Carte, Labirintul de cristal, de Gabriela Ana Balan

[Gabriela Ana Balan]

Copyright © 2014 Gabriela Ana Balan

Toate drepturile rezervate.

Copyright © 2014 Self Publishing

Traducere: Denisa Balan

Corectura versiunii în limba italiană: Alessandro Morosimotto (Italia)

Ilustrația copertei: Mirel Bucur

Ilustraţiile: Silvia Marchesini, Ion Vincent Danu, Denisa Balan, Mihaela Trofin, Alexandru Stuparu

Foto coperta 4: Alice Balan

Colaj: Adrian Grauenfels

Traduceri: Renate Müller, Oana Popa-Nimigean, Lorena Alexandra Ghercu, Gregorio Costa, Florin Predescu

Note: Daniel Marian, Oana Popa-Nimigean, Mălina Netcă, Flavia Crăstănuş, Mihai-Viorel Dragomir, Florin Predescu, Gheorghe Clapa

Tehnoredactor: Simona Bănică

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

BALAN, GABRIELA ANA

Labirintul de cristal / Gabriela Ana Balan. – Bucureşti : Self Publishing, 2014

Bibliogr.

ISBN 978-606-8601-64-9

????

Redactarea și corectura textului aparțin autorului. Platforma editorială Self Publishing nu își asumă răspunderea pentru punctul de vedere al autorului.

Self Publishing România este o platformă online dedicată publicării, tipăririi, promovării şi distribuţiei naţionale şi internaţionale a cărţilor autorilor români.

Orice autor care publică la Self Publishing îşi poate vedea cartea în librării în 30 de zile şi mai puţin.

Intră pe site şi publică-ţi cartea sau scrie-ne pe adresa

[e-mail]

www.self-publishing.ro

COMENZI PENTRU CITITORI,

LIBRĂRII, BIBLIOTECI, DEPOZITE DE CARTE

[e-mail]

tel. [phone]

Gabriela Ana Balan – Balsam pentru inimă şi gând

După volumul de debut “Împăratul de ceară (Singur, 2012), Gabriela Ana Balan semnează un al doilea intitulat “Labirintul de cristal”(Self Publishing, 2014).
În arborele genealogic al autoarei trebuie să fi fost un strămoş, Stuparu, care se va fi ocupat cu creşterea albinelor, numai aşa îmi pot explica mierea dintr-unele poeme ale sale.
Titlul volumului trebuie înţeles într-o anumită paradigmă. “Labyrinthus”, conform dicţionarului mitologic, era o “construcţie vastă, cu nenumărate galerii, înălţată de Daedalus în insula Creta, la porunca regelui Minos. A sl;ujit drept închisoare Minotaurului”. Acesta a fost ucis de Theseus care a izbutit să iasă din el călăuzit de firul Ariadnei, fiica regelui îndrăgostită de el. O altă accepţie a labirintului este aceea de “joc de inteligenţă şi abilitate”, un “joc secund”(Ion Barbu) care este poezia. Cristalul (conform DEX, Editura Arc Gunivas, Chişinău, 2017), “Este un corp solid, omogen, cu formă geometrică definită, mărginit de suprafeţe plane, care poate lua naştere când o substanţă lichidă sau gazoasă trece in stare solidă”. “Dicţionarul de simboluri” ( Editura Artemis, Bucureşti, 1994) vine cu alte precizări. În primul rând trebuie descifrat planul şi dificultatea parcursului său, de aici şi apropierea de mandala, cerc magic, “imagine-simbol, reprezentând sub forma unei diagrame geometrice cosmosul şi relaţiile care se stabilesc între material şi spiritual”(op. cit.). Nu trebuie neglijată intimitatea relaţiilor cu divinul. “Dusul şi întorsul din labirint ar fi simbolul morţii şi al reînvierii spirituale.(…) Labirintul duce de asemenea în interiorul sinelui, spre un fel de sanctuar interior şi ascuns, unde tronează ceea ce este mai tainic în fiinţa omenească”. Trecerea de la întunericul labirintului la lumină înseamnă “victoria spiritualului asupra materialului şi în acelaşi timp a veşnicului asupra efemerului, a inteligenţei asupra instinctului, a ştiinţei asupra violenţei oarbe”. Cristalul este, pe de altă parte, un “diamant insuficient de matur”. “Transparenţa sa” este “unul dintre cele mai frumoase exemple de unire a contrariilor, deşi material lasă să se vadă prin el, ca şi cum ar fi imaterial, existent numai în conştiinţă”. Plan intermediar între vizibil şi invizibil, cristalul “este simbolul divinaţiei, al înţelepciunilor şi al puterilor misterioase acordate omului”.
Cu această cheie fermecată intrăm în “Labirintul de cristal” al Gabrielei Ana Balan. Autoarea alternează “timpul trăirii” cu “timpul mărturisirii” (Eugen Simion) notând atât biografia interioară cât şi numele celor care i-au luminat existenţa. Poeta are o viaţă plină pe care o trăieşte intens, o memorie de invidiat, o intuiţie pshihologică ascuţită (feminină), o conduită morală verticală şi dovedeşte o lectură intensă şi întinsă din literatura română şi universală; are, fără îndoială, şi talent remarcat de către mentorii săi, de colegii ziarişti, de cititori de pe toate meridianele lumii, de traducători, de eseişti şi critici literari ca Daniel Maria, Mălina Netcă, Gheorghe Clapa. Unul dintre traducători îi este cel mai apropiat de inimă pentru că este vorba de propria fiică, trăitoare în Italia.
Printre cei ce luminează aducerile aminte evoluează pe ecranul memoriei Vasile Stuparu, tatăl poetei, Traian Suciu, Mircea Ivănescu, Vasile Avram, Vladimir Munteanu, Iustin Panţa…
Poate nu ar fi tocmai rău ca materialul acestui volum să fie despărţit în două: un volum de poezie şi altul de proză, dar autorul este suveran.
“Poezia îmi e cântec”; “Poezia îmi e pedeapsă” spune Gabriela Ana Balan. Poezia este “beteşug şi mesteşug”, spuneam şi eu într-un crez poetic.
Fiecare pagină a acestei cărţi respiră poezie. Afirmaţia noastră este susţinută şi de Florin Predescu, Mihai Viorel Dragomir, Flavia Crăstănuş şi Gheorghe Clapa.
Dintre traducători trebuie să remarcăm pe Denisa Balan în primul rând, dar şi pe Lorena Alexandra Ghercu, Florin Predescu, Oana Popa Nimigean, Adrian Grauenfels, Renate Müller, Gregorio Costa.
Gabriela Ana Balan reuşeşte, prin fluidul versurilor sale, să creeze un liant între autor şi cititor, ca-n vasele comunicante, de la inimă la inimă. Ea scrie poezie pentru că cineva a uitat pe masă “într-o zi ploioasă” , o “pană fermecată”, “acuma scriu şi îmi aduc aminte/ Răsare soare din cuvinte”(“Alt cer”). Ea crede cu tărie în arta sa poetică, aşa cum Shakespeare credea în fantasmele sale: “nu mă tem că se sfârşeşte lumea/ atâta timp cât Dumnezeu/ sălăşluieşte în versul meu/ nu-mi sap tunele nu fac provizii/ poezia îmi dă aripi/aşez cuvintele în formă de petale/ le iau în cioc ca pe o floare zbor/ deasupra tuturor/ şi dacă e nevoie inventez alt cer/ şi nu mai mor” (p 27). ”Non omnis moriar”, spunea şi Horaţiu într-una din odele sale.
Dragostea este cel mai frumos dar al vieţii. Dialogurile dintre îndrăgostiţi amintesc de “Replicile” eminesciene: “Tu eşti icebergul topit/ Eu lacrima care îngheaţă”, “Eu ochii,/ tu lacrima”, “El mută munţi/ Ea cară apă în deşert/ Ea face ordine în curcubeu/ El împrăştie furtună/ Ei şi când vin din veacuri separate/ Parcă se ţin de mână/ Se ascund de moarte împreună” 9p. 41). “Ce-i amorul?” se întreba genial Eminescu, arheul spiritualităţii româneşti. “Iubirea, o filă de carte/ ruptă din moarte”(p. 55) răspunde, peste mai bine de un veac, Gabriela Ana Balan. În poezia sa, îndrăgostiţii sunt “Două flori de colţ pe o stâncă/ Poate uităm să murim” (p. 59). O declaraţie de dragoste romantică ne emoţionează şi ne înduioşează în acelaşi timp:
„Te iubesc până la cer
Înapoi mă rătăcesc
Te iubesc şi când tu nu
Mă iubeşti
Atât de mult încât la naşterea mea
Două inimi ţin în mână
te iubesc ce frumos sună
ecoul întors de pe lună”
Sentimentul religios este prezent în poeziile sale şi prin faptul că poeta creează o întreagă lume, este asemeni Celui care a creat cerul şi pământul, după chipul şi asemănarea sa.
Dintre stelele de primă mărime care luminează cerul poeziei şi inimii sale poeta menţionează pe EMINESCU, Stănescu, Labiş, Rilke şi Lorca („Pelerina pe umăr”).
Profesiunea sa de credinţă este mărturisită, cu smerenie, într-o rugă dintr-o carte de vise: „Doamne ajută-mi, pentru că voi munci, voi trudi cu puterea cuvântului scris pentru ca apa Moldovei să curgă limpede, copiii mei să mergă cu ulcica de lut la cişmea să bea apă curată, apă “sănătoasă de pucioasă” izvorâtă din inima pământului sfânt şi firul de iarbă să crească falnic până la soare!” (p. 90). Copiii să bea şi din apa vie ce susură din izvorul poeziei Gabrielei Ana Balan pentru că “Prin temple prin nori prin ochiul lui Dumnezeu/ Plouă şi ninge poezie din sufletul meu” (“Ars Poetica”). Poeta are conştiinţa sinelui poetic: “Dumnezeu mi-a lăsat poezia/ Singura poartă deschisă spre cer”.
Un spirit independent, o inteligenţă şi o luciditate superioare, o bună cunoaştere a limbajului poetic, lupta cu sine şi cu mediul înconjurător pentru a-şi vedea visul cu ochii, pentru realizarea uni ideal de care se apropie cu fiecare carte editată, un talent autentic, o inimă în care răsună toate vibraţiile acestei lumi, toate acestea sunt într-un “nume adunat pe o carte” – Gabriela Ana Balan.
“Labirintul de cristal” este un volum de versuri (şi de proză) dar şi un jurnal, şi memorii, şi document şi ficţiune, şi impresii şi ecouri, şi amintiri şi reportaj afectiv, şi note de călătorie, şi comentariu politic, şi legături sentimentale cu rude de sânge sau de spirit sau, în mai puţine cuvinte, cum spune poeta însăşi: “Vis speranţe datorii şi păcate/ Închide iubirea, o copertă de carte”.
Felicitări Gabriela Ana Balan şi să ne revedem în următoarea carte!
PETRUŞ ANDREI

http://self-publishing.ro/index.php?r=book%2Fview&id=210

 

gabriela ana balan

Tabloul liric al poetei devine exemplu de consecvenţă şi continuitate *

gheorghe clapa

Motto: “În iubire se simte mai mult decât e nevoie,

 se suferă mai mult decât se cugetă, se visează

mai mult decât se trăieşte”

Octavian Paler

     Astăzi creaţia prin cuvânt e tot mai mult o biografie a sinelui şi nu a persoa-nei. Biografia poetei nu poate fi decât aceea a atitudinii personalităţii sale, una a eului şi a sinelui deopotrivă. Componentele esenţiale ale poeticului, definitorii pentru poezia de azi, nu decurg deci dintr-un ego ci dintr-un alter ego. Nu existentul ci fiindul predomină şi astfel insăşi biografia devine, odată cu debutul său editorial, egală cu însăşi propria sa poezie. O biografie a eului şi sinelui se impune ca o altă lume, reală şi totuşi nu! Poetică prin cuvânt. Zidită din trăire, din vis, din gând şi din faptă, fidelă semnificaţiilor primordiale ale existentului şi fiindului. Conştiinţa celui menit să păstreze cuvântul nealterat de minciună, devine un alt element, fundamental al biografiei Gabrielei Ana Balan, al eului şi al sinelui.

      Creaţia lirică a poetei este acceptată ca substanţă spirituală, exprimată frust, în formule poetice native, necontrafăcute şi, intenţionat, nesubordonate tehnolo-giilor poetice în vigoare : “ Se răspâdeşte un zvon că nu ştiu ce popoare/ din nişte lumi viitoare vor să mă aleagă soare/ voi accepta şi pentru că voi scrie o carte/în care mă ascund de Doamna Moarte” (Taina din labirint”, poem bilingv, traducere în limba italiană de Lorena-Alexandra Ghercu).

    Energia gândului,visului, timpului, fanteziei sunt numai câteva dintre sin-tagmele fundamentale care in toate poemele dau naştere unor fluxuri lirice permanente ilustrate prin poeme congenerice cu motivul exprimat de acestea, întemeiază un univers şi o lume lirică şi originală care nu poate fi numită decât cu numele poetei :” Poezia îmi e pedeapsă/ Oul de cuc /Lăsat în cuibul meu/De un înger/ rătăcit de Dumnezeu”; “acum îţi voi cânta/ adormi/ în secunda următoare/ mă voi naşte/pe urmă cânţi tu/ şi eu adorm aşa/ până ne vom cunoaşte”(“Alt cer”,poem bilingv, traducere în limba italiană de Denisa Balan).

     Lirica doamnei Gabriela Ana Balan ia naştere din esenţă umană şi nu din conjunctură. Mărturisirea sa lirică rămâne oricând expresia spirituală fără de care nu putem exista şi avem întotdeauna motive:” Poezia îmi e cântec/ De ciudă că îngerul/ Şi-a lăsat oul de cuc/ În cuibul meu/ Zeiţa şi-a lăsat şi ea harpa”.

      Prin definiţie, dragostea şi iubirea fac trimitere la un anumit sentiment. Este vorba de ceea ce numim „afcţiune”. O afecţiune faţă de cineva ori de ceva. În toate dicţionarele existente se fac precizări  în sensul că dragostea sau iubirea ar fi acel sentiment de afecţiune pentru o persoană de sex opus. Se vorbeşte de legătură sexuală, de relaţii amoroase între asenenea persoane: „Poezia îmi e iubire/ Porţi deschise/ Prin care îmi intră îngerii /În vise/ De mirare/ Că zeul are/

Sabia mai ascuţită ca mine/ Poezia îmi e rană/ De dor de uitare de tine”. //” Pri -veşte soarele/  În secunda următoare/ Răsare clipa/ Eu am pierdut-o/Prinde-o tu

Să împărţim/ mirajul unei nopţi pe un colţ de stea/ eu ochi/ tu lacrima”(Alt cer).

     Copilul percepe universul înconjurător ca pe un spaţiu magic de basm. De aceea el nu are conştiinţa existenţei tragice pe care mulţi dintre noi o vom căpăta odată cu înaintarea în timp „Copilul plânge/ Îşi strânge lacrmile în pungi/ Ştie că vor rezista peste ani/ Sunt sărate/ Va avea ce să arate/ De câte ori nu reuşeşte/ Să plângă prin cuvinte” // „Cuvintele iau cina/   se vor ruga vor merge la culcare

În zori se vor trezi/ Şi vor începe lupta/ Pentru ELIBERARE”(Alt cer).

    Forţa poetică a creaţiei sale nu rezultă din sintagme care ar fi chemate să salveze lumea printr-o nouă şi miraculoasă împuternicire a cuvântului. Ea constă în însăşi puterea cuvântului, cutrenurător de adevărat, înrourat cu tristeţe şi melancolie: „Norocul ne surâde/ În aceeaşi clipă/ În veacuri separate/ Prima dată ţie/ Din aceeaşi stea/ Prima dată steaua mea/ Nu ştiu de care păcat/ să mă eliberez mai întâi/ Să îţi spun să pleci/ sau să rămâi?”//”Toate la timpul lor/ Eu m-am grăbit/ Am ales veacul greşit/ Am schimbat o clipă pe un an/ Acum secunda mea e o frunză în zbor/restul zilelor/ Îmi cântă la pian/Şi clapele îmi înfloresc de dor”// ”(Alt cer).

    Cuvântul „dor” este vechi în limba română.Înţelesul particular al „dorului” trebuie pus în legătură cu viaţa păstorească, cu despărţirea periodică a cioba-nului de cei dragi, rămaşi în sat. „Dorul” este una din cele mai fine cristalizări ale spiritului popular, constantă fundamentală a viziunii asupra lumii şi vieţii.

     Din cer, adică din plasma ideatică a iubirii, par a fi desprinse şi structurile poetice asumate de ceea ce ni se pare cel mai nimerit să numim cântec de dra-goste şi nu poemă erotică. Acest cântec de dor şi dragoste se aude pretutindeni în întreaga sa creaţie: „Te iubesc până la cer/ Înapoi mă rătăcesc/ Te iubesc şi când tu nu/ Mă iubeşti/ Atât de mult încât la naşterea mea/ Două inimi ţin în mână/ te iubesc ce frumos sună/ ecoul întors de pe lună”.// „El mută munţi/ Ea cară apa în deşert/ El face ordine în curcubeu/ Ea împrăştie furtună/ Ei şi când vin din veacuri separate/ Parcă se ţin de mână/Se ascund de moarte/  împreună”(Alt cer).

     Asistăm, prozodic, la o descindere a lirismului tradiţional deasupra şi spre interiorul faptelor cotidiene. Fluxul teluric şi fluxul cosmis nu se contra-zic.Suntem în faţa unei dezvoltări pe principiul concentrităţii eului şi sinelui liric, a unei evoluţii certe de la simplu la complex a acestora, la o adevărată expan-siune, telurică şi cosmică a nucleului poetic iniţial: “Clipele evadate/  Din ceasurile sparte/ Se înşiră după mine pe o sfoară/ o coadă de păun/ Cele de acum sunt mai uşoare/ Decât în vieţile anterioare/ Ninge din sângele meu/  Fulgi de poezie/ Dacă nu privesc înapoi/ Nu are cum să mă vadă/Timpul meu acoperit de zăpadă”(Alt cer).

     Adevărata imagine a iubitei nu este aceea a fiinţei pe care o avem alături , o îmbăţîşăm şi îi oferim dragostea noastră, ci aceea pe care am construit-o în timp îndelungat din trăiri afective,din secvenţe şi percepţii spontane, din dorinţe ne-împlinite. Ochii iradiază lumina fericirii când iubirea adevărată este împăr-tăşită. Din aceleaşi priviri pleacă săgeţile ucigătoare ale urii dacă dragostea este abandonată sau trădară : “Te iubesc – spune ea/Jur că nu mă voi schimba/ Te iubesc – spune el/ Jur că o să rămân la fel/ De ce minţiţi – spune oglinda/ Încă un secol veţi fi pedepsiţi” // „Cioburi de amintiri/ Preţioase/ Noaptea pleiade/ Ziua zeiţe secrete/ Foarte bine ascunse/ În vise, dacă nu iubim/ Cade cerul peste noi/ Cu ce monedă plătim/ ne dă Dumnezeu /restul înapoi”,(Alt cer).

     Prin extrapolare se cuvine să subliniem că nici tehnicile de limbaj  care ne demonstrază cumva că energiile umane pot deveni comensurabile nu sunt, în cazul acesta, al poeziei doamnei Gabriela Ana Balan, capabile să îi măsoare sufletul: „Un careu alb unul negru/ Viaţa mea, o tablă de şah/ Dumnezeu câştigă runda, alege fecioara/ Diavolul pierde, cu un cui ruginit/Scrijeleşte aripi pe cruce

Un semn, un joc mai cumplit/ Decât ruleta rusească/ Regina dansează, regele doarme liniştit/ Nebunul pare fericit calul visează/ Timpul meu se roagă în genunchi/ Nu acceptă remiză»(Alt cer).

     Deşi lejer rostit şi mai întotdeauna cu convingerea că simpla  rostire a cuvân-tului se poate încununa prin creaţie , versul său oricât ni s-ar părea, şi într-adevăr şi este, de exuberant, apelează consecvent la substanţa existentă în EU : « Dă-mi Doamne/ Puterea să respect/ Şi să îmi stăpânesc cuvântul/ Cu el îmi sap mormântul/ Strig iubirea/ Pun coroana/ Slăvesc părinţii/ Cântăresc arginţii/Cu el ridic palate peste timp/Plătesc intrarea în Olimp”(Alt cer).

     Lirica doamnei Gabriela Ana Balan, ca expresie a unui spirit care vieţuieşte deja de multă vreme în spaţii spirituale, altele decât ceea ce în esenţă suntem, se conservă , aproape imposibil de crezut, ca extrem de pură, în substanţa şi fiinţa sa. Nota feminină, de o căldură sufletească inegalabilă, nu se diminuează. Sub-stanţa versului său curge nestingherită , arde şi întreţine focul spiritual  care, deşi ne consumă, ne sublimează. Ard, mai ales lacrimile: tristeţea, bucuria şi mânia firească din ele , esenţa extrasă din acestea prin metamorfoza pe care, deocamdată, în poezia noastră contemporană, de la noi şi din diaspora, se pare că numai poeta o stăpâneşte.

     „Un bileţel pe norul rotund/ Un papirus pe norul încărcat de istorie/ Răvaşe pe norul de fum/ Pe primul scrie iluzie - nu eşti/ Următorul e înflorit – nu eşti de găsit

Pe ultimul se înşiră săruturi/ Şi tot aşa prin labirintul de cristal/ Mesajele pe nori apar, dispar/ Secolul îngălbeneşte sub hârtie de ziar/ Te plimbi copil desenând o minge în memorie/ Te odihneşti moşneag savurând golul victoriei/În poarta aducerilor aminte/ Eu caut  pe firul Ariadnei/ Ţesut din cuvinte/ Printre globulele tale îndrăgostite/ Sparte în cristale/ Iubirea, o filă de carte/ Ruptă din moarte”.(„Labirintul de cristal”, poem bilingv, traducere în limba engleză, Florin Predescu).

     Urmându-şi cu tenacitate traiectoriile pe care şi-a propus să graviteze încă de la debutul său editorial, Gabriela Ana Balan ţine să demonstreze şi o demon-strează prin eceste confesiuni, oricât de divers s-ar ivi spectrul tematicii lor, la o conştiinţă poetică. Creaţia sa, deşi se evidenţiază ca o operă la infinit deschisă, îşi află, iată, tocmai prin apelul la confesiune, posibilitatea de a se absolvi de un astfel de risc. „m-am născut sub mantia lui Eminescu/să învăţ a muri vreodată/ am nins cu Nichita Stănescu/ sub mieii care ning pe noi din ultima lui poezie/ în loc de zăpadă/ prin hăul din ciocul păsării de metal/muşcând din trupul poetului Labiş/ cu nume şi destin de căprioară/ arsă pe un rug de flori de lotus/ pe dâra de sânge în urma spinului de trandafir/  otrăvit, cu Rilke în pistil/ şi lângă sângele din trupul lui Ignaccio, / prietenul lui Lorca, sfâşiat de taur/ la ora cinci  după-amiaza” (Pelerina pe umăr).

     Lirica sa, atâta cât a fost editată, ca expresie a poeziei româneşti, e un semn de izbândă , asigură tonusul moral al spiritului poeziei noastre, tonusul moral şi ideatic al lumii: “Pasărea măiastră cu aripa rănită/ Învăţa să zboare pe un cer virtual/ Lacrima mea, patinuar pentru îngeri/ Îmi desenai pe ochi perechi/ De diamante şi rubine/ În visul meu albastru fără tine/În următoarea altă noapte adormi tu/ Visează-mă aproape/ Ploaia care bate în fereastră/ Un fluture cu aripă albastră/ Şi cred că voi mai sta un vis/ Poate nu mor de tot de dor/ Până înveţi să mă iubeşti/ În zori împărăteşti răsar din templul tău/  ochii mei sunt regine” (Albastru de vis).

     Poeta reuşeşte să evite imitarea servilă a realului, să-l descrie copiativ, îl remodelează , prin structura inconfundabilă, printr-o erupţie a energiei Sinelui ,

inegalabilă şi mai ales depăşind viziunile romantice totalizante. Ea nu cedează nici măcar sub impulsul revelaţiei pur estetice la tentaţia de a-şi retrăi propria-i

viaţă, viaţa conţinută în nuce de însăşi fiinţa sinelui său: “ …Mă vânezi cântând la pian/ O melodie veche, uitată/ Am scris-o demult, eram supărată/ În final ne iubim/ Două flori de colţ pe o stâncă/ Poate uităm să murim” (Flori de colţ).

     O asemenea energie interioară îi şi salvează de fapt lirica înălţând-o din sfera notaţiei în sfera confesiunii. Poezia sa, ca viaţă trăită sau retrăită, se înnobilează şi cu o pecete estetică unicat uneori.:” A scris Ivănescu în Sibiu orişicât/ De puţin contează enorm/ Elefanţii când dorm/ Acuma el doarme burgul îl veghează/

Elefanţii nu au somn/ Se adâncesc într-un ochi de pisică/ Îl visează poate cândva

Vor avea greutatea lui Mircea/ În fildeş »(Fildeş).

     Selecţia pe care o face asupra conglomeratului de senzaţii ce i se oferă percepţiei este, în mod incontestabil, semnificativă revelatoriei şi, în ciuda tuturor gesturilor de respingere care s-au manifestat, o expresie sintetică a unei concepţii artistice încă imbatabile, făurită în virtutea harului poetic natural şi al puterii acestuia de dăinuire. “...aşa te visez,/ tu zadarnic te aşezi în faţa unei ţinte/când o mână nevăzută o ridică la cer/ zadarnic săgeţile ajung tot mai departe/ spre zăpezile de mâine/ zadarnic eu, sarea acestui poem, îţi alunec în gând…”(Miercurea neagtă, colaj realizat cu scriitorul Vasile Avram – In memoriam).

     “Există o fiinţă minunată faţă de care vom rămâne întotdeauna  datori – mama” – Nicolai Alexeevich Ostrovsky.

     Dragostea de mamă – fiinţa care ne-a dăruit viaţă din viaţa ei – trebuie să fie şi ea o constantă, o sfântă şi permanentă datorie a întregii noastre vieţi. Conştiinţa, inima noastră, impun recunoştinţă, respect, dorinţa de a nu supăra nicicănd, ajutorul, când ea se află la nevoi, întoarcerea, măcar din când în când la casa din care am plecat pe drumurile vieţii, purtarea permanentă în sufletele şi gândurile noastre – atunci când viaţa ne duce departe de ea – a imaginii ei ca pe o icoană sfântă etc. Practic, manifestările dragostei de mamă nu pot fi (re)numerate: “Jur că peste ani cândva/ Eu voi fi lumina ta/ Şi îţi voi şterge lacrima/ Mă rog bunului Dumnezeu/ Să legene pe faţa mea/Lumina chipului tău

Şi tu priveşte mamă dimineaţa/  în oglindă ochii verzi/ ai tăi sau pe ai mei din de-părtări/îi vezi?/  lacrima de bucurie a ta/ de dor şi de durere a mea »(Jurământ pentru mama, poem bilingv, traducere în limba italiană Denisa Balan).

     Poezia sa refuză cu ostentaţie nu numai turnul de fildeş atât de drag cândva poeţilor, ci şi universul în care s-ar putea accede prin lentilele instalate într-un astfel de turn.Lirica sa e mai curănd o sumă a efortului pe care poetul nu-l poate face decât de unul singur pentru zidirea singurului turn care, prin cuvânt , ar putea totuşi să ajungă pân’ la cer : «Abia i se mai vede năsucul din fular/

Obrajii roşii, prichindel pierdut în munţi de nea/ A colindat şi pe la uşa mea/

Cu banii câştigaţi şi-a cumpărat vioară/ Copilul cântă la ferestre îngheţate/

Până la primăvară, oamenii buni îi ascultă poveştile…”(Altă poveste de iarnă, traducere în limba engleză Oana Popa-Nimigean).

     Pentru reluarea şi punerea in valoare a investiţiei spirituale umane, a îndrăznelii şi forţei unui astfel de turn, se angajează cu toată fiinţa sa poeta. Şi cu toate riscurile incalculabile, îşi propune să reia, cât mai onest şi simplu,demersul  zidirii prin cuvânt:” Motto: “Când râde Alice/ Cântă un înger în paradis”//”Alice aleargă fericită prin curte/ Cu mâimile ridicate spre soare/ La umbra blândeţii ochilor ei/ Curcubeul devine floare/ Istoria se repetă îngerii mi-au tot zâmbit

Zeii mi-au cântat la harpă/ Cred că din aceeaşi matcă ne-am rostogolit/Într-o poveste  cu final fericit/ Eu lacrima de durere ea lacrima mea de bucurie/ Dintr-un izvor fermecat, la infinit”(Alice, tradotto Denisa Balan).

     În noi există, întotdeauna, nu numai două ci trei lumi, aceea pe care o trăim şi ne determină, cea viitoare pe care, trudind, o scoatem mereu le lumină şi pe care am pute-o modela,  prin forţa raţiunii. O a treua, un fel de această şi de altă lume, ideală, artistică, a poetului deocamdată, dar care incă mai are şanse să devină posibilă şi acceptată şi realizabilă.”Va spune Valentino această poezie/

Aprins de dor în alt colţ de lume/ Lăsată de Dumnezeu într-o altă limbă/Eşarfă pe aripa de colibri a Turnului Babel/ Nouă ne va fi  punte între inimi/ Turnată în taină placată cu păsări măiestre/ Inorogii vor cânta zeii vor scrie cu firul Ariadnei/

Nunţile vor trece în alai de poveste  petale de fluturi/O să danseze cu Valentino printre săruturi”(Valentino , poem bilingv, traducere în limba italiană Denisa Balan).

     Confesiunile doamnei Gabriela Ana Balan cuprind în spiritul lor inclusiv o soluţie: a culturii universale, neîndoielnic, dar şi pe aceea a culturii şi dezvoltării plurivalenţelor ei naţionale şi etnice. În acest al treilea mileniu patrie ne poate fi cu adevărat numai planeta  noastră Albastră: la al cărui albastru suntem obligaţi spiritual să contribuim prin culorile sufletului nostru, generate de aceeaşi lumină universală. „într-o noapte te-am visat/ Erai altul/ Îmi traversai toate zidurile cetăţii

Şi nu mă găseai/ Sub înaltul/ Acoperiş al voluptăţii/De gheaţă ochii tăi erau cerul

Buzele tale îmi strigau să plec/ Lacrimile se făceau ocean” (Noapte)”.

     Lirica sa ne propune o atitudine vizionară.Şi chiar dacă expresia liricii sale e uneori surclasată de energiile vizionare ale gândirii poetice efectul spiritual al acesteia are cel puţin importanţa unor deschideri de drum în efortul nostru de sincronizare la culturile şi civilizaţiile universale.” Să nu vii la mine cu gânduri rele, cu vorbe goale/ Ştiu să mă apăr îmi pârjolesc holdele/ Îngrop comorile, otrăvesc fântânile/ Dacă vrei să mă cucereşti cu sabia în mână/ Te rătăceşti în pustiuri până/ Şi lebedele mele vor fi câini/ În glastre vei găsi urzici şi spini/ De mă săruţi curgi în cascade printre mâini/ Dacă vii aburind ca miezul de pâine Armura ta fosforescentă de iubire/ Ia formă de mătase la mine în baldachin/ (G.A.B.)/Nici în gând nu vin la tine/ Nu-s nebun să îmi pierd a minţii simţire/prefer o carte, paharul cu vin,/ oglinda prăfuită,sticla de venin/ pentru zmeul cel rău ascuns în fântână/ el are curaj,scumpa mea zână (A.G.)”(Adio, Ana!, colaj realizat împreună cu poetul Adrian Grauenfels, Israel).

     Poeta nu îşi concepe expansiunea sa poetică în universal în mod superficial, alimentată de locuri ocazionale, ci cu hotărârea de a i se dărui şi a-i redărui energiile unei conştiinte mult mai clar-văzătoare, dobândite în urma excursului prin universal. “ De m-ai lăsa o clipă în ochii tăi Prin care apa se întoarce în nori

Abur ca zeii din Olimp/ Eu m-aş întoarce zece ani în timp/ Fără şarpe fără păcat /

Floare din pomul lăudat/ sunt o cireaşă neagră coaptă/ şi înăuntru o zeiţă aşteaptă/

de m-ai lăsa o noapte în braţe/ ar curge apă din speranţe/ vei naviga în lumea mea de do ca un pirat ce atacă un vapor/ nu e vin în pahar, e lacrima mea/ străinule, cu ce drept bei din ea?/ Cât de mult te iubesc în vânt/ Învaţă-mă să te uit”(Abur).

     Însăşi fiinţa cea pământeană a poetei şi-a dobândit prin poezie o a doua viaţă, împletită cu întâia,ceea ce conferă creaţiei sale aspectul unui gest liric post modern , chiar dacă aflat încă destul de mult sub presiunea realismului. Poezia Gabrielei Ana Balan se înscrie mereu „într-o visare” sau într-o trăire şi, prin aceasta, reuşeşte să ne salveze de zădărnicie.:” Veşnic prizonier/ Furtunii urii tale/ Unde am ingropat atâta soare?/ Sub tunetele negre din privirea ta/ Plângând/

De ce am semănat atâta vânt?/ De astăzi/ Doar seminţe rare/  Iubire,/    iertare/ Visez / Dormind/  pe un pat de lăcrimioare”(Pat de lăcrimioare”).

     Definitoriu rămâne pulsul teluric şi cosmic,ecourile existenţiale şi fiinţale ale acestuia, raţional admise şi încorporate spiritual , se recunosc mult mai mult, constituie într-o măsură mult mai considerabilă substanţa poeticului. Demersului deliberat i se substituie cu mai multă forţă percepţia lirică a lumii: adevărul artistic: “Lacrimile rouă/ Săgeata privirii încrâncenate/  fâşii de curcubeu/După o noapte de galop nebun/ Prin rai/ În herghelii de fluturi străvezii/

Maci fără stăpân se sinucid în dorul/  mirosului de infern din iubire/ Magii fără baston transformă arborii în păpădie/ Pe câmpul dintre noapte şi zi/ Un cal cu copite de cristal/ Prin sângele meu vii/ Cu cât mai aproape cu atât mai departe

ca drumul meu înspre moarte”(Calul de cristal, poem bilingv, traducere în limba germană Renate Müller  - Germania).

     Clepsidra măsoară curgerea fiinţei poetei, energiile acesteia, greutatea lor sentimentală şi identitatea cuvenită. Miracolul liric pe care îl primim în suflet are ceva mai mult din bulgărul polenului, mult mai purificat. Se înscrie cu prioritate sub semnul trăirii pătimaşe a revelaţiei, ca supremă modalitate de a fi, îi asigură ieşirea din labirintul frământărilor , metamorfoza găndului şi sufletului: “Amore azi ne jucăm cu litere/ Scriem pe piese de domino/Le răvăşim prin cer/ Se vor rostogoli cuminţi/ Vor lua foc după dâra de fum/  Rănâne atârnat/  Numele meu/  o coadă de dragon/ Literele culese din scrum/Formează numele tău/

Priveşte pe cer câte cozi de dragon/  oamenii înţelepţi/ numără împreună cu noi”(Cozi de dragon).

     Iată o icoană de catapeteazmă care prin forţa ei telurică şi siderală, mar-chează însăşi intrarea în altarul poeziei Gabrielei Ana Balan. Altar configurat prin toată creaţia sa ca un pristol inegalabil al purităţii şi sincerităţii omeneşti şi sfinte:” El trece ca o înserare scutură petale/ Scutură aripile dispare pe ea o pătrunde o boareO doare pe urmă o pătrunde harpa lui Apollo/Pe urmă cine mai trece pe acolo o pătrunde dorul şi moare/ El sădeşte o floare vai ce grădină mare…”(El şi ea).

     A fascina înseamnă o conştientizare prin durere. Şi în lirica poetei are aproape un acelaşi sens, implicat însă prin cuvânt, în suflet. Suntem în faţa unui act moral şi estetic coordonat la o cu totul nouă raportare, la revendicarea susţinută a unui bun simţ care ar trebui să înnobileze arta: “îţi dăruiesc statui pe alei roşiatice/ o cană de vin pentru îngerii de pe umăr/ purtaţi de vânt prin frunzele gălbui/ pe coroana dintre viaţă şi moarte”(Eu, toamna…).

     Poeta işi marchează scena lirică cu o intransigenţă ieşită din comun, convinsă că numai prin lumina adevărului se poate ieşi din labirint. Lirica domniei sale e o linie de atac, direcţionată cu fermitate şi credinţă în confruntări soldate cu răni spirituale dar şi cu victorii:”Nu o lăsa să plece /Ea nu crede în a doua şansă/ Nu se va întoarce/ Ştie să zboare/ E un fluture cu aripi de cristal/Pentru ea nu există încă o floare/ Noaptea adoarme pe o lacrimă/ Dimineaţa dispare/ Rămâne o picătură de nectar/ Ia-o în braţe/ Azi eşti petală/ De piatră din apă curată/E ultimul ei avatar”(Fluturele de cristal, poem bilingv, traducere în limba italiană de scriitorul Gregorio Costa, Italia).

     Autoarea îşi înnobilează textul cu convingerea că liantul dintre cuvânt şi sensul lui nu poate fi decât credinţa, iubirea, suferinţa, lacrima, conştiinţa: „

…şi iarăşi m-am trezit/ la rădăcina unui vişin putred/ smuls de furtună/ cu siguranţă e miercuri/ ştiu pentru că iarba e gri/ tu iarăşi reuşeşti să pleci fără să vii

vraja aceasta nu voi reuşi/ să o tălmăcesc vreodată/ torn apă curată lacrima mea/

lăstarilor tineri/  de data aceasta vei pleca/ lăsând pădure în urma ta/ sau poate e vineri?/ nici nu va conta/ voi ştii când zâmbeşti/ oceanul/ se umple cu un pahar de apă”(Iarbă gri).

     Lirica domniei sale se constituie într-un discurs şi text omogen al semnifi-caţiilor lumii pe care o cunoaşte, a trăirii gândului şi a trăirii visului , a revelaţiei pe care numai situarea într-o astfel de ipostază o poate determina:”Dar dacă ţi-aş jura că am răspunsul corect/ La orice întrebare/ Ochii tăi îmblânziţi cu un baston de laur/  vor deveni o insulă plutitoare/ Şi noi vom putea să fugim de trecut/  cât e lumea de mare”(Îmblânzirea ochilor”).// “Departe în umbra visului tău oval/ Fluture pe o petală/ Eram o lacrimă de cristal/ Dulce amară/Adânc adânc în inima ta/ Cu viaţa care muşcă din moarte/ Erai vaporul ce mă naviga/ Departe departe…”(Lacrima de cristal)// ” Îmi aşez iubirile ca epoleţi/ Pe umbra umerilor tăi de pe pereţi/ Mai fericită ca oricând/  intru tiptil la tine în gând”(Limonada).

     Dorinţa omului de a iubi, de a fi iubit, nu se poate îndeplini dacă nu respectăm dictonul lui Seneca: “si vis amari, ama”(dacă vrei să fii iubit, iubeşte).

“…     Şi singura iubire a ta/  Sunt eu şi nu mă poţi visa/ Ne salutăm prin trenuri, în temple, în avion/  Purtăm iubirea ca medalion/  Pe suflet, coapse,  pleoapă – departe/ Pe cine ţii în braţe când mă strigi? Visez/  Că ochii mei, nu pe ai ei îi vezi Zbor spre iubirea de dincolo de moarte/  împrumută-mi o aripă, a mea e rănită/ îţi dau în schimb un ciob de megaclipă”(Medalion).// „te scuzi – ai luat caietul greşit e cel cu discursul de adio/ nu cel de bun-venit pe care mi l-ai pregătit/ eu mă ciupesc de obraz să văd dacă tu ai fost treaz/ în sfârşit, poţi pleca liniştit, nu sunt eu, ai greşit/ mătur cioburile pasului tău grăbit/ ştiu că mâine te întorci îndrăgostit”(Până la mine).

     Pentru George Bernard Shaw, dragostea este dorinţa de a da ceea ce este al tău altuia, şi de a simţi fericirea acestuia ca şi când ar fi a ta:” Nu crezi că ea te iubeşte?/ Caută floarea care înfloreşte/ După fiecare îmbrăţişare/ Şi vezi toţi arborii

Cât au rodit de tare…”(Pe lună).

     Planeta albastră a liricii sale îşi dezvoltă şi extinde viaţa poetică din asemenea baze şi structuri, opunându-se cu deosebire jalrealului sufletesc şi spiritual care ne ameninţă:”… privirea ta oricând spre mine este/ nu sunt goi agrafa mea sclipeşte în ochii tăi/ mâna ta se îndreaptă înspre mine ca un fulg/ şi iarăşi semeni cu altcineva, vechea poveste,/  nu pentru că te-am confundat/ ci fiindcă  ai dansat şi te-ai mişcat/  prin mintea mea nevinovat/ deodată am pictat un fir de vânt”(Portret din memorie)// “…Cauza iubirii încă nu s-a inventat/ dimineaţă voi bea ceaiul verde/ tu în altă parte cafeaua fierbinte/ pentru că aseară, obosit de vise/ pur şi simplu ai uitat ferestrele închise/ şi cred că am uitat să mor/  de dimineaţă m-am trezit de dor”(Seri banale).

     Parcurgăndu-i cu atenţie opera lirică, aflăm îndărjirea cu care se opune oricăriei alienări a fiinţei umane şi distrugerii ei, inclusiv alienării sensului primar al cuvântului:”Ai dreptate, amintirile/ Rezistă mai mult amestecate cu sare/

De aceea porţi în buzunar o solniţă mare/ are o singură limbă de ceas/ Indică doar secundele care ne-au mai rămas/ cifra unu urmată de atâtea zerouri/ câte cristale de sare vei mai pune în iubirile tale/ clepsidră aşezată invers, timpul meu/ alunecă pe timpul tău/  ne pune sare-n vise un înger rău”(Solniţa).

     Ideea apropierii de oameni, de bucuria şi suferinţa lor înseamnă să le oferi speranţă, singura care ramâne după ce ai pierdut totul” – Thales din Milet.

    “ Presară dulceaţă pe urmele pasului/ Dă cu un veac înapoi limbile ceasului/

Când simţi că reuşeşti/ Să nu te mai gândeşti la alte femei/ Înfinge steagul alb/

În inima ei”(Steagul alb)// “Port pe suflet un stigmat/ Ştanţat cu fierul roşu al iubirii/ O pată vânătă în formă de săgeată/ Din cenuşă/(Stigmatul iubirii)// .’ Te simt aproape când înfloresc copacii toamna/ Când mă salută oameni fără să mă cunoască/ mai e puţin până să ne întâlnim/ rege de  lumină”(Vreau să văd noaptea polară).//” Va veni  întâi corbul/ Îţi va da o panăDacă îţi lipsesc suflă şi mă cheamă/  Spiriduşii vor străbate munţi de nepăsare/ Înarmaţi cu felinare/ Vor străpunge tunel până în inima ta/ Să vadă dacă e primitoare/  o noapte lungă de dor… »(În lipsa mea).

     Lirica Gabrielei Ana Balan nu poate fi percepută, receptată prin punerea in teasc a cuvântului. Sensul pur al acestuia e respectat cu sfinţenie. Alchimia cuvântului, deşi aflată la modă, e refuzată subtil sau chiar respinsă.Profesiile de credinţă susţin aceeaşi convingere:” … Îţi propun să facem un pact/ Chiar dacă avem opinii diferite/ Poate reuşim în aplauze prelungite/ Fără un vot pro unul contra/ Din acelaşi vis să ne trezim/ Cu amintiri fericite »(Prizonier în labirintul de cristal, Referendum) // « Stimate, iubitule cititor/ Din motive lesne de neînţeles/

Poezia mea a fost cenzurată/ Am păstrat doar titlul/ Când îl citeşti / Te rog să îţi fixezi la ceas/  Ora exactă/ Să fii punctual / La întâlnirea noastră/ Pe tărâmul celălalt/ Poţi veni cu ce ai la îndemână/ O luntre o batistă/ O scrisoare o floare un chibrit/  Din care să rezulte că m-ai visat/ Altminteri vei fi pedepsit »(Libertate în vise).

      Gabriela Ana Balan este prin ceea ce a scris un poet român şi la fel de bine un poet al lumii, prin felul cum a gândit şi gândeşte: „Noi de acasă ne rugăm să deie Dumnezeu şi ani mai buni/ Pentru copiii noştri mândri că sunt români”(Ani mai buni).//”Poezia îmi e dâra de sânge…/ Prin temple prin nori prin ochiul lui Dumnezeu/ Plouă şi ninge poezie din sufletul meu”(Ars poetica).//”La ultima strigare vii tu, cumperi tot/ Promiţi să faci prunci fericiţi În schimbul unui an cu noroc”(Ultima secundă din 2013)://” Ce rai bizar cu blugi şi zei/ În care pruncii nasc femei/ Bărbaţii fug de primul lor sărut/ Şi cel mai bine ar fi să nu mai mori

Dacă ai avut curaj şi te-ai născut »(Ce rai bizar).

    Conexiunea spirituală pe care o ilustrează poeta este una născută şi consolidată în timp, repotenţată prin lirica de această factură a domniei sale. Personalitatea poetei ne propune o aventură a spiritului, triumfătoare peste experientele terestre.”Ce veac ciudat e acesta/  În care m-ai lăsat…tu înconjori soare şi lună/ doar ca să fim mai multe veacuri/  “împreună »(Ce veac ciudat).// « 

 Strâng pumnul suflu înspre voi  mă doare/ Doamne de ce se împrăştie biserica ta mare ?/ Încercaţi să prindeţi fiecare o petală de floare »(Biserica din palmă) .//  «… când nu mai aveam la ce visa/ eu am muşcat şi din absenţa ta/ singură însetată pustie niciodată/ nu voi tolera să muşte nepăsarea din viaţa mea “(Eu şi…).

     Considerăm că lirica Gabrielei Ana Balan reprezintă, în sens etimologic chiar, „forma întreagă şi deplină a armoniei între eu şi lume, între eu şi cosmos…”(N. Iorga):”Astăzi îmi duc copilul de mână să înveţe istoria adevărată…/ Cerul plânge, istoria adevărată se scrie cu sânge şi scrum/ prin gheaţă şi fum.”(Gheaţă şi fum)//”Dumnezeu mi-a lăsat poezia singura poartă deschisă spre cer…/ Doamne ascultă-mi ruga când voi termina de scris ultimul cuvânt/ Să nu mai văd nici un copil plângând »(Ruga pentru copii)// « « … Mai devreme ai zâmbit acum/ Se aude un scâncet la răscruce’ Pruncul din mine plânge/ Pe un cearşaf alb şifonat din celălalt avatar »(La răscruce).

     La început a fost cuvântul. Cunoaşterea devine astfel perpetuarea unei regenetări umane, a unei noi geneze, spirituale.şi în acest sens se propulsează aproape toată lirrica sa. « Ele cuvintele mele rebele/ Vor fi supuse şi mlădioase’

Sub mângâierile mele le cer/ Să îmi recunoască un singur tron/ În cer » (Revpltă în templul civintelor)// « îmi ţin îngerul negru ferecat/ în aluatul de pâine îmi hrănesc iluzia/ zilei de mâine/ cu frica unui câine/ născut să fie/ prietenul eutanasiat”(Rai şi iad).//  “Nu mai fii trist/ Aşa vine moartea peste toate’ Vise speranţe datorii şi păcat

Închide iubirea, o copertă de carte »(Ni mai fii trist). « … sap tunel prin muntele de nea/ să trag cu ochiul poate voi vedea/ cui i se repartizează cheia de la trupul meu/

şi inima mea îi va părea primitoare ?/ va arde sub mângâierile tale/ sau eu le-am adus din alte avatare ? « (O.K.).

     Prin revelaţiile pe care poeta ni le poate procura, încununându-ne cu fericire, prin libertatea de gândire şi exprimare, putem păşi pe drumul viselor şi ne putem afla liniştea : « ne-am fi scris poezia cu pană de înger/ acum scriu cu vârf ascuţit/ însângerat de lance…/ în urma mea rămâne o dâră albă pe cer/ în zori sigur ninge”(Pe cer)// “Ce mai vrei de la lume Cezarule ?/ În veacul acesta/  Prea tare ai trişat cu zarurile »(Plăţile Cezarului)// « La urmă trece timorată şi fantoma ta/ În loc să se sperie copilul râde/ Arată cu degetul – uite,/ Fantoma aceea se plimbă singură,/ nu şi-a luat porcul cu ea ! »Prin ochi de copil) // Nu vreau să evadez vreau să visez/ Trei numere cu care să câştig la loterie/ Să îmi cumpăr un labirint / să te ţin prizonier/ În timpul meu pe vecie Să îmi păzeşti cuvântul Eu, fata de cristal jertfită de şamani/  port pe umeri pământul+Prizonier în labirintul de cristal).

     Poemele Gabrielei Ana Balan se rostesc cu o mare încredere în înţelepciunea umană şi în sensibilitatea acesteia. Poemele sale rămân o biografie a eului şi sinelui. În fiece poem e prezentă o conştiinţă şi o gândire poetică. Lirica sa se înscrie în spiritualitatea omenirii.( Cristale de gând, Ed Pim 2015)

    

(2014)

 

 

………………………………………………………………………………………

* Gabriela Ana Balan, “Labirintul de cristal”( Il labirinto di cristallo, Crystal labirinth, Das Kristall – Labirinth), Editura Self Publishing, Bucureşti, 2014.

Traducere: DENISA BALAN (Italia)

Corectura versiunii în limba italiană: Alessandro Morosinotto (Italia)

Ilustraţia copertei: Mirel Bucur

Ilustraţiile: Silvia Marchesini (Italia), Ion Vincent Danu (SUA), Denisa Balan, Mihaela Trofin, Alexandru Stuparu, Bogdan N. Mocanu

Foto coperta 4 : Alice Balan

Colaj: Adrian Grauenfels (Israel)

Traduceri: Renate Müller (Germania), Oana Popa-Nimigean,  Lorena Alexandra Ghercu (Italia),  Gregorio Costa (Italia),  Florin Predescu   (SUA) 

Note: Daniel Marian, Oana Popa-Nimigean, Mălina Netcă, Flavia Crâstănuş,  Mihai-Viorel Dragomir, Florin Predescu, Gheorghe Clapa

…………………………………………………………………………………………