsat familia dragă și mulți prieteni, să-i poarte numele. Poate aşa lumea aceasta va fi cu un pic mai bună…

        20. Trezeşte-te!

 

          Tusea asta vrea să mă omoare! Ușurel, bre, că nu dau turcii! Un junghi îi ține isonul și mă înghiontește parșiv sub coaste. Involuntar, ochii se înlăcrimează. La naiba! E doar o bătălie, nu un război! - mă încurajez singur, la capătul puterilor. E inacceptabil să mă comport ca un copil...  După un puseu acut, ambii: tusea și junghiul semnează armistițiul și-și iau tălpășița ca și cum nu s-a întâmplat nimic (că doar erau în trecere pe acolo), iar eu rămân epuizat, fluturând batista; nu în semn de adio, ci fiindcă n-am aer și trebuie să mă răcoresc. Beau puțină apă să-mi revin și să-mi ud gâtlejul pârjolit. Mă așez grijuliu, nici nu îndrăznesc să-mi întind așternutul mototolit, nu cumva să-mi deranjez vreun oscior sau vreun mușchi intercostal. Gata! Până dimineață, pot dormi liniștit. Am ațipit doar câteva minute și un murmur înfundat îmi răscolește temerile. O fi de la plămâni? Inspir și expir îngrijorat, apoi îmi vin în fire. E de bine, n-am probleme!, dar de unde se aude?... Hopa! Măi, să fie! Ce caut eu, taman, aici? Ochii mi se lărgesc cât cepele. Pare o sală de judecată ticsită cu persoane îmbrăcate decent, unele mai sărăcuțe, altele mai înțolite, iar eu, ha!... în pijamale. Penibilă situație! Habar n-am cum am ajuns aici, nici de ce sunt în acest loc. Caut un răspuns și automat, mintea se conectează la destin: ,,Ceea ce ni se întâmplă este singurul lucru care ni se putea întâmpla.” Cred că destinul e fratele meu siamez, invizibil și inseparabil, și nu știu când mi s-a pus în cârcă; vreau să plec, hop și el! Încotro mă întorc, dau nas în nas și începe să-mi îndruge propriile reguli de viață. Devin involuntar legat de ele și mă bulversează. Frate, cum vine asta?... Ne-am câștigat libertatea gândirii, însă nu mai avem propria gândire?

          Privesc în jur, să mă dumiresc… Un coridor de trecere desparte rânduri de bănci de-o parte și de alta, iar la capătul lui se vede un podium și un birou din lemn masiv la care prezidează o femeie îmbrăcată în togă neagră căreia mulțimea pestriță adunată în sală i se adresează pe rând, unii cu teamă, alții vociferând. Toți au o problemă cu Viața. Pe deoparte, reclamanții declară că deși au depus toate eforturile și s-au implicat, Viața nu le-a oferit nimic. Pe de altă parte, Viața își îndreaptă tirul asupra lor dovedind lipsurile acțiunilor proprii, fapt ce i-a adus în această situație. Clar, destinul a ieșit din ecuație! Viața ne dă lecții! Noi suntem responsabili de ceea ce ni se întâmplă! Eu ce să mai spun? M-am lecuit! ,,Nu te pune cu prostul - are mintea odihnită!” Corect! Doi ani, m-am judecat cu Grigore, el – prost, eu – tâmpit. Cine a legat Justiția la ochi, știe mai bine; indiferent cum se înclină talerul, nimeni nu iese împăcat; cel care a pierdut, i se pare prea mult, cel care a câștigat – prea puțin. În final, eu am rămas cu actele, dările și șapte sute lei despăgubire, iar el cu lucerna cosită, an de an. Să fie să-nă-tos! Eheee! Și acum, iacătă-mă! Retrăiesc aceeași apăsare… Doamne, ce-aș mai șterge putina, pe furiș și repede, dar ce pot să fac? Luminează-mă! Există doar o ușă - cea din laterala podiumului și eu în pijama… cu dungi verticale, ohooo!, mi-e imposibil să trec neobservat. Dacă mă ia la rost ,,Doamna în negru”?… Da, cum spui: Răbdare! Răbdare! Răbdare!... Inspir adânc!... Liniștea se lasă, valuri, valuri, ca o cortină peste scena realității și eu mă cufund, așa, la o șuetă, în sinele meu, din ce în ce mai mult, spre rădăcini – ,,acasă”. Neuronii zumzăie precum un stup; harnice albine culeg frânturi de viață și le combină cu imaginație… eu în oglindă cu mine, separat de tot ce-i în jur, fără temeri… Libertate! Mmm! Tu ai gustul mierii... dulce-amăruieee… galbenă gu-tu-ieee… Ce bine mi-e, acum! Am zburătăcit în toate zările, dar nicăieri nu-i ca aici, acasă!

***

          În odaia primenită de curând, persistă suavul miros de var și lut, iar candela pâlpâie dezvăluid treptat colțul copilăriei. Ștergarele albe cu flori brodate pe margini, apretate şi călcate, aşteaptă să fie puse la icoane, în sobă ultimii cărbuni clipesc cu ochi curioşi, o scoarţă din lână acoperă cu grijă laviţa de lemn, un blidar sculptat se holbează la pernele înfoiate precum cloștile, covoare din cordele multicolore te îmbie să intri. Chiar și icoanele şi-au pus busuioc proaspăt! Oare să fie sărbătoare? se întreabă sfinţii pictaţi pe sticlă și feţele lor se lungesc a mirare. De ce-i atâta linişte? Unde au dispărut toți?

          Timpul-copil poznaș s-a pitit în mica încăpere. Îşi trage sufletul și exclamă: Ce alergătură! Stă. În clipa încremenită, doar aparatul de proiecție țăcăne sacadat: Țac, țac! Trecutul - operatorul cinematografului ad-hoc, aranjează rolele în ordine cronologică, apoi montează cu grijă un film interbelic. Mi-e cunoscut îndeaproape, l-am parcurs zi de zi, cu clișee aproape identice; fetele ocupate să dea de mâncare păsărilor şi să măture casa și curtea, iar băieţii să ducă vitele la câmp și să ajute la muncile mai grele. Ce plăcut era, când ne adunam la amiază! În casă mirosea a borş proaspăt cu leuştean și ca de obicei, mama împărțea în cruce, cu aţa, mămăliga cea de toate zilele, acolo, pe măsuţa scundă, cu tăblia rotundă din lemn, sprijinită pe cele trei picioare. În mijloc trona un blid mare de lut, smălţuit cu flori pe margini şi un cocoş pictat în interior.

          Când era tata dus la târg, mâncarea forfotea pe plită, la foc molcom, în timp ce mama îngâna un cântec cu un ochi la noi și unul la fereastră. Eu și ceilalți, laolaltă, așteptam. Din clipă-n clipă, trebuia să sosească tata și ne întrebam: ,,Oare ce-o să ne mai povestească?”

          Nu se poate... Filmul s-a întrerupt! Trecutul îmi face semn, răbdare! și continuă cu rola ce-i prezintă maturi pe fraţii și surorile mele intrând pe rând în cameră. Filmați cu încetinitorul pot să-mi opresc privirea pe chipul fiecăruia. Sunt șase. Sărută mâna mamei șoptind: „Dumnezeu s-o ierte!” şi-şi fac cruce. Se aşează pe pat. Se privesc tăcuți. Un frate lipseşte: Gheorghe! Însă Gheorghe e Gheorghe...

          – Șîîî... e normal, bădie, să lipsească? - întreabă nedumerit, fratele cel mic.

          – La el, normal este să execute tot ce spune „Mafia”-nevastă-sa! Cine știe dacă mai vine, iar dacă apare, să vezi ce năzbâtie ne mai trântește, că lui nu-i plouă niciodată! – comentează Ana, mereu pusă pe harță.

          –  Anooo, nu-l judeca! Uneori, aparențele înșeală; poate că el glumește, dar știţi voi, ce este în sufletul lui? Azi este botezul unicului nepot, iar mâine - înmormântarea. Eu îl cunosc mai bine! - adaugă conciliant bădia, fratele cel mare.

          Ion, ca să schimbe vorba, intervine în discuție:

          – Măi, fraților! Vă amintiți seara cu ciubărul, când terminasem toți de mâncat și ne făceam conștiincioși cruce, să nu-l supăram pe tata, cunoscând că este foarte evlavios? Zice dumnealui: ,,Femeie, ce întuneric s-a făcut!”... iar mama aprinzând lampa: ,,Să fie lumină!” și imitându-l pe popă, hazliu: „Veniți și luați luminăăă!”

          – Bine că mi-ai adus aminte, adă-mi femeie „cărtişica” să citesc „pagânilor istora” să se mai lumineze. (,,Cărtișica” era Biblia, iar „păgânii” eram noi, când tata era bine dispus, că altfel: „Cheri drașe din fața mea, că amu te blagoslovesc...” Dar și atunci, vă mai aduceți aminte?, n-o spunea cu răutate, chiar dacă părea încruntat - ochii îl dădeau de gol -, și noi dispărem chicotind.)

          Mama întinde cartea spre tata:

          – Poftim de ne școlește „Fertilule”! Hi! Hi!

          – Râzi femeie, eu v-am citit despre fertilizarea pământului, că nu se va mai face cu bălegar, încerc să vă aduc în casă noutățile din lumea largă și matale mă poreclești „Fertil”. Of! Mă lasă vederea! și tata se ridică spre lampă, să vadă mai bine. Atât i-a trebuit! Mama ne-a facut semn cu ochiul, iar eu... Pâș! Pâș! i-am schimbat scaunul tatei cu ciubărul de zăr. Dă tata să se așeze la loc și... huștiuluc!, cade între doage. ,,Aaaaaa!” - vocaliza tata, imobilizat, cu ițarii mustind în zăr și mâinile deasupra capului - să nu scape „cărtişica” și noi toți ne prăpădeam de râs. Ha! Ha! Ha!

           Ion are stofă de actor; mimează, gesticulează și râsul lui e molipsitor - toți încep să chicotească, unii mai tare, alții mai pe înfundate, ca într-o scenetă tragicomică. Mândru de rezultat, după o porție sănătoasă de râs, Ion uitându-se roată, se înfoaie și adaugă sfătos:

          – Vedeți că se poate? Să fim vrednici, veseli, că așa era și mama, mereu poznașă, iar cel mai bine îi seamănă la șotii, frate-miu...

          „Vorbești de lup și lupul la ușă!”, intră Gheorghe, salută din mers adunarea de la priveghi și tuști spre sicriu:

          – Sărut mâna, mamă! Scoală! iar spre noi: Fraților, belea mare!, a dat strechea-n Moarte; umblă besmetică peste tot și jumate din sat și-a dat duhul! Când am trecut pe lângă cimitir, popa și dascălu’ licitau ultimele locuri. Să ne grăbim fraților!... Mamă, trezeşte-te! N-auzi? Vrei să rămânem fără loc de veci?...

***

          – Hei, tu! Ridică-te! se aude în preajma mea, iar eu – nimic, cu gândul departe, la neam – rădăcinile mele. Doar când o mână fermă îmi poposește pe umăr, realizez că despre mine este vorba. Hopa! Doamna în robă negră! O fi de rău? – e primul gând, dar asemeni olarului, îl sui pe roată și-l modelez rapid: Frica nu există... Forța e în mine! Eu sunt ,,acasă”, iar ,,acasă” este în mine!

Sigur pe mine, zâmbesc și-mi vine să strig: Libertate  – alb hoinar!

          – De ce zâmbești? - mă ia ,,Doamna” la rost.

          – Păi... un zâmbet n-ar valoare dacă nu-i dăruit. Luați-l, e gratis! - răspund și zâmbetul mi se lățește pe toată fața. Sunt un caraghios, coană! Eheee, de nu aveam urechi, rânjetul mi se-ntindea de jur-împrejur. Hai, ia ce dorești și să terminăm! Eu nu mă judec cu nimeni, nici măcar cu Grigore! Vreau ,,să dorm”!

          Da, pot să dorm? O melodie arhicunoscută se furișează tip-til în ureche și crescendo vibrația ei mă inundă total: ,,Colindă, colindă...” – se aude sacadat corul, iar o voce cristalină: ,,Pe la uși pe la ferești, flo-ri-le dalbe” și în fundal: ,,Colindă, colindă!”... Asta-i bună! Pe mine curg apele de parcă ar fi luna lui Cuptor, iar ăstora le arde de colindat...

 

          – Hellooo!... Scoală! Trebuie să-ți iei antibioticul! Trezește-te!... Tataie, n-auzi?... Trezește-te!... Crăciun fericit!... Auzi cum cântă la radio, colindul? Ți-am adus o crenguță de brad. Se simte mirosul de rășină? Chiar dacă zici că bradul din sufragerie arată ca-n basme, totuși are o meteahnă - nu miroase. Să deschid geamul să se împrospăteze aerul?... Să nu uiți să-l închizi... Azi, ai musafiri, vin strănepoții. Facem poze și le postăm pe Internet, să le vadă și ceilalți plecați prin lume. Să-ți schimbi pijamaua și lenjeria cu cele aduse de mine, iar dacă nu poți singur, mă strigi. Daaa?... Merg să-ți pregătesc micul dejun. Ceaiul să fie ca ieri, cu ghimbir, busuioc și lămâie? A! Uitam să-ți spun; a murit Grigore. Să te faci sănătos, tataie, că în afară de tine, n-are cine cosi lucerna! Hi! Hi!... Auzi, breee?

          De drag, o las să vorbească, să mă dădăcească, s-o aud cum spune ,,bre” cu un ,,e” prelungit ca strigătul mielului, să întrebe retoric, să râdă. O urmăresc printre gene cum se agită de colo-colo. Sunt mut de plăcere. Tăcerea vorbește în locul meu: Să trăiești! Ce bine semeni cu mama! Sărut mâna!

Grăbită a ieșit din cameră și-n urma ei mirosea a brad. Emoționat, mă ridic în capul oaselor. O lacrimă se prelinge, saltă peste cearcăne și-și caută vadul. Pielea avidă îi soarbe vlaga, domolind-o. Cătinel-cătinel, pe cursul unui rid, calea îi pare previzibilă – spre bărbie, dar nu!, se oprește, o clipită pare indecisă, apoi sfios îmi atinge buza de sus, mistuindu-se. Chiar dacă mă ia din nou tusea, trebuie să-i spun! Strig să mă audă prin ușa întredeschisă:

          – Știai că bucuria are gustul sărat și izvorăște din ochiul stâng?... Aștept puțin. Nici o reacție! Posibil să nu fi auzit, așa că, am răcnit din toți rărunchii: ,,Ți-am spus, vreodată, că ești îngerul meu păzitor?!”

          Râzând se postează cu brațele sprijinite lateral pe tocul ușii mele și pe un ton cvasi franțuzesc:

          –  Sérieeeux?... Mon cher, indubitable et incurable...  ești un romantic! Trezește-te!    

        21. File din jurnalul iernii

 

          Te-ai întrebat vreodată ce relevanţă pot avea  ziua, luna, anul, ceasul din zi sau noapte şi, mai ales, locaţia rânduită pentru venirea ta pe lume?!

          Nimic mai simplu, va veni răspunsul, cât priveşte locaţia: în ziua de azi nașterea a devenit din ce în ce mai tehnicizată, mai industrializată: cu programare, în clinici private, pe bani grei, cu medicul pe care ţi-l alegi pe sprânceană  şi care urmăreşte evoluţia sarcinii, iarăşi contracost! Copiii zilelor noastre se  nasc, mai nou,  în apă…  mare-i puterea Domnului! Nu  mai vorbim de pașii uriași făcuți pe tărâmul  medicinii... Cine știe, poate, în curând, vom experimenta… văzduhul.    

                                         

          Pe vremea bunicii, femeile năşteau acasă, cu moaşa satului – sprijin de nădejde – şi ieşeau copii frumoşi, citovi, care, mai apoi, crescuţi în demnitate şi credinţă,  ajungeau oameni mari  pe la oraş.  

  

          Preafrumoasa mea mamă care avea mereu la purtător  ditamai comoara,  – darul vorbirii – mi-a istorisit, nu o dată, despre fabuloasa mea venire pe lume. S-a întâmplat în acel an ca iarna să nu se lase aşteptată, ba chiar se instalase la începutul lui noiembrie.  După o zi de duminică, petrecută în smerenie şi tihnă, noaptea s-a furişat pe nesimţite peste pleoapele ostenite ale sătucului de munte. Trecuse de miezul nopţii, când, neastâmpărată din fire, cum sunt, am tras câteva semnale în burta mare a mamei, care, de acum, nu-i  mai permitea să  doarmă decât pe spate… semnale care au deşteptat-o brusc din somnul, de o vreme, deloc odihnitor.         

          Tătuţul meu (aşa obişnuisem să-l dezmierd) – salvarea noastră – nu avea altă soluţie decât să-l înhame pe Suru la căruţă şi  sa purcedem, în mare grabă înspre cel mai apropiat spital, care era situat la paisprezece kilometri  de casă. S-au înfofolit bine ai mei… eu eram, la randu-mi,  înfofolită… în burtică; mama şi-a înfăşurat împrejurul corpului o cergă călduroasă din lână. Aşadar, iată-ne, la drum, pe noapte şi pe  ger. Căruţa era luminată în spate de un  felinar, numit prin părțile noastre lămpaş, iar din înalt ne trăgea ocheade luna plină. Pe drumul de ţară (aşa se numea pe atunci actualul drum european)  nu era, la acea oră,  ţipenie de om, sau vreun alt mijloc de transport. Biata mamă simţea contracţiile tot mai des. După două ore de mers îi da de ştire tatii că… sorocul  e pe aproape… avea dreptate draga de ea! Când a vorbit dumneaei strâmb?!  Vă  amintiţi dictonul ’’Viaţa  bate filmul’’?! Ei, în locul numit Podul Vinerii, situat la cinci sute de metri de spital s-a petrecut minunea. Povestea spune că, de la Podul Vinerii şi până la spital, Suru nu a mai atins pământul…  Ajunşi la poarta spitalului, proaspătul tată a urlat, cât l-au ţinut puterile:’’Deschideeeţi,  mi-a născut femeia!!’’

          Ştiai că atunci când eşti pitic, lucrurile dimprejurul tău devin uriaşe: casele, copacii, colinele, scările care te conduc în casă? Pe toate le raportezi la propriile dimensiuni.

          Pe la doi anişori, când devenisem stăpână pe poziţia  bipedă, am început să prind gustul iernii. De la geam, contemplam îndelung valsul fulgilor de nea,  care,  pe măsură ce inundau necuprinsul, deveneau  tot mai mari…  Năzbâtiile pe care le făceam cu copiii satului au lăsat semne  pe chipul şi în străfundul fiinţei  mele. Cu sania ne dădeam pe un deluşor destul de abrupt. Eram vitejii vitejilor… Locul de oprire îl constituia un teren drept, în apropierea căruia vecinii noştri construiseră un coteţ pentru porci. La un moment dat, în zbenguiala, plăcerea şi nesăbuinţa acestui joc, la aterizare, în loc să iau curba, cum cerea pârtia, m-am trezit cu faţa, unde, în alt loc, decât în coteţul vecinilor… O cicatrice deasupra ochiului drept  a stat multă vreme drept mărturie.

          Îţi imaginezi, dragă cititorule, ce înseamnă să te cuprindă fiorii primei iubiri în anotimpul albului cel mai alb?!

          Ninsese cu nemiluita în iarna aceea. Nici copiii nu a fost chip să se reîntoarcă la şcoală după vacanţă, din cauza nămeţilor prin care, cu greu mai puteai străbate. Pe Făt- Frumosul meu l-am îndrăgit, de cum l-am zărit: proaspeţi colegi la locul de muncă.                                                       

          Un tărâm de basm şi poveste… că-nainte mult mai este…, departe de locurile mele natale. Nici dumnealui nu avea cum să-i scape domnişoara aceea,  pe care profesorul de limba română din liceu o provoca la raspuns cu apelativul ’’frumuseţe sălbatică’’… nici dumnealui  nu i-a fost indiferentă fata zveltă, cu părul de culoarea castanei coapte, nespus de  lung  şi… ochii… ochii ei, a căror culoare se schimba  în funcţie de anotimp.                                                  

          Aleea cu castani ducea într-un câmp, unde,  în depărtare, se zărea cimitirul satului. Zăpada crescuse până la brâu. Generoase, pentru acea perioadă din an, razele de soare trimiteau împrejurimilor un suflu  pur, un anume fior,  pe care doar o dată în viaţă  îl simţi: sărbătoarea primului sărut!

 

 

        22. Ninge cu suflete și speranță

 

          Dintotdeauna lumea a fost organizată în două emisfere, în două puncte de concentrare.  Această împărțire a depășit orice graniță a comunului, devenind atât de firească, încât nici unul dintre noi nu poate concepe o altfel de rânduire…dar nici nu poate accepta lipsa acesteia. Haosul, confuzia, rătăcirea și delirul… sunt efectele negative ale pierderii unei asemenea ordini. Toate tainele lumii se țes din firul contradicției și al contrastelor. A vorbi despre viață și moarte este inutil. Niciuna nu se invită, ci se impun. În prezent sunt șapte miliarde de oameni, iar la fiecare cinci zile se naște încă un milion…un milion de povești pe care nu le cunoaștem. Uneori se fac adunări, alteori scăderi. Nimic nu e statornic în această ordine a Universului. Nimic nu e concret sau sigur și poate că din această cauză nu vorbim și lăsăm tăcerea să ne scrie versuri. Viața e aceeași pentru toți…același drum, doar vehiculele diferă. Din această ordine și un nou cerdac de gânduri și cugetări se naște într-o iarnă și povestea mea…

          Mă trezisem devreme într-o dimineață de ianuarie, iar primul meu gând era acela că nimic nu era schimbat. Era atât de frig și rece, că nici mugurii de lumină nu mai căutau sclipirea în ochii mei.  Mă aflam de ceva timp pe veranda casei, un loc mic, dar totuși cu atâtea amintiri dragi și eram mult prea înghețată în păturica mov de lânică, primită cadou de Crăciun. Începusem să citesc o nouă carte, “Singurătatea”de Olga Krasnikova, o autoare necunoscută mie pe atunci și mă răpea gândul cel rău iarăși la tine, deși îmi spusesem de atâtea ori că n-am s-o mai fac. Același frig cutremura natura în fiorii unor gânduri fără formă, apărute dis-de-dimineață. Același ger călător cu degetele-i fade, uscate și transparente, sugruma prea tare și fără milă crengile sărmanilor copaci, iar în zilele lui de nebunie, se strecura din când în când, pe sub ferestrele zgribulite, în sufletele oamenilor. Ziua mea începuse la fel de palidă și lipsită de activitate. Priveam spre cerul în care îmi găsisem de multe ori casa și liniștea, dar care era mâncat acum cu multă poftă de nori lăptoși, cuprinși de o nebună agitație. Așa începea spectacolul. Mai întâi se întreceau în măreția lor cenușie, furau bolta cerească și o scăldau în grijile și rugăciunile oamenilor adăpostiți în case călduroase, iar mai apoi, aveau să se dezlănțuie într-o cascadă de ninsoare, râzând amuzați de gingășia glasurilor de copii. Îmi era atât de dor de Cerul de altădată. Visasem de multe ori cum mă cățăram în copaci și întindeam mâinile atât de sus, până ajungeam la stele. Le furam perlele-ochi și apoi le dăruiam mamei, ca un gest de recunoștință  pentru toată truda ei. Alteori, mă așezam în visul meu pe iarba udă și rămâneam acolo ore întregi,  privind spre bolta senină,  până când  inima îmi era atinsă de Sfinți și devenea  mai caldă.

          Mă tot gândeam că nu am trimis niciodată rugăciuni spre nori și nici nu am crezut în fulgi. Mulți spuneau că sunt îngeri trimiși de Dumnezeu pe pământ pentru a spăla păcatele oamenilor; dar unde erau ei când sufletul meu era atât de cuprins de Întuneric? De ce nu ningea și atunci? Era o blasfemie să cred că niște lucruri atât de mici mă pot salva din neputința gândurilor mele. Mi-ai spus odată să nu mai văd fulgii ca pe niște lacrimi cerești înghețate de tumulturi omenești, ci să le dau viață și culoare. Să nu îmi fie frică de iarnă și de pustietate ei, să las să înflorească din gheață și suspine flori de nea și alte gânduri care îmi vor dărui mai apoi, toată căldura de care are nevoie un om pentru a trece cu bine marea vieții. Poate dacă ți-aș fi ascultat cuvântul, ai fi fost încă aici…poate aș fi ales adevărul care doare și nu minciuna vindecătoare…Nu știu ce altceva mai poate fi spus despre acest tablou șters. Mă aflu aici de mai bine de o lună, ca o pată de cianură arsă pe o pânză mult prea veche. E absurd de frig afară și totuși nu așa de rece ca în sufletul meu. Mă doare să vorbesc de copaci… sunt  goi și triști, atât de jupuiți de viață. Ți se frâng suspinele să-i privești cum îi dezbracă  gerul de speranța primăverii. Fie-ți milă, Doamne, de anii lor! Unde sunt frunzele verzi și zâmbetele florilor de altădată?…unde e viața?! E totul într-o prea mare liniște, un somn adânc ce a  părut firesc de când a început… încă din acea noapte de noiembrie când tu ai plecat…

          M-am născut cu o prea mare iubire pentru culori, iar emoțiile pe care acestea le-au țesut în sufletul meu de-a lungul anilor, sunt motivul pentru care mi-a fost întotdeauna frică de sosirea iernii. Mi-era teamă ca nu cumva frunzele negre, cerul roșu, iarba mov și vântul roz să nu fie acoperite de nea, să fie uitate ca și cum nu ar fi existat vreodată. Să îngroape emoțiile și să-mi fure zâmbetul. Am disprețuit atât de mult primele ninsori care prevesteau începutul agoniei și care au alungat, fără nici o remușcare, ciripitul păsărilor din viața mea, lăsând-o atât de pustie. Pe tine nimic nu te-a alungat…În mine se mai vorbește și astăzi despre tine…Mă trezeam de multe ori privind cum oamenii treceau grăbiți de ger pe stradă. Unii căutau priviri, alții le ascundeau în umbra nopții, iar restul? …restul pășeau doar pe alb și negru. Îmi doream tare  mult să pot fugi în  lumea mea de culori!!! Nu a durat mult, iar sosirea ta a fost o altă taină nedeslușită. Poate că nici acum, când sunt deja mai bine de două ierni de când nu te-am mai văzut, nu înțeleg și poate că nu voi înțelege niciodată cum ai intrat în inima mea fără a trânti ușa și cum, prin simpla ta  prezentă, ai adus atât de multă bucurie. Mi-ai spus că sunt multe de văzut și pe atât de multe de trăit… Mi-ai arătat bucățica de iubire din buzunarul tău și ai spus că vrei să o împarți numai cu mine. Te-am crezut… mi-am pus mâinile înghețate de ger peste inima ta caldă și așa a început totul.

          Iubirea este o mare taină. Ea vine și bate la ușa noastră și, de multe ori, nu ținem cont de cine se află dincolo de vizor. Unii  reușesc să ne intre în suflet, chiar dacă  nu au cheia, iar alții, deși o dețin, nu pot găsi ușa. La tine a fost totul diferit. Tu nu ai avut nevoie de  metale să-mi deschizi sufletul, tu ai avut un fir de busuioc și câteva  cuvinte pe care le-ai așezat atât de delicat în  inima mea. În cele mai negre ceasuri, ne îndreptăm amândoi spre lumină, fiecare prin sufletul celuilalt, întocmai ca și fulgii. Ne ridicăm la cer prin cuvinte mici în miez de iarnă, când toți cred că e prea rece ca să zbori. Noi nu am lăsat gerul să ne dezbrace de speranță…noi am  dansat cu emoțiile înghețate și am scris versuri copacilor triști. Învățasem să iubesc neaua și țurțurii delicați pentru că erau  la fel ca tine… un chip alb, mirific, trimis din cer pentru mântuire și pentru a rămâne pe vecie cu mine. Lacrimile vărsate mult timp după ce tu ai abandonat povestea noastră, se tot gândesc la ce spunea Octavian Paler despre dragoste: „Mă doare tot ce iubesc acum, pentru că presimt în orice frumusețe sfârșitul, dar poate că așa arată adevărata iubire. Bucură-te de acest dar vremelnic, strigă o voce în mine. Căci nu există decât daruri vremelnice.” Și într-adevăr a durut...și încă doare, iar plecarea ta nu a fost decât un alt sfârșit de ninsoare, o altă agonie de iarnă, doar că de această dată nu înghețase doar natura, ci și sufletul meu, și tot ce avea culoare înăuntrul ființei mele.

          În aceea zi de ianuarie eu nu mă mai gândeam la tine. Cel puțin asta îmi propusesem să fac până ce degetele mele au deschis nerăbdătoare „Singurătatea”. Oare avea să-mi spună noua autoare ceva ce nu știam deja? Trecuse mai bine de o oră și eu mă adânceam în lectură, în cuvinte cu simțăminte crude precum „izolare”, „ruptură”, „detașare”. Mă afundam în  rânduri și cugetări  palide prin tristețea lor, că nici nu am simțit când a  început să ningă. Iarna dorea un alt joc de șah cu sufletul și gândurile mele amorțite de dor. Nu am simțit nimic până când un fulg de nea răpit din cer  a căzut lin pe obrazul meu. Am închis ochii de teamă, iar cântecul tău a început iarăși să-mi răsune victorios prin ființa-mi răvășită :

          Gemi, fulg de nea

          și nu te-ndura

          să plăsmuiești pe-o geană

          tot ce viața-aștearnă.

          Nu! Nu aveam să mă lupt din nou cu tine! Știam de la bun început că lupta în care pășeam era deja pierdută…Eu tânjeam doar să simt…să las fulgul moale să-mi aducă liniștea pentru care nopțile mele erau albe. Oh, Doamne ce minuni făuresc mâinile Tale! Atât de nevinovat și rece!... mai rece ca moartea și totuși cu un strop de viață care pulsa în fiecare braț. Se zbătea să rămână viu, iar în acel moment de agonie, eul meu egoist se bucura de atingerea cerească și primea speranța înapoi. Neinvitat pe obrazul meu, dar totuși întâmpinat cu drag de un suflet căruia îi lipsea atât de mult mângâierea. Îl puteam vedea cu ochii inimii și era așa cum mi l-am imaginat încă dinainte să fi sfârșit lângă geana mea. Poate că în ochii tăi el arată altfel, însă ai mei îl sărutau și primeau prin degetele sale mici, lumina schiturilor cerești. Primeam pastila timpului și mai presus de atât, lăsam dragostea să-mi încălzească iarăși inima, iar cântecul ei să-mi fie pansament pentru suflet. Avea să trăiască mereu pe obrazul meu, iar neființa lui se va transforma în ființă prin fiecare strigăt de iubire. Aveam atunci un „alb”și un „negru”de iubit și o întreagă cascadă de fulgi, fiecare diferit prin propria-i poveste. Fiecare aducând  speranță. Nu mai era nevoie de nici o gură de aer, cuvintele tale deveniseră o goană după vânt, așa că m-am ridicat. Inima mea e acum plecată după noi fluturi, zăpadă și o nouă bucățică de iubire…

          Astfel de ceasuri ne învață că cel mai mare păcat este să stingi soarele ființei. Fiecare are un loc în suflet, unde fuge, atunci când  frigul te cuprinde în miez de iarnă, când dorul stă sprijinit pe  țurțurii casei de prea mult timp… când gerul scârțâie-n ferestre în orele de taină și aruncă în noi alte mii de gânduri. Fiecare ființă își cântă partea la un instrument în simfonia vieții și fiecare își câștigă anotimpul. Omul are o singură viață și cu toate acestea, renaște prin fiecare fulg trimis de Cer. Poate că în zilele de  primăvară lumea pare aceeași: flori, culori, multe zâmbete și chiar și mai multe inimi. Însă numai în ceasurile reci de iarnă, când însăși natura se dezbracă de aparențe, rămânând la fel de pură ca neaua, descoperim că în creație nu există repetiții: doi fulgi la fel, doi copaci la fel, două gânduri și nici doi oameni la fel. Aceasta este ordinea universului, născută din contraste și acceptată de om cu sufletul și mintea sa. Este însăși Viața de ieri și de astăzi. Ninge cu suflete pe  lângă noi și cu speranță! Și nu aș vrea să se topească niciodată, ci albul lor imaculat să mă cuprindă și să-mi îmbrățișeze privirea cu liniște și pace. Fiecare își are fulgul său. Unul pentru ieri, altul pentru astăzi și restul pentru mâine…

 

 

         23. Despre asta e iarna mea

 

            Am să vă spun povestea unei zile de iarnă. O zi oarecare, dar o zi în care fulgii nu dansau în văzduh, nici copiii nu erau îmbujoraţi de la atâta joacă şi peisajul nu îţi tăia răsuflarea. Singurul lucru care îţi tăia răsuflarea pe strada 1 Decembrie era mirosul de peşte stricat de la prăvălia din colţ, pare-se că proprietarii au avut o vacanţă lungă departe de magazin.

            Toată lumea se dezmorţea după sărbători şi se apuca de treabă, oraşul mişuna de lume, iar ici-colo se mai găsea câte un petrecăreţ târziu ce încă se mai bucura de o vacanţă prelungită. Ei erau uşor de distins pentru că erau singurii care râdeau cu poftă şi nu-i deranja nimic. Călcau prin fleşcăraia de pe stradă ca şi când nu era acolo şi puţin le păsa de privirile invidioase ale celor care trebuiau să meargă la muncă. Râdeau, se îmbrânceau, cădeau şi se ridicau. Fularele lor împletite rămâneau în urmă pe zăpada murdară şi apoi erau smucite în grabă de unul din gaşcă şi hohotele se ridicau şi mai puternic. O împletitură era şi tabloul unei zile de iarnă din ianuarie. Doi ochi pe faţă, unul pe dos. Doi bărbaţi grăbiţi la muncă, unul fără griji cântând. Dulce Bucureşti!

            Îmi afundasem adânc mâinile în buzunarele gecii şi cu rucsacul în spinare îmi croiam drum printre lumea aceea pestriţă. Eram și eu „un petrecăreţ târziu”, pentru că aveam o vacanţă mai lungă, nu pentru că ieşeam cântând din baruri. De fapt, abia părăsisem un magazin de vechituri. Am cumpărat un set de ceşti de cafea şi am pornit către Nana.

            Nana era bona mea de când aveam 4 ani. Am mai avut bone până atunci, dar Nana a rămas parte din familie. Eu m-am ataşat foarte repede de ea şi la fel si părinţii mei. O lungă perioadă de timp a fost pentru mine Doamna cu Lingura. Un nume dat de un copilaş rârâit unei bătrâne care, atunci când îl certa, avea grijă să nu-i lipsească lingură cea mare de lemn din mână, vrând parcă să pară mai fioroasă. Dar Nana nu era fioroasă. Mereu mă gândesc la ea ca la bunica mea şi în fiecare vacanţă de iarnă în care vin la Bucureşti o vizitez acasă la Lăcrămioara, singura ei fată, care a luat-o în grijă pe Nana de când nu mai poate să meargă.

            I-am luat Nanei nişte ceşti cu fulgi de zăpadă de la vechituri, pentru că ştiam cât de mult îi plăceau lucrurile vechi. Acum totul era la preţ redus, mai ales că obiectele de sezon, cu fulgi, oameni de zăpadă, brăduţi, nu se mai căutau. Dar ştiam că Nanei o să-i placă. O şi auzeam dregându-şi glasul ei de bătrânică şi spunând: „Ehem! Numai pe căni mai vedem zăpadă iarna asta. Niciodată n-a fost aşa de cald. Unde-s gerurile de altădată? Să simţi că-i iarnă, nu păcăleală! Nu mi-a plăcut deloc iarna asta.”

            De fapt, pentru Nana  fiecare iarnă era cum n-a mai fost niciodată şi mereu spunea aceleaşi lucruri: e prea cald, e prea frig. Era mereu nemulţumită şi toată lumea râdea când o auzea, iar Nana ştia şi continua să o spună. Îi plăcea să ne vadă zâmbind. Adevărul era altul. Îi placea anotimpul acesta, dar nu în Bucureşti. Tânjea după căsuţa ei din Asău, de pe valea Trotuşului. Acolo nu era nici prea cald şi nici prea frig pentru ea. „Se învăţaseră oasele cu vremea”, spunea ea.

            Îmi continuam drumul către Nana şi era o altă faţă a iernii. Era perioada în care nu mai celebrăm nimic, ci ne grăbim să scăpăm de orice decoraţiune, că poate aşa vine şi soarele mai repede. Bunătatea din ajunul sărbătorilor s-a împrăştiat şi revenim la frunţile încreţite, grijile de zi cu zi. Mie îmi plăcea oricum. E mai multă sinceritate în această perioadă, decât în cea în care încercăm să părem altceva. Un moment special pentru a ne face cadouri? De ce ai avea nevoie de un moment special, ca să faci un cadou? De ce ne tot prefacem? Cadoul meu pentru Nana vine abia în ianuarie. Ei, şi ce? Chiar ea m-a învăţat că persoana face cadoul special, nu momentul.

            Ferindu-mă de o baltă şi sărind în alta, primind bineţe de la şoferii grăbiţi ce-mi spuneau să îmi mişc o parte a corpului mai repede, am ajuns în sfârşit la Nana. Lăcrămioara e prima care mă salută şi Şnuffi vine în întâmpinare imediat. Se gudură pe lângă mine, dă din coadă si latră cerându-mi câtă dragoste pot să-i ofer. Lăcrămioara mă conduce cu întrebări despre ce mai fac părinţii mei, cum merge cu şcoala, ce mănânc de cresc aşa de mare, şi altele, şi altele, până la camera Nanei. Se scuză că trebuie să plece puţin, dar are o prăjitură la cuptor, pe care am simţit-o de cum s-a deschis uşa. Prăjitură cu scorţisoară. De fiecare dată când vin în vizită îmi pregăteşte prăjitura aceasta, ştiind că îmi place atât de mult.

            Bat la uşă şi Nana răspunde cu „Intră, băieţâcă.” pentru că ştia că aveam să vin. Merg să o îmbrăţişez şi mă aşez pe pat lângă ea, începând să trăncănim amândouă ca două bunicuţe fericite, că au prins încă un an şi s-au revăzut. Scot din rucsac setul de ceşti şi i-l dau Nanei, care răspunde, bineînţeles, cu: „Ehem! Numai pe căni mai vedem zăpadă iarna asta. Niciodată n-a fost aşa de cald. Unde-s gerurile de altădată? Să simţi că-i iarnă, nu păcăleală! Nu mi-a plăcut deloc iarna asta.” După cum am anticipat. Mă pupă încă o dată şi îmi mulţumeşte pentru atenţie, nu înainte de a mă „certa” pentru că „iar dau banii pe prostii de babe, în loc să-mi iau şi eu o ciocolată”.

            - Să mai pui şi tu nişte carne pe oasele astea. Lasă că a avut Nana grijă să pună deoparte o ciocolată pentru Deliuţa. Ori o ceartă cu lingura, dacă nu vrei. Hahaha!

            Draga de Nana. Cum avea ea grijă de toate şi cum ne iubea pe toţi. Mereu eram prea slabă pentru ea şi mereu luam masa împreună când o vizitam, parcă să se asigure că mănânc şi nu mă „schimosesc ca fetili alea care ţin diete”. Cum să n-o iubeşti? Am înfulecat pe nerăsuflate două porţii din prăjitura Lăcrămioarei în timp ce gura Nanei nu se mai oprea din povestit, iar când terminam de mestecat, începeam şi eu. Niciodată nu mă plictisesc în compania lor. Dar, ca în fiecare an, momentul în care trebuia să plec era cel mai greu. Am fi stat la vorbă zile, dacă era posibil. Ne luăm la revedere cu promisiunea şi speranţa să ne găsim la fel de sănătoase şi la anul. Nana îmi face din mână de la geam, iar eu îi trimit pupici până când mă depărtez şi nu o mai pot vedea.

            Aşadar, despre ce e iarna? Încă mai credem că e despre cadouri scumpe, vacanţe la munte şi companie selectă? Iarna mea e despre o felie, poate mai multe, de prăjitură cu scorţişoară, despre discuţiile lungi cu Nana, despre Şnuffi care mă iubeşte la fel de mult în fiecare an, despre o lume pe care nu o vede toată lumea şi nici nu o poate avea. 

            Despre asta e iarna mea.

 

        24. Cai albi

 

          De-apuci pe drumeagul ce urmează apa înspre fosta baie de grafit, în dreapta zăreşti cu grozavă mirare înălţându-se cuminţi spre boltă tremurânde fuioare-albii. Dau semn că-s focuri în bordeie cât să-mblânzească nu doar casa, ci şi răceala-nţepătoare a iernii din preajmă.

          Ici-colo poţi zări, anevoios târând vreo uscătură, câte-un bătrân adus de şale în straie negre ori vreun copil netemător de ger, scăpat la neaua aşternută.

          Îţi pare că-i la capăt de suflare cătunul de rudari pitit sub munte, alături de mina sărăcită în care-au trudit cu-atâta râvnă şi moşii, şi strămoşii lor, nedezlipiţi de tuciuriul vintre… La adăpost, mulţumesc sfios Cerului pentru anii trecuţi în tihna leagănului străbun.

          Însă oamenii aceştia îşi poartă de-a lungul vremii o cruce grea, primind an de an dinspre munte duium de ninsoare, siliţi sub un morman de nea-ngheţată s-aştepte până hăt, când ghiocelul poate să dea veste că Dochia sărmana în Mărţişor se pierde.

          Ca să trăiască luni în chinga de zăpadă e greu, dar tot ponosul i-a-nţelepţit şi vrednici, din toamnă timpurie, gătesc, pun la uscată propeală fructe posmogite, felii de crumpene sfarogite, turte de mălai, să fie demâncare în temniţa rece-a ninsorii…

          Mişcând agale pasul, dedaţi răbdării, închipuie miez pentru foc. Agonisesc uscături, crengi chitite şi-amestec de pământ cu ierburi putrezite. Cu ele vor amorţi bordeiul săpat adânc în pântecele bunului pământ. Învăluit în ţol, la mare ascunziş, este pitit şi-un drob de sare. E bun oricând, dar mai ales atunci când e-un pospai de hrană…

 

*

          În vara din urmă se nimerise prin locurile rudarilor un drumeţ rătăcitor, ieşit ca din poveste. Lăsat dinspre Ardeal, trecuse harnic Parângul cu sete de-a cunoaşte noi ţinuturi. Ducea cu sine o traistă înflorată, din care tot scotea o plată pentru hrană.

          Căzut la ei de Sf. Ilie, se bucurase tare în poieniţa din cătunul rudarilor, ce făcuseră în juru-i roată.

Primii aflaseră chemare dinspre venetic puradeii, mai mici, mai mari. Îl priveau cu zvâc de mirare şi veselie, căci poveştile sale veneau rostite a glumă şi cunoaştere. Şi fiecare se-ncheia cu câte alea: mingiuţe în hârtie colorată zburdând pe fire de gumilastic, nuci, bomboane şi-alviţe învelite în poleială roşie ori albastră, fluiere-asurzitoare din oase mărunţele, chipiuri din cartoane lucioase cu pene-mpodobite, crăcane potrivite de tras la ţintă ori după un vrabete... minuni ademenitoare! Un ascultat de poveşti costa ceva de-mbucat şi-un loc de mas ferit de noaptea rece.

          Apoi, ispita le chemase pe babe la el. Aflate în plictis de ani şi gârbovire, râdeau cu gura ştirbă de znoavele fecioraşului glumeţ. Erau chiar fericite. Uitau de orice rău. Şi îl strigau „nepoate” când rupeau un turtoi, să-i facă parte dreaptă.

          Vara şi toamna trecuseră, locul acoperindu-se de-o tihnă fumurie, tristă. Oamenii, ştiau ei de ce, se-ntunecau mai tare decât erau-nainte de la zgura ce le înnegrise pielea, săpând amar de vreme în pântecele băii.

          Acum, „cel nou” făcea mai multe. Doar în amurguri veselea copiii, iar ziua robotea pe ici, pe colo la vreun bordei, chemat ca sprijin de cineva aflat în nevoie. Alteori însoţea la cules de fructe şi crengi bărbaţii tăcuţi, zoriţi, mânaţi de-o grijă mare. Mut ca şi ei, nu-ndrăznea să-ntrebe ce şi cum...

          Dar într-o zi află ce aşteptau rudarii în plină iarnă şi de ce agoniseau atâtea de pus la straşnic adăpost. Îl dumirise-un puradel care-i tot stătea în preajmă Erau înfriguraţi c-avea să vină iar năprasna de omăt din 13 Făurar!

          Rudarii nici nu ştiau vreun an în care asta să le fi lipsit, ferit-a! Şi-n preajma zilei, dacă ei visau că tăvălugul a uitat să-i calce, îşi făceau cruci repezite de teamă că, dimpotrivă, sfârşitul Ăl Mare-i încolţeşte…

          De când poposise la rudari, tânărul îi uimise cu uşurinţă în a ciopli cot la cot cu ei lemnul. Scobea albii, linguri, fuse ori lega la târnuri. Lucra cu spor, nedorind nimic decât să mănânce alături de ei.

          Acum, de când ziua se micşorase lăsând loc devreme întunericului, în timp ce le povestea ălor mici năzdrăvăniile ştiute, meşterea într-una la o şuierică. Părea că n-avea s-o termine curând, aşa de îndatorat se-arăta înfăţişării acesteia. Întrebat de vreun îndrăzneţ care-i zăbava, zicea că fi-va  până la urmă o minune. Atât.

 

*

          Ninsese şi-acum duium peste bordeie, ca-ntotdeauna. Poclada aşternută scânteia, făcând din Cer noaptea o boltă de poveste cu ce a fost… Fumurile adăposturilor tremurau sfielnic în aerul tare. Locul părea de basm, oprit într-un ceas al aşteptării…

          În ajunul zilei temute, ,,veneticul” nu-şi găsise deloc stare. Frământase tot timpul din nări şi bolmojise ceva prevestitor în timp ce termina din cuţit şuierica. Întrebat de puradelul aflat mereu alături, el răspicase că-n sat se va-ntâmpla ceva… Copilul dăduse sfătos din cap, ştia şi el de cazna anului trecut, când fuseseră aproape îngropaţi de zăpada prăvălită cu zgomot ca de sfârşit de lume.

          În zori, un vuiet crescu şi tot crescu, apropiindu-se cu învrăjbită iuţeală. Când simţise pocnindu-i urechile de larmă, tânărul ieşise-n drum, îşi dusese la gură şuierica şi se pusese pe fluierat. Şi ţiuise până când zărise năvala dalbă apropiindu-se în iureş din fruntea steiurilor.

          Degeaba copilul cu ai săi îi strigaseră să intre degrabă la adăpost, omul se făcuse zid în faţa zăpezii ce-nainta!

          Îndemnul rămas fără urmare, păţiţii anilor trecuţi se traseră la adăpost, făcând cruci ocrotitoare înspre tânărul ce-şi punea şuieratul împotriva tunetului rece. Mai apucaseră a vedea numai cum prima limbă de zăpadă îl înconjurase pe îndârjit, transformându-se pe clipă într-un cal alb. Neînfricatul îl şi încălecase pornind în iureş la vale, urmat de alţi zeci de armăsari, apăruţi ca prin farmec din fuioarele de nea.

          Caii cei albi prinseră în copite pământul, răscolind amarnic tot ce hlamida rece apărase până atunci. Dădeau omătul către poale prin darace, îl strângeau, rostogolind  un gros covor  în jos...

 

*

          În urmă, oamenii aflaţi de faţă la izbăvire jurau că fuseseră aievea cele văzute! Şi-au rămas încredinţaţi de asta, mai ales că de-atunci zăpada n-a mai năpăstuit niciodată cătunul în ziua lui 13 Făurar. Tânărul dispăruse, luând cu sine pe veci furtuna argintoasă în goana cailor...

 

 

[Ion Lazăr da Coza]

Felicit prozatorii!

Texte mari, consistente!

[Vasilisia Lazăr]

Proza 16 este eliminată din concurs deoarece a mai fost publicată pe un alt site.