Viaţa la confort redus

 

                                                                                        Motto:

                                                                                        A murit poetul în oraş

                                                                                        – Oraş trist ca şi poetul –

                                                                                        L-a strivit destinul, ca un laş,

                                                                                        Şi poezia moare-ncet, cu-ncetul

                                                                                        Semnează, confraţii.

                                                                                        (Anunţ din ziarul local – Rubrica DECESE.)

                                                      

 

          Ura oraşul.

          Vântul trăgea subţire printre dinţii amurgului de toamnă udă, făcându-l să-şi apese pumnii după căldură şi niscai mărunţiş în buzunarele unui balonzaid uşor uzat, bârfit discret cu naftalină, scos recent dintr-un sac din celofan, înghesuit sub pat. Ar fi vrut să bea un ceai fierbinte, căci pentru ţigări şi cafea, de o bună bucată de vreme, nu prea mai avea bani…

          Ura oraşul.

          Ademenit cu funcţii în capitala judeţului, acum tânjea după anii de „reeducare” din sătucul patriarhal, uitat de lume…

          Ura oraşul.

          Nu a fost mereu aşa. Deşi nu se poate spune că era un citadin prin excelenţă, s-a bucurat când, aflat în topul licenţiaţilor din promoţia sa, înaintea peceriştilor, adică a celor cu pile, cunoştinţe şi relaţii, fusese repartizat la un liceu de frunte din oraşul Junimii. Continuându-şi, chiar şi după ce „intrase în pâine”, viaţa vag boemă de student, frecventa, nu tocmai cu asiduitate, cenaclurile literare. Când, arar, citea din creaţiile sale, nu primea aplauze la scenă deschisă. Ici-colo câteva lipăituri de complezenţă. Era conştient că poezia lui nu entuziasmează, însă nici nu trece neobservată. De asemenea, ştia că, dacă ar vrea „să-i crească umbra”, trebuia să intre într-una dintre multele găşti literare, unde, uneori pe nedrept, să-şi laude, în stânga şi în dreapta, confraţii, să susţină opinii contrare propriilor păreri – compromis mult prea trist pentru el – şi astfel i s-ar fi întors serviciul. Mai ştia că, dacă pupa consistent bazoanele posterioare ale vreunui redactor de revistă, avea şanse mari să i se ceară un set de poezii înspre publicare. De multe ori, înclina să facă această concesie, anesteziindu-se cu gândul că va confirma, în timp, faptul că debutul său într-o revistă de o aşa ţinută nu a fost conjunctural. Alteori, îşi zicea că întâi va construi cartea, apoi va împrăştia pe la revistele din ţară, poezii. Placheta, în format de buzunar, după ani de tergiversări din partea editurilor, a apărut proaspătă ca un surâs de primăvară. O primăvară parcă întârziată, parcă nedefinită. Au scris despre debutul său doi reputaţi critici, în două hebdomadare din Capitală. Foştii lui concitadini, deşi le-a trimis volumul cu dedicaţii deferent-colegiale, nu au reacţionat în niciun fel. Numele lui era, neoficial, trecut la index. Şi ei ştiau asta. Îndrăznise, într-un consiliu profesoral, să remarce că un licean, cel puţin unul cazat în căminul-internat, munceşte nouă ore pe zi – şase ore de curs, dimineaţa, plus trei ore de meditaţie, după-amiaza – fapt ce contravine Constituţiei statului comunist. „În concluzie, tovarăşi, încheie secretarul de partid acea adunare, propun să îl detaşăm pe tovarăşul profesor în comuna dumnealui, să înveţe de la ţăranii săi – adevăraţi comunişti – cât trebuie să muncească pentru a-şi duce la bun sfârşit sarcinile trasate de Partid şi de Conducătorul iubit!” Şi dac-ar fi fost singurul secretar de partid care să-i fi căzut pe cap tot ar fi fost ceva. Întors la obârşii, ocupă discret şi ca pe un fapt de la sine acceptat două odăi decomandate, dinspre vest, din casa părintească, şi o cămară luminoasă din anexa lungă, deşi partea din cota de moştenire ar fi fost mult mai mare. Dar cum sora lui, educatoare, îşi adusese încă de la început, şi au trecut ani buni de atunci, soţul, în casă, acesta, secretar de partid în primărie, ca orice parvenit, se pusese stăpân peste tot şi toate. E adevărat, gospodăria înflorea curgător, ca un lan de grâu în zarea pârgului, fiindcă mulţi săteni prestau „munca patriotică” în bătătura secretarului, şi nu în folosul comunităţii…

          Că-i devenise cumnatului pernă de spini era evident, însă, fire cu lăstari de măslin în suflet, evita elegant orice conflict domestic, iar faptul că îşi iubea nepoţii o făcea pe sora sa să-i fie mult mai puţin ostilă, faţă de cum o îndemna soţul acesteia. Şi totuşi de la nepoţii total nevinovaţi avea să i se tragă mizeria. De la ei şi de la tabietul său. Vara, în serile molcome şi răcoroase, într-un colţ de târnaţ, pe un fotoliu generos din răchită, adesea cu o carte închisă în poală, adăsta seniorial, ascultând senin, la un radio aşezat în fereastra deschisă, emisiuni difuzate de posturile din Occident. Pregătindu-şi din timp un magnetofon, cumnatul său, care-şi introduse în scenă şi copiii, înregistră totul. Surpriza, ca un clănţănit de mitralieră ticăloasă, îl doborî la pământ atunci când, într-o şedinţă de partid, la care luau parte câţiva propagandişti de la judeţ, a fost nevoit să reasculte, de data aceasta din difuzoarele staţiei de amplificare a căminului cultural, falsa lecţie de patriotism-comunist redată de banda magnetică: „– Pe mine, ca comunist cu spiritul călit în furnalul aprins de Partidul nostru iubit de proletariat…” „– Îmi prăjesc eu ouăle, în furnalul vostru!” îşi întrerupse el, atunci, cumnatul. „– …Nu mă corup mişeleştile minciuni răspândite de capitaliştii putrezi în putreziciunea lor, ce-şi ţin popoarele în întuneric! Nu! Dar ce vină au aceşti copilaşi nevinovaţi care, sufletul lor, mintea lor, idealul lor, elanul lor pioneresc…” Şi peroraţia continua, continua, iar el avea senzaţia că va fi îngropat de viu de molozul hărtănit din pereţii şi tavanul aşezământului sătesc, de cuvintele-pichamăr, ce nu mai conteneau. Când şi cum s-a terminat acea şedinţă, când şi cum a ajuns acasă nu ar fi putut spune. Cert este că în după-amiaza acelei zile, deşi era duminică, poştaşul i-a adus un plic ştampilat pe verso de vreo trei instituţii judeţene, iar înăuntru, firmanul care-l exila undeva în sud-vestul provinciei, într-un sătuc pitit sub bărbia munţilor, iubit doar de sânziene, şi acelea zbârcite, era avizat şi parafat de toţi vizirii.

          În primă instanţă, a crezut că va supravieţui onorabil deportării, însă, după vreo doi ani de exil, ar fi putut să constate, dac-ar mai fi avut un strop de voinţă, că trecuse pragul biblicelor plăgi egiptene. Ajunsese, în ultimul timp, chiar să nu mai pună mâna pe banii din salariu. În contul chiriei, a rachiului din polobocul din pivniţă, care şi-a găsit o bună şansă de a fi valorificat, a mâncării, ce adesea era până şi-n dispreţul ocnaşilor, gazda sa – o ţăţică vulgară, nurlie încă, dar ca orice femeie ce nu conştientiza acest despotic „încă”, epata, umblând şi mai gătită, şi mai sulemenită, pe uliţele satului, de cum o făcuse până atunci, lăsând să se înţeleagă faptul că are amant şi pe cineva mai tânăr ca ea –, în zilele de avans şi de lichidare, se ducea la directoarea şcolii şi-i lua retribuţia. Aceasta, cunoscând la amănunt viaţa lângă un alcoolic, i-o oferea, compătimind-o. Că erau sau nu amanţi, greu de definit. Ea se strecura uneori, mimând feminitate şi lascivitate, în aşternutul lui, însă mai mult ca să-l facă complice la celelalte aventuri extraconjugale ale sale, decât din vreo patimă erotică.

          Fire impasibilă, dar şi fiindcă ştia că scena e pentru a tăia din rădăcină orice suspiciune a soţului de a se crede încornorat, profesorul zâmbea ironic, în camera lui cu storurile trase, atunci când, din două în două săptămâni, abia ce-şi lăsa geanta de voiaj cu schimburile murdare, soţul nici nu avea timp să respire bine aerul din bătătura proprie că şi era nevoit să asculte vecernia, rostită cu voce tare de soţie, încât să audă toţi păcătoşii: „– Păi, da!... Eu mai am timp să fac ceva în gospodăria asta?... Nu! Trebuie să stau numai de curu’ dumnealui… Mâncărică – mâncărică, rachiuaş – rachiuaş, țigăruşă – ţigăruşă… Ba achită-i şi datoriile de la bufet, că avem obraz fin – poftim şi la câte un coniac de cinci stele… Mai bine săreaţi amândoi, ţinându-vă de gât, în Râpa Glodului, decât să mi-l fi adus în ogradă…” Bărbatul, un haplea cât toate zilele din postul pascal, ţinut de soţie departe de casă şi de pieptu-i învingător în multe lupte străine, duse la orizontală – de vreun an şi jumătate, soţia îi găsise de lucru pe şantierul unei hidrocentrale –, îşi fuma prelung ţigara. Când o termina, o strivea în ţărâna curţii cu vârful pantofului prăfuit şi stâlcit, cum şi-ar fi strivit toate necazurile, şi parcă chiar aşa era, fiindcă arunca molcom cuvintele înspre spuma din albia peste care era aplecată soţia: „– Mă duc, dară, să-i spun, ca de mâine, să-şi caute altă gazdă…” „– Ei, da!... Şi eu cum mai văd banii de la el, că doar ne e dator cu trei kile de ţuică şi cinci pachete de ţigări…” zicea ea, zolind şi mai apăsat rufele proaspăt aduse de soţ, clătinându-şi sânii provocator. Când vedea că malacul se uită pofticios la ei, îl fura ştrengăreşte cu ochii, dându-i să înţeleagă faptul că abia aşteptă să ajungă împreună în patul conjugal.

          Şi tot n-ar fi fost hotărâtor acest marasm, această promiscuitate în care se complăcea, chiar şi-n momentele de trezie, dacă, într-una din zilele de vacanţă, venind de la şcoală şi trecând pe la bufet, nu rezistă să nu încrusteze pe răboj, parcă urmărit de poteră, „trei sute de alcatraz”, pe care, cât ai clipi amar de şase ori, le aruncă pe gâtul saharian, în stomacul gol. Căldura detonă efectul alcoolului şi, după numai câteva zeci de paşi făcuţi, ca o velă într-un vânt nehotărât, căzu în praful din mijlocul drumului şi adormi ca un aluat fără drojdie. Târât de nişte elevi de-ai săi, ce se întorceau cu vitele de la păscut, la umbra unui gard bătrân, dar bine întreţinut, se trezise, cine ştie când, supravegheat de un moş coliliu, născocitor de legende şi cutume, cum numai în manuale şi în fotografii din vechi studii etnografice găseai: faţa arsă de soare şi vânt, brăzdată de riduri adânci, săpate de vreme şi vremuri, prea adesea potrivnice, mustaţa stufoasă, impunătoare, dar mai mult blândă decât intransigentă, plete bogate, de plăieş moldav, glasul grav, de caval, ochii albaştri, din cer curat... Îl cunoştea pe acest om, cum de altfel ajunsese să-i cunoască pe toţi localnicii. Era singurul sătean cu care a evitat să lege o vorbă. Simţea în privirea lui un reproş crescând, o nemulţumire dureroasă, părintească totuşi. Mare mutilat de război, taica Tudor, cum îi ziceau consătenii mai tineri, îi amintea mult de tatăl său. E adevărat, acesta nu fusese mutilat, însă purtase cât trăise după ieşirea din spitalul de campanie, în coapsa dreaptă, două schije de la „orga lui Stalin”, înfipte acolo pe când apăra, în retragere, malul Nistrului şi lăsase cu limbă de moarte, urmaşilor, ca la deshumarea de şapte ani, să caute schijele în fundul gropii, printre oase, şi să le arunce înapoi ruşilor peste graniţă. Când, vara trecută, printr-o scrisoare adresată surorii sale, s-a interesat dacă e de acord să împlinească dorinţa testamentară a tatălui lor – fireşte, a trecut sub tăcere ultima parte a doleanţei –, a primit o telegramă de la cumnatul său, cu un singur cuvânt – „obscurantism”… Ruşinat pentru clipa de faţă – nu, niciodată nu se dusese la ore beat; mahmur, da; atunci lecţiile lâncezeau, copiii se urcau pe bănci, se încăierau… uneori intervenea directoarea în restabilirea ordinii –, dădu să se ridice, dar o mână descărnată, îngrijită, uşoară, îl opri locului: „Eu ţin un fel de hronic al satului. Anul trecut, faţă de acum doi ani, au intrat la liceu doar jumătate dintre absolvenţii şcolii care au dat examen. Anul acesta, un sfert. Chiar nu-mi pasă cum vrei să te omori, dar ce vină au copiii?” Întrebarea cvasi-retorică îl transbordă în atmosfera nefericitelor şedinţe de partid. Totuşi adevărul era adevăr, indiferent de la ce tribună, amvon, eşafod, vatră stinsă ori şanţ era clamat sau şoptit. Apăsându-şi fruntea pe genunchi, începu să-şi maseze tâmplele cu pumnii. Mahmureala se disipă uşor, însă locul îi fu luat, mişeleşte şi implacabil, de veşnica stare de letargie. Încetă pe dată să-şi pună întrebări, să caute ieşiri, lăsând ca tresărirea de adineaori să fie doar o scânteie scoasă de catranul umed al unui băţ de chibrit. Dădu iarăşi să plece. Aceeaşi mână îl opri: „Vezi mărul acela mare, umbros, de pe gâlma grădinii mele? Dar stânca? Şezi. În zilele când aerul e presărat de Dumnezeu… Şezi! Nu ca acum, îmbâcsit parcă de praful de pe crupa mânjilor nebuni, cocoţat pe stâncă, ai sub ochi tot plaiul acesta: munţi, dealuri, văi, sate… Şezi! Mai ales, sate. Paisprezece. Băietan fiind, de acolo de sus, scrutând zarea, îmi juram să le supun. Ca vlădică? Poate ca haiduc sau criminal? Ca vătaf? Poate ca bogătaş?... Aveam destul pământ pentru ca din profit să pot acapara alte şi alte pământuri de la cei prinşi la ananghie, ori să pot cumpăra pe nimic topliţe mâlite, drumuri înfundate, hăţişuri cu păduri coapte de la obştile de moşneni, aşa cum făcuse bunicul meu, aşa cum făcea tatăl meu… A început războiul. N-am stat o clipă pe gânduri – când am împlinit vârsta, m-am înscris la premilitară, apoi, m-am cerut pe front… Ceva carte ştiam… Cum în fiecare bătălie mă făcusem remarcat de superiori, am fost trimis în ţară, la şcoala de ofiţeri în armata regală. Însă nu am terminat-o. Frontul cădea şi cerea carne de tun… Totuşi fusesem trimis într-o unitate specială de reperare şi recuperare a bunurilor de patrimoniu, deşi în urma tăvălugului nazist nu prea a mai rămas mare lucru. Când am pătruns într-o clădire oficială din Chişinău, aceasta fusese minată de ruşi şi rusofili. Totul s-a frânt. După săptămâni, m-am trezit – eram vreo cincizeci de suflete urgisite, îngrijite doar de trei infirmiere voluntare – sub o copertină întinsă pe ruinele gării mari, din judeţul nostru. M-au adus ai mei acasă – un trunchi de copac hărtănit cu ură – pe o pală de fân, în căruţa trasă de boi, cale de nouăzeci de kilometri, pe-o căldură de mureau peştii în heleşteie. Roiuri, roiuri de muşte se ţineau ca umbra după noi. Nici nu le mai păsa că fata din vecini – despre tata aveam să aflu mai târziu că fusese împuşcat de un comando de paraşutişti ruşi, iar fata o însoţise pe mama şi de atunci mă însoţeşte pe mine – le putea zdrobi cu mănunchiul de lăstari. Din zbor parcă, îşi depuneau ouăle pe pansamentele mele pline de sânge, pe rănile pe care voiam să mi le usuce soarele. În primul sat cu biserica întreagă, văzând că delirez din ce în ce mai des, sărmana mamă a chemat preotul la poartă că să mă mărturisească şi împărtăşească. Zicea că preotul regimentului, cel căruia m-am mărturisit şi împărtăşit ultima oară, e prea împovărat de câte a auzit, iar iertarea lui, rugăciunea lui către Cer e prea din vârful limbii. Cu greu mi-a smuls preotul câteva şoapte ca mărturie a iubirii mele de Sfântă Treime şi cu şi mai mult greu am înghiţit cuminecătura. Mi-a făcut molifta, apoi i-a cerut mamei urciorul, şi cu un cuţit a răzuit o muchie din crucea de pe coperta Evangheliei, a pus pilitura în apă, a mai pus trei fire uscate de busuioc, a citit din Sfântul Vasile cel Mare şi a sfătuit-o să-mi dea apă, cât mai multă apă să beau. În alt sat, o babă a învăţat-o să mă învelească în pelin… Nici Dumnezeu, şoimanul, n-ar mai şti să spună cum ne-a adus acasă… Abia spre sfârşitul primăverii m-am întremat cât de cât. Singura dorinţă era să ajung iarăşi sub măr, să mă dezleg de jurăminte şi-apoi să mă duc într-o zi muşcată de lupi să mă arunc în Râpa Glodului. Însă, încet-încet, oamenii au început să-mi facă rele. Atunci am hotărât să trăiesc fie şi numai să aibă cui face ei rele… Un paratrăsnet unde să-şi verse fierea neputinţei… Ce zici, te muţi la mine? Ai la dispoziţie, în casa de sus, două odăi. Noi stăm în casa de jos. Chiria nu mă interesează. Băbuţa mea – mama Filuţa, cum îi spun toţi nepoţii – e curată şi găteşte bine. Dar cel mai important e să descoperi locul de sub măr. Simt că ai nevoie de nimbul ce-l emană acel loc. Vom duce acolo o masă şi un scaun, ba chiar şi un pătuţ ca să te relaxezi, ca să citeşti. Poate vei găsi liniştea şi te vei reapuca de scris…” Auzind aceasta, profesorul sări în picioare şi, cu ochii injectaţi de ură, îl privea pe bătrânul de lângă el, gata-gata să-l strivească în pumnii ce scăpărau de mânie. Nu spusese nimănui că ar fi scris măcar un vers. Luase cu el doar un exemplar din cartea sa cu poezii, însă îi smulse coperţile şi paginile de gardă, încât nimeni să nu descopere cine e autorul. Bănuia, de asemenea, că de la vechiul loc de muncă, în dosarul trimis la inspectoratul judeţean şcolar, nu s-a făcut nicio referire la activitatea lui literară, altfel directoarea ar fi aflat, şi, la câte răutăţi şi batjocoriri i-a aruncat în faţă, aceasta, cu ratarea carierei poetice, i-ar fi adus orgasme cosmice prin şuncile-i generoase. „Stai jos, măi, băiete! Nu sunt cine crezi. Am să-ţi spun ceva ce nici băbuţa mea nu ştie, şi doar doi luminaţi din satele astea din jur ştiu – sunt mason. Am tras nişte şfori şi am aflat cine eşti, de unde vii… Problema e încotro te duci. Uşa mea rămâne deschisă până la apusul soarelui…”

          Lăsându-se totuşi dus de unda abia perceptibilă a hazardului, înserarea l-a prins în casă nouă. Cum se aştepta, nu a scăpat de dramoleta jucată de ţăţică: „Dar de aici, de aici cum pleci?...” zicea ea cu ochii în lacrimi, lovindu-se cu mâna, melodramatic, deasupra sânului stâng.

          Perioada de dezalcoolizare a fost ţâţă de iad. Deşi nu-i plăceau ieşirile în natură, tocmai aici şi-a găsit catharsisul, vindecarea. Lua Iliada lui Homer la subsuoară şi, ajuns pe coclauri mute, declama pe mai multe tonuri cânturi întregi, pe care, majoritatea dintre ele, minte ordonată, le ştia pe de rost, surzind pădurea, un pâlc de arbori sau doar câte un mândru copac solitar, ba, uneori, fără să ştie, speria câte un sătean haiducit ce bracona comori trace ori cumane, spălate de vreun pârâiaş, sau pur şi simplu înspăimânta câte un amărât culegător de bureţi, care apoi duceau veste în sat cum că profesorul a înnebunit, vorbind singur. Abia când a simţit că s-a purificat – considera că darul primit deţinea ceva din sanctuarele strămoşeşti – s-a dus, vibrând uşor de emoţie, sub măr. Poate doar un mistic, având o epifanie, să mai fi trăit aşa ceva. Totul în jur era electrizat. Cât despre panorama deschisă ochilor, dar mai ales deschisă sufletului, nici măcar o movilă din cuvinte de peruzea nu ar fi putut descrie o fărâmă din acea clipă, din acea stare. Într-adevăr, într-un cot larg de grădină verde, grădina însăşi răsfirată, alături de alte îngrădituri, pe o coastă întinsă, uşor convexă, de necuprins dintr-o privire hulpavă, pe o gâlmă de pământ reavăn, mărul rămuros, nu tocmai înalt, de teama abraşului siberian, bătrân, număra probabil anii unui veleat de om, dar viguros, cu frunza de un smaragd-cătrănit, avea ca tovarăş, în partea dinspre miazănoapte, unic în tot hotarul satului, un gurgui de stâncă, piramidal, aproape inabordabil, cam cu un metru mai înălţat spre cer, pe care îşi sprijinea o parte din ramuri. Tandemul era discret. Nu multă lume îl remarca, mai ales că nu era plasat între megieşi de vază, la vreun izvor bulbucat, la răscruci de cărărui sau drumeaguri bete, însă nici proprietarul nu a deconspirat în mod direct magia acelui loc. Îi considera pe consăteni prea limitaţi pentru un aşa mister. E adevărat, când avea cosaşi tocmiţi, în scurtele pauze de odihnă, îi chema pentru a bea un pahar de afinată la umbra făcută de măr şi stâncă. Pe ascuns, le urmărea manifestările. Fumătorii nu-şi puteau duce ţigara la capăt şi, în general, toţi căutau nedumeriţi în jur, de parcă ar fi fost priviţi de o mie de ochi nevăzuţi, făcându-i să-şi dorească să iasă cât mai repede în lumina soarelui. Dimpotrivă, copiii săi, un băiat şi o fetiţă, îşi petrecuseră mult din timpul de joacă acolo. Din păcate, într-o vară toridă, tăuraşul priponit mai în fundul grădinii, lovit de streche, a rupt lanţul şi a luat-o într-un galop nebun înspre cea mai răcoroasă umbră ştiută de el. Fatidic, a observat prea târziu fetiţa ce se juca, alături de fratele său, în ţărâna de la baza stâncii şi a călcat-o în copite, rupându-i ficatul. De atunci, niciun membru al familiei nu a mai păşit pe acolo, iar bătrânul putea jura că din această cauză fiul său s-a refugiat în lumea infernală a topitoriilor, călind oţeluri…

          Într-adevăr, şi pentru profesor locul acela părea fecund. Mereu când adăsta acolo simţea o efervescenţă creatoare care, dincolo de surescitarea psihică, avea o manifestare fizică – cele trei degete de la mâna dreaptă, folosite la scris, deveneau agitate ca ale unui înrăit jucător de poker sau, ştia din proprie experienţă, ca ale unui alcoolic până la golirea întâiului pahar. Doar teama de a nu găsi în sine resurse îndestulătoare pentru a duce un proiect la capăt – încă refuzase să urce desculţ pe stâncă, aşa cum tot îndemna taica Tudor – îl cenzura să nu aştearnă pe un colţ de hârtie primul vers, încălcându-şi astfel jurământul, un jurământ făcut sau nu, fiindcă nu-şi amintea bine. Totuşi, o avalanşă poate fi stârnită şi de o aripă de condor. Într-o seară a unui amurg prelung de toamnă caldă, o ploaie vie părea că nu-şi mai ostoieşte dorul de ţărână. Mama Filuţa tot ieşea în pragul casei „de jos” şi privea cu o tandră îngrijorare spre casa „de sus”, locuită acum de chiriaşul ei, fiindcă nu ştia cum să-i ducă cina fără să ude ştergarul. De la biroul său, improvizat dintr-o simplă masă de bucătărie, văzând dificultatea în care se zbătea simpatica lui gazdă, hiperbolizând fireasca stare de fapt, profesorul, amuzându-se, îşi aruncă o haină mai ponosită pe umeri şi, cu mersul voios, ce-l ducea parcă pe tărâmul mănoasei copilării, se îndreptă spre casa „de jos”. Din acel moment, toate cinele au fost luate în trei, într-o atmosferă caldă, afectuoasă, familială – bătrânii găsind în chiriaşul lor un substitut pentru fiul plecat la oraş, dar, mai ales, taica Tudor avea cui povesti, la un blând pahar de mied, ori la o ulcică de vin din zmeură sau din măceşe, întâmplările sale de pe front, încredinţat fiind că de-i va capta interesul, profesorul se va apuca iarăşi de scris. Şi – de ce nu? – poate că tocmai ceea ce-i relata, va fi pus pe hârtie. Nu s-a înşelat. Dacă în primele seri acesta asculta din amabilitate, după câteva săptămâni, îi părea rău că personajul, mare mutilat, ajunsese să fie îngrijit de trei infirmiere voluntare, sub un cort întins pe ruinele unei gări. Subiectul de roman, inspirat din fapte reale, nu cum avea el în minte câteva intrigi „supte din deget”, îi nărui şi ultima redută şi chiar în seara aceea, sub razele generoase ale lunii aflată-n ultimul pătrar, păşind pe frunzele toamnei – căzuseră câteva brume cam prea timpuriu –, se duse în grădină, la gurguiul de stâncă şi, cu gesturi de vechi preot celtic, începu să mângâie pereţii grunjoşi. Dar parcă nu era suficient. Cu aceleaşi mişcări sacerdotale, îşi scoase pantofii, şosetele şi pulovărul, rămânând în cămaşa albă şi în pantalonii de un crem foarte diluat. Nu se credea atât de agil, însă ajunse în vârful stâncii cu o uşurinţă uluitoare. De acolo de sus, perspectiva era cu totul alta. Luna, ce părăsea maiestuos orizontul, descreţind măreţ fruntea beznei, lăsa impresia că te afli pe o planetă foarte îndepărtată de soarele ei, încremenită într-o linişte cosmică, siderală. Cum ea era stăpâna absolută a cerului, tot la fel şi profesorul se simţi stăpân peste tot ce cuprindea zarea de jur împrejur. Nu era vorba despre vreun despotism sau despre vreo stare de superioritate născută dintr-o vanitate deşartă, ci era acel sentiment care-l făcea să creadă, să simtă că se afla deasupra a tot ce-l înconjoară şi că nimic nu l-ar mai fi putut răni, dar, şi mai mult, trăi senzaţia că timpul i s-a predat. Dimineaţa l-a prins aplecat deasupra unui caiet studenţesc de dictando, ce avea câteva pagini albăstrite de un scris lizibil, mărunţel, cu puţine ştersături şi reveniri.

          Se închegase deja verdele în codru când, într-o după-amiază blândă a unei sărbători religioase, făcându-şi curaj, luă cele patru caiete şi se duse la taica Tudor. Fără să scoată un cuvânt, i le aşeză în faţă, le lovi de câteva ori părinteşte cu palma, salută şi plecă. Ieşit în pragul casei „de jos”, simţi nevoia unei eliberări mai profunde. Se îndreptă hotărât spre bufetul din sat, comandă o sticlă de jumătate de litru de „alcatraz”, o strecură în buzunar şi plecă, sărind nişte pârleazuri, spre coclaurile sale uitate. Mai rostea un cânt, din acelaşi iubit Homer, mai trăgea o duşcă lungă de coniac. Pe înserat, câinele curţii îl găsi perorând vesel, fiindcă tocmai descinsese din calul de lemn, şi îl conduse acasă ca o călăuză de nădejde. Această uitare de sine, de câteva ore, chiar că-i făcuse bine. Urmă un răstimp în care mama Filuţa îi aducea iarăşi mâncarea în cameră. Înţelese că e perioada când inculpatul nu trebuie să dea ochii cu completul de deliberare. Deşi trecuseră destule zile, el şi taica Tudor continuau să se comporte ca doi lorzi ce ştiau că iubesc – şi nu la modul platonic – aceeaşi distinsă contesă. Totuşi confruntarea trebuia să aibă loc. Venind de la şcoală, profesorul se făcu lejer – întotdeauna mergea la cursuri îmbrăcat în costum şi cravată asortată –, şi, senin, o apucă pe cărarea ce ducea la sanctuarul său de lectură, aflat sub mărul şi stânca din grădină, bucurându-se că taica Tudor îi ridicase acolo o masă de scris şi o bancă lungă şi lată, acoperită cu o cergă dată în trei, iar perna din fulgi de curcă îndemna mai mult la visare decât la citit. Preocupat să-şi noteze un gând poetic în blocnotesul cu învelitori impermeabile, ţinut mereu la îndemână, pe masă, lângă vraful de cărţi şi de reviste literare ce aveau să fie citite cu atenţie ori doar parcurse pe diagonală, tresări când, de la tulpina mărului, se făcu auzită vocea lui taica Tudor, uşor resemnată: „– E cam secetă…” Ar fi recunoscut oricând că nu avea empatie faţă de localnici, însă nici nu-i trata cu superioritate, cinism sau răutate. Naşterea, nunta, moartea, boala, incendiul, seceta sau câte alte necazuri şi bucurii de care aveau parte erau probleme ce-i priveau strict pe ei. Dacă venea vreun părinte să ceară învoire pentru copil, că are nevoie de el să ajute la păpuşoii din ţarnă, să ducă vaca la taur sau indiferent la ce muncă avea să fie pus, îl învoia fără multe explicaţii. Acum, după ce-şi aprinse ţigara, cercetă printre gene iarba din jur. Într-adevăr, paiele erau rare, firave şi căutau să se maturizeze înainte de soroc. Profesorul strânse a neputinţă din umeri şi se aşeză lângă taica Tudor. Acesta abordă alte şi alte subiecte, dar se vedea clar că altceva avea de spus. După o pauză lungă, zise: „– Mda… Deci aşa ai zugrăvit istoria pe care ţi-am povestit-o eu… Nu-i rău. Seamănă cu ălea de citeam când eram la şcoala de ofiţeri… Dar nu e bine. Păstrează varianta asta, poate că o să-i vină cândva rândul, însă fă o variantă unde acţiunea să se petreacă pe frontul de vest… Bănuiesc, şi ştiu că bănuiesc bine, că o să-ţi trebuiască o maşină de scris.” „– Mai uşor faci rost de un kalaşnikov, decât de o maşină de scris…” „– Dar nu-i musai să fie nouă?” „– Doar s-o aud ţăcănind… Sttt!... Am un musafir… şopti profesorul. O pasăre micuţă-micuţă, aproape cât un colibri, de când m-am instalat aici, mă vizitează zilnic. Îi pun cinci-şase boabe de orez pe colţul mesei, le mănâncă şi pleacă.” „– Ştiu. Îi zicem pasărea-sufletului. Se spune că dacă ar cânta acum, fiecare dintre noi ar auzi un altfel de cânt, de ghiers. Unii aud glas de corb, de buhă, de gaie, alţii aud pupăză, cuc, păun, alţii aud mierlă, privighetoare, ciocârlie… după cum e felul celui ce ascultă. Oricum, nu se arată oricui. Eu n-am mai zărit-o de când mi-a murit fata şi nu o s-o caut acum din privire… Aş face păcat. De-o vrea ea, o veni în faţa ochilor mei… Se mai crede că e ultimul lucru pe care-l vede omul în viaţă… Şi nimeni nu i-a găsit cuibul. Păi cum să ştii unde-i cuibul sufletului? Că atunci când dă amarul peste tine, iei cuţitul şi-l împlânţi până-n plăsele…” Profesorul nu apleca urechea la eresuri, decât prin prisma unui etnolog, totuşi o întrebare, ca o carte de tarot cu un desen ce se cerea imperios desluşit, îl cotropi aşa cum furnicile cotropesc o lăcustă epuizată, ce a aterizat în mijlocul muşuroiului. Cum niciodată nu i-au plăcut introspecţiile, se scutură iute de „furnicile” ce-l năvăliseră.

          La nici două luni de la această discuţie, un aviz poştal îl anunţa pe profesor că are un colet greu la poştă. Surpriza a fost imensă. Tot imensă i-a fost uimirea când, după un timp oarecare, editura l-a informat că într-o jumătate de an – oho, poeziile au aşteptat peste trei ani! – romanul, cu un tiraj neaşteptat de mare, va vedea lumina tiparului. Bănuia şi aici şfori trase de taica Tudor. Cronicile au fost relativ multe şi toate pozitive, deşi unii critici, se vedea bine, nu făceau diferenţa dintre acţiunile poliţiste şi spionajul militar. Drepturile de autor au fost şi ele generoase. Însă chiar nu-i trebuiau atâţia bani. După o lungă chibzuire, jumătate din sumă i-o trimise cumnatului său ca plată pentru renovarea şi întreţinerea celor două camere din casa părintească, transmiţându-i astfel că nu avea de gând să renunţe la rădăcinile sale. Apoi, jumătate din jumătate o păstră pentru el – o reînnoire a garderobei i se părea un răsfăţ meritat. Cu ce a rămas, după o cină lungă şi de-o căldură familială intrată în obişnuinţă, voia să-şi onoreze gazdele. Abia când mama Filuţa şi-a scăpat vorba cum că fiul lor şi-ar dori un autoturism, a găsit profesorul steaua polară a discuţiei, în jurul căreia Carul Mare plimba speranţe că nepoţii vor putea petrece vacanţe şi la ei în bătătură, nu doar la bunicii materni, aflaţi mai aproape de oraş.

          Dacă reuşea să se ţină departe de silniciile pe care şi le făceau oamenii între ei, în niciun caz, profesorul nu putea accepta abuzurile statului împotriva cetăţeanului. Aflând câte demersuri a iniţiat, în decursul anilor, taica Tudor ca să primească statutul şi, implicit, drepturile ce i se cuvin unui mare mutilat de război şi la care primea, invariabil, acelaşi răspuns-reproş – Cei ce au luptat în armata română, vremelnic fascisto-imperialistă, pe pământul sacru al sovietelor, nu merită recunoştinţa patriei şi a paşnicului popor român! – a redactat o scrisoare pe care, sub pseudonim şi cu aprobarea celui vizat, a trimis-o la un post de radio din Occident, ce emitea în limba română. Pentru a fi mai convingător, în plic a introdus şi un scurt fragment din romanul său, din prima variantă. Ştirea ar fi trecut fără ecou puternic în vreo tabără, dacă la nici zece zile nu ar fi oprit un ARO gri la poarta lui taica Tudor, din care au coborât trei lucrători din serviciile secrete, hotărâţi să-şi răzbune acea pierdută după-amiază de sâmbătă. Au urmat acuzaţii, ameninţări, percheziţii obraznice în amândouă casele, ameninţări, confiscarea manuscriselor profesorului şi iarăşi ameninţări. Totuşi nu această descindere grosolană – gazdele păreau obişnuite cu aşa ceva – l-a bulversat cel mai tare pe profesor, ci faptul că şeful celor trei invadatori i-a pus sub ochi, în original, scrisoarea trimisă de el postului de radio, ceea ce însemna că Securitatea avea strecurată o „cârtiţă” în acea redacţie. Noroc a mai avut şi prin faptul că, intervenind adesea cu un cuvânt, cu o frază în varianta dintâi a romanului, manuscrisul şi blocnotesul cu poezii se aflau sub măr, iar din curte, acestuia, i se vedea doar coroana. De parcă nu ar fi fost suficiente emoţiile pentru acea zi, o altă maşină a parcat în locul asprit de ARO. Din ea a coborât, preocupat, Radu – fiul gazdei. Vizita, cu siguranţă, nu era întâmplătoare. Profesorul se gândea cum să îşi ceară scuze pentru neplăcerile aduse acestei familii, însă, după salutul bărbătesc, Radu îl întrebă franc dacă e de acord să devoaleze totul şi să trimită la radio chiar o copie întreagă a manuscrisului.

          Zorii i-au prins redactând scrisoarea.

          Anunţat cu mare pompă, ba i se promitea editarea romanului în acea ţară, la vreo două luni, manuscrisul a început să fie lecturat la microfon. Unele capitole au fost dramatizate, crainicii transformându-se ad-hoc în actori, realizând veritabile gale de teatru radiofonic. Totuşi, peste România, peste oameni se lăsa toamna. O toamnă grea şi plumburie, iar plumbul nu era din cel la care visau alchimiştii să-l transforme în aur, dimpotrivă… Evenimentele din Decembrie au venit cu descătuşare, dar şi cu multă năuceală. Dus de val, profesorul, recunoscut acum ca opozant al sistemului opresiv şi nefăcând parte din nicio gaşcă literară din zonă, după lungi insistenţe, mai ales că în judeţ, din tagma poeţilor, exista un anticomunist arhicunoscut şi de cursă lungă, atunci când a aflat că acesta a fost „racolat” de cei de la centru pentru a pune alte baze Uniunii Scriitorilor, a acceptat funcţia de director la Direcţia Judeţeană de Cultură. Propunerea – avea să-şi dea seama prea târziu de acest aspect – a venit din partea foştilor activişti culturali şi a confraţilor, mai mult ca o spovedanie publică a lor că au făcut concesii puterii, ba cei care au cochetat vârtos cu ea acum nu ştiau cum să o denigreze cât mai tuşat. Cum fonduri existau, iar dacă nu ajungeau, încă primeau de la minister, toţi autorii locali, sau cei înrădăcinaţi în judeţ, au început să-şi tipărească, la editura şi tipografia instituţiei, cărţile, fie că erau inedite, fie că le reeditau sub pretextul că au fost ciuntite grav de cenzură, însă adevăratul motiv era, adesea, eliminarea textelor omagiale, ori editarea propriilor antologii de autor, sau mult râvnitei „opera omnia”. Tirajul era împrăştiat cu nemiluita pe la toate şcolile şi bibliotecile comunale din judeţ. Când, într-o şedinţă, a sesizat că, spre exemplu, satul în care a fost profesor va primi mai multe exemplare dintr-o plachetă de câte suflete se află în acea localitate, „poetul sălciilor” – o matahală de om, veşnic plină cu alcool – s-a tolănit pe birou, i-a râgâit în nas şi i-a şoptit atât de tare încât să audă şi cei de faţă: „Ascultă, tovarăşe comisar sovietic, comuniştii chinezi au spus: «Îmbogăţiţi-vă. Dar cinstit!». Ai noştri au spus doar: «Îmbogăţiţi-vă!» Atât! Şi ce facem noi, scribăloii şi scribălicii? Vindem sau privatizăm cumva fabrici şi uzine, oficial, pe un dolar, dar conturile să ni se umfle în bănci străine? Nu, bă! Am luat şi luăm nişte amărâţi de bani pe munca noastră… Şi-ncă un sfat, emanatule: Scaunul ăsta se cam clatină. Ia nu mai pritoci poeziile Gibeldei şi publică-i-le... Fata merită asta fiindcă e… damă bună. Nu-i aşa, băieţi?”

          Gibelda Sereanu era funcţionară acolo, neremarcată de el până într-o zi de februarie când, spre sfârşitul programului de lucru, s-a prezentat în biroul lui, emoţionată ca o adolescentă, cu un dosărel în mâini pe care, negăsind cuvinte, i l-a aşezat pe masă şi-apoi a luat-o la fugă. Amuzat, s-a apucat să lectureze poeziile. Au urmat lungi plimbări în doi, prin parcurile încă neînfrunzite ale oraşului, ţinând scurte prelegeri despre istoria literaturii, literatură comparată, prozodie, figuri de stil, epoci şi curente literare. Tot în doi, la scurt timp, au urcat treptele Casei de Cununii. Au căutat apoi, spre cumpărare, un apartament cochet. Cum din economiile sale, alcătuite practic din drepturile de autor cuvenite pentru roman şi volumul de poezii, inflaţia a muşcat cu dinţi de rechin, ca primă etapă, forţaţi cumva şi de faptul că „barza decolase”, au renunţat pe jumătate la vis şi au început să scormonească prin cartiere din ce în ce mai mărginaşe după o garsonieră. Într-un târziu, au găsit ceva cu mult sub aşteptări, dar şi pentru aceasta a trebuit un împrumut împovărător la bancă…

          Ura oraşul.

          Mazilit din funcţia de director, făcea naveta apostolic, tăind oblic vreo trei cartiere până la şcoala unde preda. Când primea permisiunea de la soţia sa – „Lasă, dragă, scrie tu, că eu… Scutece, cratiţe, cartofi, piaţă…” –, poposea o oră-două la Biblioteca Municipală, prin faţa căreia tocmai trecea. În liniştea sălii de lectură încerca să închege un nou roman. Încerca. Luna aceasta nu primise nicio învoire.

          Ura oraşul.

          Vântul trăgea subţire printre dinţii amurgului de toamnă udă, făcându-l să-şi apese pumnii după căldură şi niscai mărunţiş în buzunarele unui balonzaid uşor uzat, bârfit discret cu naftalină, scos recent dintr-un sac din celofan, înghesuit sub pat. Ar fi vrut să bea un ceai fierbinte, căci pentru ţigări şi cafea, de o bună bucată de vreme, nu prea mai avea bani…

          Deodată vacarmul urban s-a oprit. S-a oprit şi el. Ameţea de parcă s-ar fi urcat într-un carusel înalt, tot mai înalt, iar acum urma căderea… Ultima senzaţie a fost durerea pometelui strivit de asfalt. Ochii, împăienjenindu-se, au mai văzut într-un arbust citadin, prăfuit, pasărea-sufletului sărind, câteva momente, din creangă-n creangă, apoi luându-şi grăbită zborul. Ce a cântat? Profesorul nu ar fi putut să spună…

          La săptămâna, dorind să capete un plus de spaţiu, văduva-i scoase înspre vânzare, pe mai nimic, biblioteca – trăia într-o garsonieră confort III.

 

 

 

Vizualizări: 369

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Interesantă e prisma prin care ai analizat textul meu, Ana!

Mulțumesc,

Ana C. Ronescu a spus :

Realitate frustă brodată cu imagini de o frumusețe rară („fire cu lăstari de măslin în suflet”, „sătuc pitit sub bărbia munţilor, iubit doar de sânziene”, „o ploaie vie părea că nu-şi mai ostoieşte dorul de ţărână”). Am admirat și tehnica textului; nimic nu e lăsat la voia întâmplării. Laitmotivul  și repetarea primului paragraf  îmi  sugerează un uroborus, ceva între panta rhei și istoria se repetă. :)

Reverențe, maestre!

Valeriu Anghel a spus :

Te felicit, Ionică!

Mulțumesc, Valeria! Mulțumesc!

Drag,

Valeria Merca a spus :

O lectură nespus de plăcută într-o dimineață de duminică!

Recitit cu admirație!

Astfel de abordări ale prozei, întâlnim la prozatorii analitici, uneori prea analitici.” Această afirmație - „uneori prea analitici” -, domnule Cicu, o iau de bună, să știți. :))

Prețuire,


Tudor Cicu a spus :

   Ion Lazăr da Coza arată și în proza de față o preocupare centrală pentru pasiunile şi încercările omului. „Fiecare îşi are sufletul lui, pe care nu poate să-l amestece cu altul”, cum spunea Hermann Hesse. Și aici, Ion Lazăr da Coza se arată interesat, deopotrivă, de procedeele povestirii psihanalitice şi caracterul personajelor iar sensul întâmplărilor provocate de acestea se finalizează doar prin deducţie cu „starea” de inadaptabil al omului plecat din locurile natale iar viața îl aruncă „pradă” sigură malaxorului citadin.  Profesorul, personaj meticulos şi consecvent cu sinele său îşi construise până la întâlnirea cu taica Tudor un eșafodaj instabil în temnița scrisului, eșafodaj ce pare a se prăbuși peste vechi iluzii, dar termină prin a constata că toată ascensiunea care va urma nu este decât o himeră.  Un dram de noroc pare a se întrezări odată cu întregirea unui cămin alături de femeia (Gibelda Sereanu) apărută în viața sa și avea  să detoneze (ne-am fi așteptat să fi fost ca urmare a unei teribile constatări aflate la capătul drumului) ca o amânare a unui fitil rămas neaprins, cândva, în viața profesorului. Astfel de abordări ale prozei, întâlnim la prozatorii analitici, uneori prea analitici.  

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

Zile de naştere

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

 Folosirea virgulei

DONATE

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII

la: RO82RZBR0000060016707555

titular cont: Lazăr Vasilisia (Raiffeisen Bank)

*****************

Donatori (nume sau pseudonim),

începând cu sept. 2018:

-  Calotă Rodica - 100 lei

Tudor Cicu - 300 lei

Valeria Merca - 300 lei

Nikol MerBreM - 500 lei

Sofia Sincă - 100 lei

Camelia Ardelean - 100 lei

- Electra - 200 lei

- Spartacus - 100 lei

Activitatea Recentă

Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Curcubeie după ploi a utilizatorului Trandafirul
cu 7 minute în urmă
Utilizatorului Nikol MerBreM îi place postarea pe blog Curcubeie după ploi a lui Trandafirul
cu 11 minute în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog A venit a utilizatorului Trandafirul
cu 13 minute în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Speranță în abis... a utilizatorului Anonimul39
cu 15 minute în urmă
Utilizatorului Nikol MerBreM îi place postarea pe blog Speranță în abis... a lui Anonimul39
cu 16 minute în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Crepuscul a utilizatorului Ionel Mony Constantin
cu 17 minute în urmă
Lui Giurgiu Silvia i-a plăcut discuţia Proza participantă la Concursul „Labirinturi”, ediția a V-a, 2018 a lui Sofia Sincă
cu 19 minute în urmă
Utilizatorului Nikol MerBreM îi place postarea pe blog Crepuscul a lui Ionel Mony Constantin
cu 23 minute în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Să te-aud a utilizatorului Trandafirul
cu 24 minute în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Musca şi furnicuţa (fabulă) a utilizatorului Camelia Ardelean
cu 26 minute în urmă
Utilizatorului Nikol MerBreM îi place postarea pe blog Musca şi furnicuţa (fabulă) a lui Camelia Ardelean
cu 26 minute în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog baladela infarctului de lună a utilizatorului nicolae vaduva
cu 33 minute în urmă
Utilizatorului Nikol MerBreM îi place postarea pe blog baladela infarctului de lună a lui nicolae vaduva
cu 36 minute în urmă
Utilizatorului Nikol MerBreM îi place postarea pe blog poetul a lui Darie Giurgiu
cu 37 minute în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog poetul a utilizatorului Darie Giurgiu
cu 37 minute în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Bob de floare amară a utilizatorului Nikol MerBreM
cu 40 minute în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Bob de floare amară a utilizatorului Nikol MerBreM
cu 42 minute în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Bob de floare amară a utilizatorului Nikol MerBreM
cu 43 minute în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Bob de floare amară a utilizatorului Nikol MerBreM
cu 45 minute în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Bob de floare amară a utilizatorului Nikol MerBreM
cu 47 minute în urmă

© 2018   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor