Vasilica

[Raşcu Mihaela-Alexandra]

„Un om trebuie să fie suficient de mare ca să-şi recunoască greşelile,

suficient de deştept ca să înveţe din ele şi

îndeajuns de tare ca să le îndrepte”

(Alphonse Allais)

 

 

 

VASILICA

 

 

Vasilica stătea aşezată pe bordura de piatră a gardului din apropierea terasei, trăgând în piept fumul care se înălţa de pe grătarul încins. Îi putea vedea pe cei câţiva clienţi cum învârteau micii prin muştarul auriu, lăbărţat pe cartoanele ondulate înmuiate de zeama fierbinte scursă din carnea rumenă. Înghiţi în sec, întorcând privirea către bărbatul tânăr care ducea leneş la buze o halbă aburită cu bere. Nu-l mai văzuse prin zonă. Când asistenta apăru pe terasă şi se aşeză la masa lui, Vasilica tresări. Nu o putea suferi pe femeia aceea.

- Nebuno, îi strigase asistenta cu câţiva ani în urmă, când venise să-i vaccineze copiii, nenoroceşti băiatul!

Vasilica se săturase să se tot scoale noaptea udă şi să fie pusă de bătrână să spele zdrenţele pe care se uşura plodul. Găsise soluţia! Îi lipise băiatului două benzi de leucoplast, una peste alta, direct pe piele, asigurându-se că nu avea pe unde să iasă nici o picătură. Asistenta dezlipise benzile în urletele copilului, sub privirile îndurerate ale fetiţei care începuse şi ea să scâncească. În nebunia aceea, femeia în halat se întorsese spre Vasilica şi o apucase de umeri, scuturând-o:

- Să nu te prind că mai faci de-astea! Poartă-te ca o mamă adevărată cu copiii, sau o să am eu grijă să nu mai primeşti nici o alocaţie!

- Nu ştiu ce să fac cu ei, se răstise cu tupeu Vasilica!

- Da’ cum să faci copii la cinşpe ani ai ştiut? Nebuno!

- Am învăţat, ce crezi!?

O alungase pe femeie din curtea lor, dar de fiecare dată când o vedea, o apuca tremuratul. Nu uitase cuvintele pe care i le aruncase peste gardul pe jumătate putrezit:

- Fiecare om îşi alege drumul în viaţă, iar tu ai ales un drum greşit, nebuno! Nu era mai bine să-ţi vezi de şcoală şi să ajungi, cine ştie, într-un oraş mare, pe banii tăi şi să nu stai în spinarea bătrânei să îţi crească ea copiii dintr-o amărâtă de pensie, în timp ce tu îi torni unul după altul? Cel puţin nu îi nenoroci şi pe copiii ăştia!

Se gândise mult la vorbele asistentei, ura cuibărindu-se în sufletul ei şi înflorind pe măsură ce vorbele femeii se adevereau. Acum, la optsprezece ani, avea trei copii şi nici o altă sursă de venit decât alocaţia. Bătrâna o certa zilnic, copiilor le era veşnic foame, iar ea nu găsea nimic de lucru, pentru că pur şi simplu nu ştia să facă nimic... aproape nimic. Privi din nou spre masa la care se aşezase asistenta. Bărbatul din faţa ei asculta absent, plimbându-şi privirile de-a lungul terasei. O zări pe Vasilica şi îi zâmbi. Fata îşi duse repede mâna la părul prins în coadă, verificând dacă nici o şuviţă nu ieşise din elasticul scămoşat, după care îi zâmbi şi ea. Ştia că era drăguţă, aşa că nu fu mirată când, după plecarea asistentei, bărbatul îi făcu semn să vină la masa lui. O întrebă dacă îi poate oferi ceva, iar ea ceru repede o porţie de mici, temându-se ca nu cumva el să se răzgândească.

- Îţi plac micii, constată el, râzând de pofta cu care o vedea înfulecând.

- O cunoşti pe asistentă, întrebă Vasilica cu gura plină, fără a se opri din mestecat, ridicând doar pentru câteva secunde privirea de pe cartonul ondulat?

- I-am adus un pachet de la sora ei, era în drumul meu.

- Unde mergi?

- În capitală, sunt vatman, adică şofer pe tramvai, ştii…

Vasilica căscă ochii. Vatman. Nu mai auzise cuvântul acesta niciodată. Părea ceva foarte important.

- Aş merge şi eu în capitală, suspină ea în timp ce-şi îndesa în gură o bucată rumenă, acoperită bine cu muştar.

- Ai pe cineva acolo, întrebă el amabil?

Vasilica dădu din cap. Nu avea pe nimeni. El zâmbi din nou şi începu să-i povestească despre capitală, despre străzi, despre magazine, despre terase, cu privirea alunecându-i uşor peste trupul ei. Fata îl privi, uitând pentru o clipă să mestece. I se părea că stătea de vorbă cu un alt fel de bărbat, care nu semăna nici cu tractoristul care o înghesuise zilele trecute în poarta cimitirului şi nici cu paznicul care o chema la el de fiecare dată când se simţea singur. Omul din faţa ei avea haine frumoase şi curate, mirosea plăcut şi o privea în ochi când îi vorbea. Poate chiar o plăcea, deşi nu era prea bine îmbrăcată. Îşi încrucişă picioarele pe sub scaun, încercând să-şi ascundă papucii de gumă cu care era încălţată şi pe care-i şterpelise de la bătrână. Bărbatul ridică o mână cu unghii curate şi o mângîie pe faţă:

- Ai fugi cu mine în capitală?

Vasilica nu stătu prea mult pe gânduri. I se oferea o şansă şi n-avea să o rateze, pentru nimic în lume. Alergă acasă, se spălă pe fugă în găleata cu apă pentru băut, se schimbă cu hainele cele mai bune pe care le avea, îşi adună într-o pungă puţinele lucruri de valoare şi părăsi totul fără să se uite înapoi, grăbindu-se către viitorul despre care îi vorbise asistenta.

*

Se agăţase de Nicu, aşa cum se agăţau scaieţii toamna de cozile oilor. El îi găsise de lucru imediat, ca vânzătoare la taraba cu încălţăminte din piaţa unui mare cartier. Când nu avea clienţi, rezemată de masa din piatră, urmărea cu privirea tramvaiele care opreau în staţia de lângă piaţă. I se părea uneori că îl vede pe Nicu, manevrând cu pieptul scos în faţă vagonul, de-a lungul şinelor lucioase. Se îmbujora, fericită că un astfel de om important, fără de care mulţi oameni nu puteau ajunge unde doreau, trăia cu ea. Nu se gândea atât de mult mult acasă, la copii sau la bătrână, pe cât se gândea la viitorul pe care-l putea avea în capitală. Uneori, doar uneori, şi-ar fi dorit să se întoarcă şi să-i dea peste nas asistentei, poate chiar să-i scuipe în faţă că nu se alesese praful de viaţa ei până la urmă.

Privi câteva momente în jur, după care scoase preţurile de pe pantofii sport la modă, înlocuindu-le cu altele, modificate cu scrisul ei copilăresc. Câte cinci lei în plus, doar atât modifica de fiecare dată. Dacă vindea două perechi, avea prânzul asigurat. Se repezea la chioşcul albastru de pe colţ şi îşi comanda trei mici pe care-i mânca cu un zâmbet fericit agăţat în colţul buzelor. Era riscant, dar o înnebunea mirosul care se împrăştia printre tarabe încă de la primele ore ale dimineţii. Fusese cât pe ce să fie prinsă o dată, când patronul apăruse la tarabă fără să-l vadă venind pe intervalul dintre mese. Scăpase, păstrându-şi aerul degajat, chiar obraznic. O perioadă nu mai înlocuise preţurile, dar apoi, sfârâitul micilor pe grătarul de la colţul pieţei o împinse din nou în păcat. Nicu îi promisese că avea să mănânce câţi mici voia şi de câte ori avea poftă, iar ea ajunsese să îşi rezolve destul de bine posibilităţile de a realiza acest vis frumos.

Mai avea un vis. Să îl facă pe Nicu să o ia de nevastă, după care avea să se întoarcă să îşi ia copiii şi să-i râdă în nas asistentei. Poate că acum era mai aproape de acel vis. Abia aştepta să ajungă acasă şi să-i spună bărbatului care îi oferise un alt viitor, că era gravidă cu gemeni. Medicul îi confirmase sarcina şi îi făcuse chiar o poză, explicându-i cum putea vedea cei doi viitori copii. Nu îi păruse rău că pentru consultaţia aceea modificase preţul pantofilor cu zece lei timp de două săptămâni. Nu îl considera furt, oricum patronul o plătea prea puţin pentru cât stătea ea în soare, în ploaie sau în frig, doar cu o umbrelă veche şi zdrenţuită deasupra capului.

Nicu întârzie în seara aceea şi mai veni şi afumat. Nu îndrăzni să-i spună nimic, ştiind că atunci când ea începea să-i pună întrebări, putea deveni violent. Trebuia să aibă grijă cu el!

- Ce-i asta?

La strigătul lui, se grăbi spre hol. Îl văzu cu poşeta ei într-o mână şi cu poza în alta.

- Voiam să-ţi spun…

Ochii lui injectaţi mai poposiră câteva momente asupra fotografiei, după care o aruncă spre ea.

- Ce să-mi spui?

- Despre copii!

- Care copii?

- Ai mei şi ai tăi! Gemeni!

- În ce lună eşti?

- Treişpe săptămâni.

- Ghinion!

Ziua următoare o luase de mână şi o dusese într-un cabinet deschis la parterul unui bloc. Până să înţeleagă prea multe, Vasilica fu ridicată pe un pat şi curăţată pe interior, cum ai curăţa un porc abia tăiat de Ignat. Stătuse încremenită, cu picioarele ridicate pe braţele metalice, reci, fixate de pat, privindu-l fix pe Nicu, care îi zâmbea la fel ca în ziua în care îl întâlnise pe terasă.

- Ce căutai în poşeta mea?

- Aveam nevoie de nişte bani.

Totul se termină repede. Se trezi pe stradă, abia ţinându-se pe picioare de durere şi sângerând cum nu o mai făcuse în viaţa ei. Nicu îi cumpără cinci mici din apropierea casei. Poate că totuşi ţinea la ea. Nu se putu duce la lucru aproape o săptămână, iar când o făcu, patronul îi spuse că nu mai avea nevoie de ea, că angajase altă vânzătoare. Se opri la colţul pieţei, urmărind fumul care se ridica din grătarul abia încins. Peste puţin timp, Costi avea să iasă şi să aranjeze micii în şiruri ordonate, iar clienţii aveau să se adune în jurul meselor rotunde şi înalte.

- La ce te uiţi?

Nu-l observase pe Costi ieşind din chioşc.

- Mi-ar place să lucrez aici!

- Păi, e ziua ta norocoasă, chiar aveam de gând să angajez pe cineva, acum că a născut nevastă-mea!

Vasilica reuşi să zâmbească. Trecuse ea peste lucruri mai urâte decât un avort. Până una-alta, încă era cu Nicu şi urma să mănânce mici în fiecare zi. Îşi puse şorţul întins de Costi şi începu să şteargă mesele, cu gândul la asistentă. Poate că femeia aia habar n-avea cât de puternică şi descurcăreaţă era Vasilica. Era tânără, era frumoasă, era în capitală, trăia cu un vatman şi avea tot viitorul în faţă.

*

Ploua furios în ziua în care Nicu o duse pe Vasilica pentru prima dată la film. Îşi făcură câteva poze şi se distrară atât de bine, încât fata simţi că poate să aibă o discuţie deschisă cu bărbatul în ceea ce privea viitorul lor. Ghemuită la braţul lui sub umbrela neagră, îl trase uşor spre ea, privindu-l în ochi. El îi zâmbi:

- Stai să vezi ce poze vor ieşi! Chiar eşti drăguţă! Ştii ce am să fac cu poza aia în care ţi se vede tot corpul? Am să o arăt nevestei mele când mă voi însura, să vadă şi ea ce femei frumoase am avut!

Vasilica îi lăsă brusc braţul, dar continuă să privească în ochii lui care îşi păstraseră luminiţa veselă.

- Ce e?

Se vedea că vorbea serios.

- Am crezut că eu voi fi nevasta ta!

- De ce-ai fi crezut asta? Ţi-am spus eu că te iubesc? Ţi-am spus eu că mă voi însura cu tine?

Vasilica abia putu scoate câteva cuvinte gâtuite:

- Nu, nu mi-ai spus!

- Păi, vezi?

Continuă să vorbească vesel, în timp ce descria scenele din film care îi plăcuseră cel mai mult. „Fiecare om îşi alege drumul în viaţă, iar tu ai ales un drum greşit”, parcă aşa îi spusese asistenta. Sperase că îşi găsise un alt drum, unul corect, chiar sperase că avea să-i scuipe asta în faţă femeii pe care o ura din tot sufletul. „Cel puţin nu îi nenoroci şi pe copiii ăştia!” Cu ce îi nenorocise ea pe Ileana, Viorel şi Sănducu, care începuseră să-i spună „mamă” bătrânei? Simţi câteva lacrimi arzându-i obrazul. Nu mai plânsese din noaptea în care paznicul de la fermă o luase pentru prima dată la el acasă şi o învăţase cum trebuie să se poarte cu un bărbat care era interesat de ea.

Ploaia se transformă încet în burniţă. Nicu intrase în tură, lăsând-o cu tramvaiul în apropierea pieţei. Vasilica înălţă la un moment dat capul. Prin aerul umed se simţea miros picant de carne pe grătar. Se îndreptă încet spre chioşcul din colţ.

- Hei, ce faci? E ziua ta liberă!

Costi rostogolea micii, împingându-i cu furculiţa lungă, cu coada de lemn arsă, atent la zeama care curgea pe cărbuni.

- Dă-mi cinci bucăţi!

Strânse pachetul cald la piept şi o luă încet spre casă. I se păru că vede apropiindu-se de staţie un tramvai galben condus de un Nicu ţanţoş şi plin de sine. Şinele străluceau sub burniţa rece, ca nişte linii fără început şi fără sfârşit. Vasilica atinse o linie cu piciorul, simţind cum tremurul acesteia alunecă în sus de-a lungul piciorului şi i se înfinge în inimă. I se părea că nu mai purta botinele cu toc, ci papucii de gumă furaţi de la bătrână. Din pachet se ridica spre ea mirosul unic al micilor. Cât timp putea să mănânce mici, putea să lase deoparte drumul greşit şi să păşească pe unul corect. Ridică privirea către lumina care se apropia într-un sunet straniu şi ascuţit de frâne şi i se păru că Nicu se grăbea să ajungă la ea. Zâmbi uşor şi îl aşteptă nemişcată.

 

[Sofia Sincă]

Impresionant! Ni se zugrăvește imaginea unei fetițe dezechilibrată de copilărie, crescută de bunică, se subînțelege, deoarece nu se pomenește nimic de părinții ei, fetiță cu copii... la 18 ani avea trei. Apucă primul drum care i se ivește în cale și anume cel greșit. Greu să se poate reveni din acel drum. O dramă, o tragedie chiar, a unui copil...

Textul foarte bine scris, impecabil. O proză scurtă, dar care cuprinde cu nonșalanță neplăcerile vieții, încordări sufletești existențiale, relații diverse dintre personaje. Și un final tulburător.

Fără reproșuri, doar cu admirație.

Bine ai venit prozatoareo, în site-ul nostru! Te mai așteptăm și cu alte bucăți, asemenea.

Cu prietenie, Sofy.

[Corina Militaru]

Excelent portret, iar finalul impresionant! Trist destin! :( Am citit cu plăcere și mai vreau! :)