XXVII. NĂLUCA ŞI DICTATORUL (Urmaşul lui Dracula)

[Ion Nălbitoru]

            Ca vântul şi ca gândul trecură anii...

            Venise o vreme când în ţară domnea liniştea. Ocupaţia bolşevică fusese abolită cu sacrificiul preşedintelui. În locul său, la conducerea satului, fusese ales un revoluţionar tânăr ce-şi demonstrase patriotismul în nenumărate rânduri. În sfârşit, ţara se îndrepta pe un făgaş nou. Dar iată că un spirit malefic nu i-a agreat  acţiunile şi dorea să pătrundă în el. Pentru aceasta trebuia ca individul să fie dominat de o obsesie nebună de mărire. Şeful statului dovedea un caracter puternic şi uneori o încăpăţânare nebunească de a nu se pleca în faţa dictatelor de la Moscova. Ba chiar era  un colaborator al celor din sistemul capitalist şi asta doar pentru binele poporului său. În acelaşi timp, era un soţ amabil şi supus partenerei sale. Această slăbiciune trebuia valorificată din plin de spiritul rătăcitor al lui Vlad.

            Într-una din zile, acest spirit ajunse la urechile primei doamne a ţării şi începu a-i şopti cuvinte amăgitoare:

            - Cine este cea mai deşteaptă şi elegantă doamnă din ţară?

            - Hei! - tresări femeia şi-şi roti privirea prin cabinet.

            - Nu te teme,  sunt un înger al recunoştinţei!

            - Poftim? Eu nu cred în îngeri! Bărbate, nu face glume proaste cu mine! Unde ascunsăşi difuzoarele? Parcă te ştiam plecat pe teren sau te-ai întors în cabinetul tău!?

            Fără să aştepte răspunsul, îi strigă secretarei:

            - Duduie, ţi-a venit şeful?

            - Nu, tovarăşa! - răspunse pe dată femeia, ivindu-se în prag.

            - Să mă anunţi când se întoarce! - ordonă ea scurt şi-şi afundă nasul în hârţoage. „Probabil de atâta muncă, mintea mi-a luat-o razna”! - îşi zise în sinea sa.

            A doua zi, pe la orele amiezii, auzi acelaşi glas duios ca o adiere de vânt prin părul său proaspăt coafat:

            - Dacă mă vei asculta, vei ajunge cea mai renumită doamnă de pe planetă, iar soţul tău cel mai de invidiat conducător din lume!

            - Aoleu! Am crezut c-am scăpat de halucinaţii!

            - Nu-s halucinaţii. Sunt un spirit care vă vrea binele şi prin intermediul căruia veţi întoarce lumea pe dos.

            - Şi ce trebuie să fac?

            - Să-ţi convingii soţul să aibă mai multă demnitate şi să creadă în capacităţile sale. Va fi ca un zeu! Să aibă mândrie şi să demonstreze întregii lumi că nimic nu-i poate sta în cale...

            - Crezi că-i posibil aşa ceva!? Capitaliştii nici nu vor să audă de reformele lui!

            - Îl voi ajuta eu! Pe ruşi i-a înfruntat criticându-le invazia în alt stat, în schimb i-a câştigat pe americani... De-acum înainte să se gândească doar la cultul său... Va intra în istorie ca un idol...

            În zilele care urmară, soţia nu se despărţea de primul om al ţării. Merseră în vizite pe ogoare, în fabrici şi uzine, pe şantiere şi mai tot timpul femeia îi şoptea câte ceva ca să le găsească nod în papură şi să bage spaima în muncitori şi în şefii acestora, căci, deh, doar el era cel mai priceput în toate.  

Escu se lăsă păcălit de acest joc diabolic, care încet-încet începu să-i placă. Nici măcar nu bănuia de complotul spiritului răufăcător al lui Vlad, care treptat-treptat se strecură în trupul său şi dintr-un patriot şi cetăţean de onoare îl transformă într-un dictator ce-şi asuprea poporul şi astfel întreaga sa operă era târâtă în mocirlă. Cu toate acestea, marile sale proiecte continuară să prindă viaţă.

În timpul dictaturii sale fură construite Canalul Dunăre-Marea Neagră, metroul din Bucureşti, baraje şi hidrocentrale, locuinţe pentru tineret, avu loc extinderea şi înfrumuseţarea oraşelor, crearea de mari întreprinderi, uzine, fabrici, rafinării, fu demarat un amplu program de captare al Siretului şi de descărcare a sa printr-un canal în Câmpia Bărăganului care deveni grânarul Europei. Apoi începură lucrările de reamenajare ale râului Dâmboviţa care traversa capitala, precum şi realizarea unui canal Dunăre-Bucureşti cu intenţia de a face din capitala ţării port la marele fluviu. Pentru modernizarea statului însă fu nevoit să facă mari datorii la băncile capitaliste. Şi iată că, deodată, se trezi la mâna acestora, plătind dobânzi fabuloase.

            - Nevastă, de data asta am dat-o-n bară! Cum mai scot poporul din necazul în care l-am băgat?

            - Întreabă-ţi cugetul, bărbate! Ai dorit mărire şi acum o ai! Doar eşti om politic, decide! Eu sunt om de ştiinţă şi nu am timp de treburile tale!

            - Stai liniştit, şefule, se auzi o voce din interiorul său!  Eşti pe mâini bune!

            - Atunci, dă-mi un sfat!

            - Poporul tău prea mănâncă mult! Are prea multă căldură şi prea multă mâncare! Ce-i cu atâtea libertăţi? Dacă mă asculţi, în câţiva ani vei fi cu datoriile la zero! Vei răsturna întregul sistem bancar mondial! Cu economiile ce le vei face, vei putea întemeia o bancă mondială care le va concura pe toate! Acţionează!

            Înflăcărat de această idee, Escu demară un amplu program de austeritate.

            - O vreme vă voi oferi apă şi fiere, iar mai târziu lapte şi miere! - triumfă dictatorul.

            Astfel că intră în istoria omenirii ca singurul dictator din lume care şi-a lăsat ţara fără nicio datorie, ba din contră, cu un buget frumuşel pe care-l jefuiră afaceriştii şi politicienii de după aşa-zisa revoluţie.  

Dar capitaliştii nu-l mai agreau şi împreună cu sistemul sovietic care se prăbuşi curând, îi puseră gând rău. Agenturi străine profitară de nemulţumirile maselor populare, le incitară la o aşa - zisă „revoluţie” ca să pună mâna pe putere şi pe averea ţării. Lipsit de tact şi îndemnat de năluca din el, în loc să se retragă în linişte şi să lase pe altul în locul său, sau măcar să dea drumul la libertăţi şi să dezvolte treptat economia de piaţă, el oferi poporului adunări populare. Masele populare lipsite de experienţa democraţiei, fiind uşor de manevrat, în cele din urmă se revoltară. Noii sosiţi la putere îi înscenară un proces în numele poporului român şi-l condamnară la moarte, împuşcându-l ca pe un câine.  

Astfel, după aproape un sfert de secol de domnie şi dezvoltare a ţării, românii îşi omorâră conducătorul, căzând într-un greu blestem, iar ţara fu jefuită şi sărăcită în următorul sfert de veac.  

Locurile de muncă dispărură, apărând în schimb şomajul, copiii străzii, muritorii de foame şi o anarhie generală provocată cu bunăştiinţă de oamenii puterii, cu scopul vădit de a-şi însuşi bunurile patriei.

Însă năluca lui Vlad tocmai de această stare de lucruri se bucura, căci lui îi priau instabilitatea şi anarhia. Voia o răsturnare spectaculoasă şi reinstaurarea dictatorului. Când văzu că nu-i de glumă cu „revoluţionarii” şi că nu-şi poate salva trupul în care fusese găzduit atâţia ani, îl părăsi. Hoinări o perioadă printre capii revoluţiei, îmbârligându-i şi înverşunându-i în disputa pentru ciolan. De la un timp, celelalte spirite şi duhuri rele porniră pe urmele sale. Fantomele, ielele şi în special îngerii întunericului îi rânjeau cu satisfacţie şi-l invitau în împărăţia lor de sub pământ. Văzând că    n-are scăpare în faţa ispititoarelor năluci ale demonilor, căută o altă fiinţă de refugiu.