URMAŞUL LUI DRACULA - Cap. IV Contele Dracula

[Ion Nălbitoru]

 

 

            Ursuz îşi continuă traiul nocturn ca un vampir normal pentru a nu da de bănuit celorlalţi despre uneltirea sa.

                Într-una din nopţi, prinţesa vampirilor stătea în pat lângă Paloş şi-l mângâia pe piept cu un deget care se prelungea cu o unghie lungă şi ascuţită.

            - Dragul meu, am o veste bună pentru tine! Contele a acceptat să te vadă!

            - Serios!? - tresări bucuros bărbatul. Trebuie să-l primim ca pe un împărat la palat!

            - Mergem noi la el! Cu această ocazie îi vezi faimosul castel.

            - Cât de fericit sunt că, în sfârşit, pot să-mi cunosc socrul!

            - În faţa sa trebuie să fii rezervat. Este o persoană aspră, dar sper să-i placi!

            - Şi Contesa? Bănuiesc că este o fire blândă!

            - Mama mea e la fel de impunătoare! S-au întâlnit la „Balul vampirilor”, undeva într-un oraş de pe Dunăre. În lumea noastră ne înţelegem în aceeaşi limbă, indiferent de naţie.

            În a treia noapte de la acea discuţie cei doi soţi, înfăşuraţi fiecare în câte o mantie neagră, urcară în turnul cel mai înalt al palatului.

            - Scumpule, peste crestele munţilor, undeva în creierul lor, se află castelul contelui. Vei avea ocazia ca de sus să asculţi glasul vântului şi vocea munţilor. La lumina lunii vei vedea văi adânci şi munţi înalţi, păduri de brad, dar şi vârfuri pleşuve, râuri, cascade şi prăpăstii fără de sfârşit.

            Îşi desfăcură mantiile ca pe  nişte aripi uriaşe şi plutiră pe deasupra înălţimilor. Se rotiră de două ori pe deasupra palatului, apoi ţâşniră ca o săgeată pe sub ploaia de stele. La jumătatea distanţei dintre palat şi castel se opriră pe un vârf de munte.               

-  Niciodată nu mi-am închipuit cum arată un lanţ muntos privit din cer! - exclamă el uimit.

            - Pentru că nici picior de om nu ajunge până aici. Numai noi şi vulturii ne putem ridica până la înălţimea norilor ce aduc ploi, ninsori, furtuni, fulgere şi tunete de răsună văile în ecouri şi se prăvălesc stâncile în prăpăstiile ameţitoare.

            - Cât de sus ne putem înălţa?

            - Doar până la înălţimea norilor. De acolo începe o Mare Împărăţie la care aspiră toţi pământenii să ajungă, dar din păcate… Noi nu prea vorbim despre aceasta. Stăpâna acelei Împărăţii e însăşi Lumina cea mai strălucitoare a Cerului şi cum noi nu ne prea împăcăm bine cu dânsa…

            - Am trecut de nenumărate ori pe cărările dintre munţi, am sărit cu armăsarul peste râuri şi cascade sau m-am căţărat pe colţurile stâncoase! Acolo m-am ascuns din calea vrăjmaşului, apoi m-am năpustit asupra lui ca şoimul! – zise Paloş.

            - Vezi? Dacă rămâneai un simplu muritor, habar n-aveai câte privelişti minunate ascund meleagurile pe care le-ai apărat vitejeşte cu paloşul în mână!

            Apoi îşi continuară promenada nocturnă ca doi vulturi uriaşi. După un timp, fata îi făcu semn să privească într-o anume direcţie. Îşi aruncă instinctiv privirile de acvilă şi undeva în depărtare, pe vârful unui munte, zări un  castel.

            - Acela-i vestitul castel al Contelui Dracula?

            - Ai ghicit, dragule! Vom coborî pe turnul cel mai înalt. Urmează-mă!

            Săgetară văzduhul cu aripile lor imense şi peste puţin timp se aşezară pe acoperişul turnului. Câteva clipe admirară cu nesaţ priveliştile înconjurătoare şi misterele nocturne ale umbrelor din adâncul văilor.

            - Dragule, ai ocazia să admiri luna şi cerul înstelat cu splendorile sale şi jocul fascinant al luminilor.

            - Într-adevăr, ceea ce-mi oferi în această noapte este fermecător! Niciodată n-am fost atât de aproape de cer! Cât de fascinantă este noaptea şi cât de insuportabilă ziua când roata aceea de foc te pârjoleşte cu fierbinţeala ei!

            - Aşa-i! E insuportabil pentru neamul vampiric! Soarele şi ziua nu sunt amicii noştri. În schimb, noaptea reprezintă seva existenţei noastre cu vraja şi plăcerile sale… Dar să intrăm, căci este târziu şi contelui nu-i place aşteptarea.

            Pătrunseră prin acoperiş până într-o încăpere, iar de acolo se strecurară pe o scară întunecată coborând treptele una câte una.

            - Ca să-ţi reduc din emoţiile acestei întâniri vom coborî pe scări. Sunetul paşilor pe piatră îţi va reda încrederea în tine.

            Ajunseră la un etaj unde o uşă uriaşă scârţâi din ţâţâni şi se deschise singură. Înaintară cu precauţie pe un coridor întunecat. Deodată în faţa lor un perete se dădu într-o parte şi apăru o cameră imensă. La o masă, pe un tron uriaş din lemn masiv, cu grijă sculptat, se afla un bărbat puternic care scria ceva într-un manuscris. Cei doi tineri se opriră în mijlocul camerei. De alături, dintr-un jilţ, se  ridică o femeie frumoasă, dar cu trăsături severe. Le ieşi în întâmpinare şi privi atentă la noul sosit. Îl cercetă cu priviri scânteietoare, apoi rosti cu o voce gravă:

            - Deci tu eşti alesul!?

            - Mamă Contesă, acest cavaler se va pleca la picioarele tale!

            - Nu-i nevoie, fiica mea! Un bărbat demn nu se pleacă! El trebuie să fie drăguţ cu o femeie, dar nu slugarnic, ci demn de el!

            - Al vostru supus, doamnă Contesă! - reuşi Paloş să rostească înclinându-se.

            - Soacră-Contesă! - îl corectă ea zâmbind uşor.

            Contesa se roti în jurul lor făcându-şi vânt cu evantaiul, apoi rosti cu blândeţe reaşezându-se în jilţ:

            - Eşti un cavaler chipeş şi vânjos!

            Contele continua să scrie în manuscrisul său unde probabil ţinea evidenţa marii împărăţii pe care o stăpânea. Câteva clipe se aşternu  o linişte apăsătoare. În cele din urmă, Contele se ridică şi înaintă cu o privire gravă. Tânărul rămase nemişcat. În faţa sa se afla un bărbat puternic cu o mustaţă mare, ochi de vultur şi o faţă aspră. Îl studie din cap până în picioare şi simţi că se topeşte ca un sloi de gheaţă sub văpaia privirilor înflăcărate ale acestuia. Prinţesa observă teama care-l cuprinsese pe Paloş şi interveni în ajutorul său:

            - Tată,... adică, domnule Conte…

            - Ştiu, îmi prezinţi ginerele! - auzi o voce dură.

            - Tată socru…- reuşi să murmure Paloş.

            - Ăst răspuns îl doream! - strigă bucuros cu zâmbetul pe buze.         

            - La porunca Domniei Tale! - îndrăzni din nou Paloş.

            - Porunca ai îndeplinit-o! Mă bucur că aştept un nepot! Am vrut numai să te cunosc… Ce mare ai crescut! -  rosti deodată cu blândeţe.

            Cei doi tineri tresăriră.

            - Eu sunt cel care te-a salvat de la moarte! – răsună glasul său asemenea unui tunet.

            Tânăra pereche rămase uimită la aceste vorbe.

            - Ai apărut dintr-o iubire nevinovată dintre un războinic şi o frumuseţe de fată. El a fost ucis pe câmpul de luptă. Când s-a apropiat clipa naşterii, fata a fugit într-o pădure sperând că va găsi o colibă unde să te crească. Dar mama ta a fost devorată de lupi într-o noapte întunecoasă pe când alerga cu tine în braţe printre copaci după adăpost. Eu am auzit urletele fioroase ale fiarelor sălbatice şi te-am zărit neputincios în faţa celor ce-ţi adulmecau frăgezimea cărnii. O ură nebună m-a cuprins, căci era o luptă nedreaptă. Plin de furie, am sfârtecat haita de lupi şi m-am hrănit cu sângele lor… Am ales această libertate a vieţii eterne de după moarte ca să nu-mi părăsesc glia strămoşească întru apărarea neamului. Dar se pare că sacrificiul a fost în zadar. Trădătorii acestui popor se înmulţesc din ce în ce mai mult...

            Făcu o pauză, iar în liniştea de afară se auzi vuietul vântului ce se izbea cu furie de stânci, de brazi şi de turnurile castelului. Contele se plimba agale prin cameră, zvelt, cu umerii laţi, părul lung ce-i cădea pe spate, mustaţa ca două ţepuşe ce-i ieşeau de sub nas lateral, fruntea înaltă, sprâncenele stufoase, ochii ageri şi pătrunzători, faţa gravă şi dură, bărbia puternică.

            Deodată începu să povesească:

            - Într-o noapte, cu o ceată de oşteni credincioşi, ageri la minte şi la braţ, am pătruns deghizaţi în straie păgâne în tabăra vrăjmaşului. Am dat foc corturilor şi am produs panică în rândurile sale. I-am determinat să se încăiere şi să se măcelărească între ei. Dar acesta era doar începutul, căci năvala lor era de nestăvilit. Am cerut ajutor de peste munţi. Voievodul Matei Corvinul, înşelat de trădători, m-a condamnat la închisoare într-un castel din Transilvania. După doisprezece ani am ieşit din temniţă şi am revenit pe tronul ţării, dar din nou am fost trădat şi ucis.

            Se opri câteva clipe.

            - Pentru ţară au murit regii Burebista şi Decebal, străbunicul Basarab, apoi bunicul Mircea al cărui regat, Ţara Românească, se întindea de la Dunăre până dincolo de munţi în Ţara Făgăraşului şi până la Marea cea Mare. A urmat apoi tatăl meu Vlad căruia i se zicea şi Dracul, pentru că purta ordinul Dragonului. El a fost spaima turcilor. A venit apoi rândul meu ca să duc pe mai departe sabia dreptăţii şi să-i trag în ţeapă pe trădători, pe hoţi şi mai ales pe turci. Dar au fost prea  mulţi uneltitori şi n-aveam atâtea ţepe pentru ei, chiar de-aş fi devastat toate pădurile ţării. 

            Se opri din mers în dreptul lui Paloş şi punându-i degetul cu pecetea în piept, rosti:

            - Tu ai menirea de a duce mai departe clocotul din sângele meu! Spiritul dreptăţii şi al demnităţii trebuie să se reîntoarcă printre locuitorii pământului strămoşesc!

             Îl privi fix în ochi câteva minute ce părură o eternitate, imprimându-i în inimă nu teamă, ci curaj, forţă şi demnitate, apoi se îndreptă către tronul său şi se aşeză.

            - Vor urma vremuri tulburi de-a lungul secolelor. Acest popor ce va dăinui prin vreme,  îşi va aduce aminte de isprăvile mele şi mă va căuta la grea cumpănă: „Unde eşti tu, Ţepeş, Doamne!?” Îmi vor dori reîntoarcerea în carne şi oase, în spiritul dreptăţii: „Un Ţepeş ne trebuie să facă dreptate!” Şi încet, încet, sângele meu va intra printre muritori picătură cu picătură şi din neamul meu se va ridica un salvator al neamului strămoşesc!

            Glasul său răsună tunător, ferestrele şi uşile se deschiseră brusc. Vuietul vântului se înteţi, iar de afară răzbătură urletele lupilor şi ţipetele înfricoşătoare al păsărilor de noapte. După câteva minute Contele adăugă cu blândeţe:

            - Acum că ne-am cunoscut, sunteţi liberi. Şi să nu uitaţi că întreaga lume din apus îmi va ponegri numele după bunul ei plac, iar locuitorii ţinuturilor româneşti vor ajunge batjocura impostorilor! Nepotul meu va avea menirea să restabilească ordinea în aceste ţinuturi carpatine ce vor dăinui în vecii vecilor!

            Se lăsă o tăcere apăsătoare. În cele din urmă,  fiica lui Dracula zise:

            - Doamnă Contesă şi domnule Conte,  permiteţi-ne să ne retragem. Dacă mai zăbovim,  arşiţa zilei ne va prinde pe drum..

            - Mergeţi cu bine!  De azi înainte, porţile castelului vă sunt deschise. Dar dacă nepoţelul meu nu se naşte cât mai repede, vă voi închide în temniţele cele mai întunecate din subsolul castelului! -  râse contele cu poftă.

            Tinerii îşi desfăşurară mantiile negre şi dispărură pe fereastră în noapte, peste crestele Carpaţilor.

 

 

[Corina Militaru]

Cred că am mai citit pe undeva acest fragment(poate chiar aici), dar l-am recitit cu plăcere. Mai ales că acum îi înțeleg rostul :) Aștept continuarea!

Cu prietenie,

[Ion Nălbitoru]

Într-adevăr am mai publicat fragmente din roman pe diferite sit-uri. După acest roman am făcut un scenariu de film intitulat "Regatul lui Dracula" pe care l-am publicat în episoade pe Confluenţe literare...

[Sofia Sincă]

Și eu îmi amintesc că am mai citit acest capitol. Asta nu m-a împiedicat să mai călătoresc o dată prin lumi fantastice, să mai fiu copil. Știam că face parte din ceva...

Cu plăcerea lecturii,

Sofy