XII.Castelul lui Dracula (Urmaşul lui Dracula)

[Ion Nălbitoru]

 

            Confruntarea vânătorilor cu vampirii se desfăşură până după miezul nopţii. În cele din urmă, văzând că nu mai este nicio mişcare, se grupară în curtea palatului. Pericolul încă nu trecuse şi erau încordaţi. Abia către dimineaţă răsuflară uşuraţi. Când se lumină de ziuă, căpitanul Sasu porunci să fie cercetată fiecare încăpere şi ungherele turnurilor, inclusiv podurile de sub acoperişuri, ca nu cumva să rămână vreo comoară ascunsă. Însă efortul le fu zadarnic, căci nu descoperiră nici urmă de galbeni. Într-o încăpere, special amenajată pentru cuplul princiar, găsiră pe o măsuţă de argint o casetă plină cu bijuterii cu care se împodobea prinţesa cu ocazia festivităţilor organizate la palat, la castel sau în oraşul de pe Dunăre la cel mai vestit bal al vampirilor din întreaga lume. Alături areu două coroane din aur dăruite de Contele Dracula tânărului cuplu. Rămaseră uimiţi de luxul în care îşi petreceau veacul prinţesa şi prinţul.

            - Asta da, comoară! - exclamă unul dintre oşteni.

            - Totul rămâne intact! Misiunea noastră nu s-a încheiat! - rosti ferm căpitanul Sasu.

            Voinicii părăsiră palatul şi coborâră în serpentine. Pe la orele prânzului, căpitanul Sasu îl găsi pe Arnăutu tolănit la umbra unui stejar bătrân cu coroana stufoasă. Acesta îi zâmbi binevoitor şi-l invită să se aşeze pe muşchiul moale. Sasu îi povesti cele văzute la palat. La rândul său, Arnăutu  îi relată pe scurt cum o săgetase pe prinţesa vampirilor, dar nu şi despre sărutul acesteia sau posibila existenţă a unui urmaş al lui Dracula. Nu dorea să-şi înspăimânteze tovarăşul de luptă şi să dea de bănuit că poate fi  un viitor vampir.

            - Astăzi ne odihnim în linişte şi pace! Trimite câţiva tineri ca să vâneze un cerb sau o căprioară şi doi călăreţi să caute un han prin apropiere şi să aducă vin ca să ne ospătăm pe săturate. Avem nevoie de forţe proaspete. În noaptea asta chefuim, ne ospătăm şi dormim, iar mâine dimineaţă ne spălăm trupurile în apele răului din apropiere ca să înlăturăm mirosul şi sângele de vampir de pe noi, apoi cu minţile  limpezi pornim spre castel. Cine ştie pe ce culme sălbatică de munte se află!?  Să nu uităm că de astă dată îl vom înfrunta pe însuşi Contele Dracula! Va fi greu de păcălit. Ursuz spunea că apare şi dispare dintr-un loc în altul cu iuţeala gândului. Zboară ca un vultur, trece prin ziduri şi se caţără pe stânci ca o nălucă. Poate lua formă de om, de lup sau de pasăre răpitoare. Alteori parcă-i o fantomă care se prelinge ca o umbră fioroasă a nopţii.

            - Brrr! - se cutremură căpitanul Sasu.

            - Nu-i cale de întoarcere. Am pornit pe acest drum, îl ducem până la capăt. În curând, va afla despre măcelul pe care l-am făcut la palat şi ne va căuta şi-n gaură de şarpe ca să-şi răzbune fiica şi ginerele. Să-l luăm dar’ prin surprindere. Trebuie să ajungem ziua la castel ca să răscolim toate cotloanele până dăm de coşciugul în care se odihneşte de obicei. Îi înfigem ţepuşa în inimă şi-i dăm foc! Din scrum nu mai reînvie!      

            A doua zi, pe la orele prânzului, se treziră cu minţile înceţoşate de licoarea vinului şi se aruncară în apele învolburate ale râului.  Învioraţi şi cu trupul curat, mâncară ce rămăsese din toiul nopţii şi savurară ultimele picături de vin. Îşi ridicară tabăra şi se pierdură în pădurea de brad pe cărări de munte printre izvoare, cascade, trunchiuri răsturnate de vânt şi furtună sau stânci rostogolite de pe ţancurile cele mai înalte. Urcară piscuri împădurite, străbătură goluri alpine unde privirea le rămase încântată de panorama ce se desfăşura până la orizonturile cele mai îndepărtate. Ocoliră prăpăstii ameţitoare, colţuri stâncoase, coborâră în văi adânci cu torente repezi şi cascade ce se revărsau de pe frunţile de piatră ale masivului ce strălucea în soare cu nuanţele sale cenuşii ca o cetate plină de mistere, cu secretele şi legendele sale de când este pământul. Şi iarăşi urcară pe coastele versanţilor, apoi coborâră în cheiuri străbătute doar de animalele sălbatice în goana după pradă sau scrutate cu privirea din înaltul cerului de păsări răpitoare. Alteori, întâlniră în cale câte un abrupt stâncos de netrecut şi făcură cale întoarsă căutând alte ieşiri din acest labirint. Aproape traversaseră masivul muntos când deodată zările se deschiseră şi pe un pisc îndepărtat zăriră turnurile castelului. Căpitanul Arnăutu trimise câţiva oşteni se cerceteze împrejurimile. În cele din urmă îşi înstalară tabăra lângă un pârâiaş. Teama de strigoi îi ţinu treji toată noaptea. Dacă din întâmplare vreun slujbaş al lui Dracula ar fi dat peste ei, ar fi alarmat întreg ţinutul. Şi atunci ce s-ar mai fi jucat vampiricele cu buzele şi gâturile lor, cu ce poftă s-ar fi înfruptat din sângele lor!  

A doua zi, înainte de ivirea zorilor, îşi ridicară tabăra şi porniră spre castel cu mare băgare de seamă ca să nu cadă în vreo capcană. Pe la orele prânzului, ajunseră sub zidurile impunătoarei construcţii ridicată cu decenii în urmă de un mare principe ca loc de refugiu în cazul năvălirii vrăjmaşilor. Câţiva tineri vânjoşi forţară poarta de stejar de sub arcada zidurilor ce înconjurau măreţul castel ca pe o cetate. Aceasta scârţâi asurzitor din ţâţâni şi se deschise. Oştenii pătrunseră călare în curtea năpădită de ierburi şi bălării. Descalecară atenţi la orice foşnet. La un semn al căpitanului Arnăutu, o parte dintre vânători cercetară curtea până în cele mai ascunse cotloane alături de căpitanul Sasu, iar altă parte îl urmară în încăperile clădirii. Căutară cu băgare de seamă de la subsol până în turnul cel mai înalt. Spre surprinderea şi dezamăgirea lor, nu descoperiră nimic interesant şi, mai ales, nici urmă de coşciuge cu cadavre umane. În schimb, găsiră camere cu mobilă din stejar sculptat şi multă argintărie, precum şi obiecte din aur. Clădirea castelului era imensă şi avea numeroase încăperi, aşa încât nici nu realizară când se făcu seară şi întunericul cuprinse regatul munţilor. Căpitanul Arnăutu ordonă retragerea  în curte. Primele aripi ale nopţii învăluiră întinderile cu mantia lor neagră. O parte dintre oşteni tăiară câţiva brazi din apropiere, îi transportară în curte împreună cu cetina şi aprinseră un foc mare care trebuia să ardă până dimineaţa. Se anunţa o noapte tensionată în care se vor confrunta cu cel mai aprig vampir din lume. Dinspre răsărit, de după crestele munţilor, îşi făcu  apariţia roata roşiatică a lunii cu lumina sa albă, rece şi plină de mistere peste întinderi. După câteva minute, pădurea începu să freamăte, păsările nopţii să ţipe înfiorător, vântul să poarte pe aripile sale şoapte sinistre, iar prin cotloanele întunecate ale castelului să fâlfâie aripi nevăzute. Chiar şi flăcările focului luau forme înspăimântătoare, iar scânteile pocneau în aer. Din când în când tăciuni aprinşi săreau din foc. La ferestrele castelului se aprinseră torţe, iar pe ziduri ardeau focuri de jur împrejur. Se pare că vampirii îşi pregăteau minuţios spectacolul. Deodată, din negură, pe lângă flăcările focurilor, ţâşni un vultur cu aripile larg desfăcute. Plană de câteva ori pe deasupra turnurilor sub ochii holbaţi ai oştenilor, iar la atingerea pământului se transformă în făptură umană învăluită într-o pelerină roşie. Era un bărbat vânjos între două vârste, destul de chipeş, cu faţa sobră şi doi ochi în care pâlpâiau două văpăi. Cu toţii încremeniră.

            - Nu ştiam că am musafiri în noaptea asta! - tună glasul său. Dacă aţi sosit cu gânduri bune, am să vă pregătesc un ospăţ pe cinste!

            Contele, căci el era, se plimba cu paloşul la şold, mândru şi plin de demnitate.

            - Dar se pare că altele sunt gândurile domniilor voastre!... Dacă eraţi o ceată de tâlhari lăsam vampiricele să se distreze pe seama voastră... Dar observ că sunteţi bravi oşteni de care vodă şi ţara au nevoie să biruie duşmanul ce-i calcă cu obrăznicie hotarele. Menirea voastră este acolo şi nu după comori blestemate cu care să-i îmbogăţiţi pe hapsânii din neamul boieresc.

Ca din senin, o pală de ceaţă se apropie de ei şi se transformă într-o doamnă în straie împărăteşti.

            - Vezi, draga mea, zâmbi contele, ei sunt urmaşii mei. Probabil au sosit ca  să-mi transmită salutul cuvenit din partea lui vodă! Sau vrăjmaşul este prea numeros şi aţi venit să-mi cereţi ajutorul...!?

            - Domnul meu, sunt cam speriaţi pentru aşa solie! - rosti cu voce aspră eleganta doamnă.

            - Ea este soţia mea, Contesa, stăpână a vampiricelor din întreaga lume… A, dar am uitat să mă prezint! Eu sunt Contele Dracula, marele stăpân al  tuturor vampirilor de pe acest pământ!

            - Am auzit şi de aceea am venit la tine! – îi răspunse căpitanul Arnăutu.

            - Sper să fie, precum grăieşti! - zâmbi contele privindu-l cu ochi de acvilă.

             Arnăutu îi înfruntă privirea, deşi simţi o puternică arsură în creier.

            - Ţi-am ghicit gândurile, căpitane! Ai venit să-mi distrugi trupul, dar din păcate pentru tine, mormântul meu nu-i aici. Îmi duc veşnicia purtându-l cu mine în tot locul. Coşciugul rămas gol se află în altă parte!... Eu nu v-am făcut niciun rău. Nu sug sângele poporului meu, ci din contră îl ocrotesc de vrăjmaşi!

            - Tu eşti cel care ai tras pe mulţi în ţeapă! Acum ţi-a venit rândul să dai socoteală! - răcni Arnăutu, făcând în acelaşi timp un semn subtil căpitanului Sasu.

            - Ai înţeles greşit istoria, căpitane! Eu am pedepsit aspru pe cei care au năvălit peste poporul meu şi pe trădători ca tine! Eşti un voinic viteaz, aşa că întoarce-te la naţia pe care o reprezinţi şi serveşte-o cu credinţă! Leapădă-te de boierimea ticăloasă şi serveşte-ţi voievodul aşa cum se cuvine. Este păcat să te ucid, căci ţara are nevoie de braţul tău vânjos şi de aceşti bravi oşteni care te înconjoară cu credinţă! Nu te mai încrede în ticăloşia bogătaşilor ce sug sângele poporului. Când vei cunoaşte prea multe secrete, se vor lepăda de tine şi te vor vinde ca pe o găină la târg!

            În tot acest timp, Contele se plimba prin faţa lor ca un prinţ neînfricat. La un al doilea semn discret al lui Arnăutu, căpitanul Sasu  aruncă o suliţă spre Contesă. Aceasta îi străpunse pieptul prin inimă şi ieşi în spate pe sub omoplatul stâng. În acelaşi moment, Arnăutu însuşi se năpusti cu o altă suliţă spre pieptul Contelui, dar spre uimirea sa trecu cu arma ca printr-o umbră. Contesa ţipă de durere şi cu ultimele puteri întinse braţele şi cu unghiile îşi cuprinse adversarul de gât pe care-l străpunse. Sângele ţâşni şuvoi, iar ghearele îi sfârtecară trupul în bucăţi. În cele din urmă, vampirica se prăbuşi la pământ şi se topi sub ochii bulbucaţi ai oştenilor, iar în locul ei iarba rămase pârjolită ca de jarul unui foc. Arnăutu însă nu observă scena, fiind surprins de ceea ce i se întâmplase. Pe metereze reapăru Contele poruncind mânios:

            - Ucideţi-i până la ultimul!

            Vampiri şi vampirice se aruncară asupra oştenilor şi-i sfâşiară fără milă. Căpitanul Arnăutu îşi dădu seama că oamenii săi intraseră în panică. Aruncă o altă suliţă în direcţia lui Dracula, dar acesta o prinse în palmă cu un zâmbet dispreţuitor. Cu o ultimă încercare Arnăutu îşi scoase arcul şi trase săgeată după săgeată spre pieptul contelui. Pe dată zidul se umplu de conţi, iar căpitanul derutat nu mai ştia care-i cel adevărat. Săgeţile zburau la întâmplare spre acele fantome şi se pierdeau în gol dincolo de metereze în pădurea de brad. Contele se transformă într-un vultur uriaş. Îl prinse pe Arnăutu în ghearele-i puternice şi se ridică cu el până deasupra celui mai înalt turn al castelului de unde îi dădu drumul în prăpastie. Câteva clipe mai târziu, în strălucirea lunii, un corp inert cădea din stâncă-n stâncă, iar până jos nu mai rămase nimic, doar urme de sânge ce pătau cenuşiul pietrei şi bucăţi de carne şi oase. 

 

 

 

 

 

 

[Sofia Sincă]

Nu-i de joacă să lupți chiar cu Contele Dracula... Intervine suprinderea momentului.

Multă fantezie și dăruire.

Alături areu două coroane - erau

Am citit cu plăcere.

Sofy

La mulți ani domnule, Ion Nălbitoru!

[Corina Militaru]

Am citit cu plăcere și aici! Aștept...

Cu prietenie,